Vulcanul

De cele mai multe ori, oamenii simt nevoia sa isi explice lucrurile pe care nu le inteleg. Dar la prima vedere, oamenii si obiectele pe care nu le inteleg au tendinta de a parea inferioare, inutile, lipsite de sens si in orice fel considera cei care le privesc. Pentru a intelege scopul, oamenii nu au nevoie intotdeauna de explicatii, ci le creeaza singuri, chiar daca acele explicatii sunt subiective, fiind formate din propriile lor cunostinte, eronate sau nu. Dar fiecare este obisnuit sa judece cartile dupa coperta.

Uneori ma simt ca si cum as dansa pe marginea unui vulcan care erupe. Cu totii ma admira, toti imi lauda curajul, dar la sfarsit, raman cu impresia ca sunt doar un alt ciudat, ca multi altii. Si nu ar fi rau daca nu as sti ca si ei sunt poate la fel de ciudati. Dar asa se intampla cu oamenii, sunt capabili sa sesizeze defectele altora si sa le critice sau accepte, numai ca nu pot proceda la fel si in cazul propriei persoane. Iar atunci cand accepti defectele altor oameni, iti pierzi interesul in ochii lor pentru ca ei nu cauta toleranta, nu sunt capabili sa o ofere. Cauta doar personalitati asemanatoare cu ale lor alaturi de care sa efectueze diverse activitati.

Revenind la vulcanul meu... el erupe in liniste... imi arunca de fiecare data fum, cenusa si din cand in cand, cate o portie buna de lava. Asa imi aminteste el sa nu cred nimic, pentru ca totul arde si totul lasa urme. Dar uneori imi place sa ma joc cu focul, sa imi lase impresia ca il imblanzesc si sa descopar ca, odata cu mine, s-au mai ars si altii. Asa imi amintesc ca sunt – totusi – om si inca ma regasesc printre oameni. Dar nu toti inteleg lucrurile in felul meu. Si mi-as dori ca uneori sa nu mai vorbesc limbi straine si sa ma si asculte cei care ma aud, dar poate ca nici eu nu stiu sa ma fac inteles.

Trebuie sa recunosc ca de cand scriu pe acest blog, mi-am modificat putin parerea despre ceea ce ma inconjoara si mai ales, despre oamenii care ma inconjoara. Ideea este ca nu ma simt diferit, cel putin nu intr-un mod mai bun. Nimeni nu este perfect si eu sunt una dintre cele mai bune dovezi. Insa tot de cand scriu pe acest blog, am intrat in contact cu anumite persoane si am descoperit mai multa ipocrizie si mai multa indiferenta ca niciodata. Nu am sa mentionez la cine sau cum, pentru ca nu vreau sa ma plang sau sa acuz. Incerc doar sa atrag atentia, pentru ca nu inteleg actiunile unor oameni.

Nu inteleg de ce atunci cand ceva sau cineva face rau cuiva, acea persoana nu se poate abtine sa mai intre in contact cu sursa raului. Poate ca, intr-adevar, ceea ce vrei nu este neaparat ceea ce iti trebuie, iar odata cu intensitatea legaturii, devine dificil sa o rupi. Dar din moment ce esti constient de pagubele pe care ti le aduce, ar trebui sa devina clar ca riscul este mai mare decat beneficiile. Probabil ca ar fi egocentric sa rupi o relatie doar pentru ca cineva profita de tine, dar totusi, o relatie este relatie tocmai pentru ca leaga doi indivizi, fie ei colegi, prieteni, iubiti, rude si asa mai departe.

Si ce se intampla cu persoanele care, dupa ce te gonesc din viata lor, incearca sa intre din nou in viata ta cu diverse nevoi, spunandu-ti ca le-ai lipsit? De ce uita oamenii ca ei insisi au decis altceva? Si daca nu au decis, de ce s-a intamplat? In momentul in care legatura dintre doua persoane se rupe, chiar daca se innoada, nu va mai fi niciodata la fel. Iar unii oameni par a nu fi constienti de asta. Si nu sunt ipocrit, poate si eu am cautat sa reiau vechi legaturi cu persoane pe care le credeam pierdute. Dar am facut-o doar pentru ca nu am vrut sa ma simt vinovat de acea ruptura si neplacerile pe care le-ar fi putut aduce persoanei respective. Este trist cum oamenii se obisnuiesc sa fie singuri, dar nu se pot obisnui sa nu se mai apropie de ceilalti, mai ales atunci cand nu este cazul...

Poate la fel de trist este ca oamenii au o tendinta genetica de a judeca si cataloga tot ceea ce vad prin prisma propriei personalitati. Si aici nu este vorba de rasism, misoginism sau alte astfel de prejudecati. Aici este vorba de cei care, pur si simplu, vazand pe cineva pe strada, izbucnesc intr-o reactie stupida de tipul „uite-l si pe ala!”, ca si cum toata lumea ar trebui sa arate ca toata lumea si nimeni nu poate fi diferit. Sau poate ca nu se intampla pe strada. Poate ca se intampla chiar in acest mediu virtual al blogurilor. Mi s-a intamplat ca unii oameni, citind cate ceva de pe blogul meu, sa aiba impresia ca ma cunosc. Acum, din nou, nu vreau sa fiu ipocrit si sa spun ca nu ma regasesc printre randurile lui, dar tocmai asta este ideea: sunt printre randuri, nu am scris prea mult la persoana I tocmai pentru ca aici nu este jurnalul meu personal, buletinul meu propriu de stiri, umarul pe care sa plang sau orice altceva de genul acesta.

Nu am sa ma limitez niciodata la propria persoana pentru ca propria persoana se intampla sa fie destul de rationala si sa inteleaga ca daca exista si altceva decat ea, nu inseamna ca ii apartine, ca ii este inferior in vreun fel sau ca nu merita atentie. Din contra, am incercat mereu sa aduc in atentie subiecte despre care consider ca merita interesul cititorilor. Si chiar daca nu am strans la fel de multi cititori ca alte persoane care si-au povestit viata pe blog, nu ma deranjeaza si nu ma simt prost. Nu pretind ca ceea ce am scris este de valoare sau ca ma adresez unei anumite categorii de cititori. Fiecare este liber sa citeasca si sa comenteze, daca vrea sau considera. Singurul lucru de care imi pare rau este ca multi dintre cei care au comentat, de-a lungul timpului, s-au limitat la reactii destul de entuziastice, dar lipsite argumente sau critici constructive, reactii care altfel m-ar fi ajutat sa ma exprim mai bine si sa transmit mai precis mesajele pe care doresc sa le transmit.

Probabil ca nu va urca niciodata cineva pe varful vulcanului meu, sa dansam impreuna. Si probabil ca nu va intelege nimeni de ce imi place sa dansez prin fum si cenusa, invartindu-ma printre gurile de foc. Nici eu nu inteleg exact de ce ma las prins in acest cerc... dar probabil ca nici nu trebuie sa inteleg. Nimic nu este intamplator, iar daca nimeni nu are curajul sau interesul de a-mi fi alaturi, eu de ce m-as stradui sa ii atrag pe ceilalti? Nu voi putea fi niciodata ceea ce nu sunt, chiar daca asta inseamna ca imi impun singur limitele. La urma urmei, libertatea este si ea relativa, nu? Iar daca poti face ceva, trebuie sa si vrei.

Poate ca nu va intelege nimeni exact ce am vrut sa scriu aici... dar nici nu este obligat. In primul rand, am vrut sa fac o lamurire cu privire la ceea ce scriu. Nu am ales sa scriu despre oameni pentru ca nu am curajul sa scriu despre mine, ci pentru ca oamenii sunt cei care definesc oamenii si, implicit, si pe mine. Fiecare este responsabil de actiunile proprii si toti, impreuna, sunt responsabili de viitor. Problema este ca fiecare este din ce in ce mai indiferent, iar toti, impreuna, din ce in ce mai usor de manipulat. In rest, am vrut doar sa va mai aduc la cunostinta cate ceva despre mine, in caz ca mai era cineva interesat. Va las acum, s-a depus prea multa cenusa in mintea mea si fumul imi intuneca visele...