Cafeneaua Timpului

Era o seara ploioasa de duminica. Cu toate acestea, pretutindeni in oras era liniste. Parca si ploaia respecta aceasta liniste, cazand tacticos. Cadea linistita de cateva ore, fara vant si fara fulgere. Suvoaiele de apa se prelingeau de pe acoperisuri si masini pana pe strazi, unde se acumulau in parauri reci si monotone, scurgandu-se in canale. Frunzele copacilor si firele de iarba imbratisau stropii reci si cristalini ca pe niste diamante nepretuite. Se aplecau sub greutatea lor pana cand se desparteau, leganandu-se si reunindu-se ca intr-un vals lent.

In centrul vechi, un loc destul de frecventat de public, era pustiu. Apa era singura care se plimba pe stradutele intortocheate, printre terasele si firmele diverselor taverne si hanuri. Dar pe una dintre stradute, se auzeau pasi. Dupa sunet, pareau a proveni de la o pereche de pantofi cu tocuri, deci era o femeie. Una cu mersul intepat, chiar! O prezenta destul de incantatoare: o tanra cu par lung saten, buze rosii, un pardesiu scurt si rosu, o fusta scurta evazata de culoare inchisa, cizme lungi din piele neagra, cu tocuri si o umbrela neagra si larga, ascunzand o pereche de ochi mari pe un ten aproape alb, nemachiat.

In contrast cu ploaia, tanara parea grabita, cautand probabil un local. Si dupa cateva minute de umblat prin ploaie, timp in care apa se prelingea pe umbrela ca si cum ar fi incercat sa patrunda prin ea si sa o mangaie pe femeie, aceasta se opri in fata unei cafenele vechi. Intra hotarata, incantata de muzica din interior, inchizand umbrela si scuturand-o in prag.

-Teribila ploaie! Se adresa barmanului, ca si cum se cunosteau.

Privind-o cu atentie, barmanul, vizibil surprins de prezenta ei, ii raspunse calm:

-Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...

-Nici nu ma mir, il intrerupse tanara. Credeam ca nu mai ajung, era sa cad de cateva ori si apa mai are putin si imi ajunge pana la glezne!

-Atunci, permiteti-mi sa va servesc cu un ceai fierbinte din partea casei, replica barmanul zambind.

Pentru cateva clipe, tanara nu ii raspunse. Isi agata umbrela in cuier, se dezbraca de pardesiu si se aseza la masa in fata barului. Apoi isi trase manecile puloverului din casmir turcoaz peste maini si ii spuse barmanului:

-Nu, nu cred ca un ceai fierbinte mi-ar prinde bine. In fond, nu e chiar atat de frig. Deocamdata adu-mi o cafea tare, te rog.

-Urmeaza o noapte lunga? Intreba, curios, barmanul.

-Nu, nu chiar. Dar este una dintre acele seri pe care le-as derula pe repede inainte, atat de mult ma bucur de ea!

-Cu totii avem astfel de momente, se auzi o voce din coltul incaperii.

Indreptandu-si privirea catre locul din care venise vocea, tanara observa un om tinand in mana o harta veche. Il privi impaturind-o atent, iar cand o lasa din mana, observa un tanar inalt, invaluit de fum de tigara, cu palarie, sacou, camasa alba si cravata. Era brunet, cu ochii albastri si avea o mustata neagra asa cum mai vazuse doar in filme. Parea destul de ingrijit, iar hainele erau vizibil croite pentru el. Dupa ce il studie indelung, tanara ii raspunse:

-De obicei, oamenii vor sa se intoarca in timp si sa schimbe ceva. Mie imi place cum decurge, dar astfel de seri sunt plictisitoare. Nu sunteti de acord, domnule?

-Ba da, domnisoara. Imi cer scuze pentru intrerupere. Permiteti-mi sa ma prezint: Tom.

In clipa aceea, tanarul era in drum spre masa ei. Barmanul ii asezase cafeaua in fata si se intorsese la bar, ca si cum nici nu observase prezenta domnului acela. Iar cand ajunse langa ea, tanarul se apleca si ii saruta mana, intreband-o, in timp ce o privea insistent in ochi ca si cum o cerceta:

-Iar dumneavoastra sunteti...?

Tanara, stanjenita, ii raspunse imbujorata:

-Victoria. Imi pare bine... dar sunteti sigur ca nu ne cunoastem deja? Imi pareti foarte cunoscut, domnule Tom...

-Spuneti-mi simplu „Tom”, va rog... si daca imi permiteti, ma voi adresa si eu cu „Victoria”.

-Desigur, nici o problema, Tom...

-Multumesc, Victoria. „Victoria” – ce nume interesant... dar pe masura prezentei tale, pot spune. Te-am privit de cand ai intrat, sa stii. Am vazut cum ai scuturat umbrela, ti-am citit nemultumirea din ochi in timp ce vorbeai despre vreme, am vazut cu cat tact ti-ai agatat umbrela in cuier, cum ai ales masa cea mai apropiata de bar si cum te-ai asezat ca si cand toate privirile erau atintite asupra ta. Pari obisnuita cu atentia, nici macar nu ai aruncat o privire in salon.

-Cata atentie, draga Tom... este trist daca ai fost atat de plictisit incat ai stat sa ma studiezi...

-Nicidecum, o intrerupse el, eu eram atent la harta mea pana sa apari.

-Ei bine – continua ea – nu stiu la ce erai atent si imi cer scuze daca ti-am intrerupt activitatea. Sunt obisnuita cu atentia, ai intuit bine. Defect profesional. Vezi tu, sunt o artista condamnata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... iar seara aceasta este una dintre cele mai bune dovezi. Trebuia sa am un concert, dar s-a amanat din cauza ploii. S-au primit multe telefoane, s-au adunat multe voci si uite cum trebuie eu acum sa cant saptamana viitoare, cand saptamana viitoare puteam avea alt contract.

-Nu prea iti place sa pierzi timpul, nu-i asa?

-Nu, draga Tom, deloc chiar. L-as folosi pe tot daca as putea, dar uite ca vremea nu tine cu mine.

-Dar orice om are nevoie si de odihna, Victoria! Tu nu dormi? raspunse tanarul, mirat.

-Nu, Tom. Somnul este pierdere de timp. Si daca as putea castiga timpul pe care a trebuit sa il pierd dormind, l-as folosi ca sa recuperez astfel de seri in care totul este monoton.

-Si eu sunt monoton? Intreba Tom, oarecum ingrijorat.

-Poate ca esti, poate ca nu esti... depinde. Ce vrei de la mine?

-Eu? Nimic.

-Nimic!?

-Nimic.

-Cum asa!? Intreba Victoria, mirata.

-Uite asa... cred ca tu ai fi interesata de ceea ce am eu sa iti ofer.

-Si ce ai tu sa imi oferi?

-Ei bine, ce ai zice tu, Victoria, daca ti-as spune ca eu pot face ca timpul sa se supuna vointei tale?

-As zice ca asta este cel mai original text de cucerire pe care l-am auzit pana acum. Dar cred ca si cel mai aberant. Nu vad sensul, sincer... uimeste-ma, cum poti face tu asta si de ce?

-Nu te grabi sa judeci cartile dupa coperta, Victoria. Harta pe care o studiam este harta destinului tau. Stii ce m-a intrigat la ea? Ca se opreste aici, in cafeneaua asta. Ai fi putut alege oricare alt loc, dar l-ai ales tocmai pe acesta. De ce?

-De ce nu, draga Tom? Crezi ca pentru mine are totul o explicatie? Atunci explica-mi tu de ce ploua in aceasta seara si de ce nu mi-am putut eu sustine concertul.

-Nu am cum sa iti explic lucruri pe care nici eu nu le cunosc, Victoria... eu controlez timpul, nu vremea si nici oamenii. Poti alege sa ma crezi sau poti alege sa ma consideri nebun, e alegerea ta. Dar eu zic sa te gandesti bine: iti ofer ocazia sa castigi tot timpul pe care l-ai pierdut, sa il poti derula pe cel pe care il ai si chiar sa ajungi in viitor, oricat de indepartat ar fi.

-Ce pot spune, Tom... e o oferta avantajoasa, dar mama m-a invatat ca totul are un pret in viata... Care este pretul tau, draga Tom?

-Evident, esti o femeie desteapta. Dar pretul meu nu este mare. Tot ce iti cer in schimbul acestei ocazii este o alta ocazie: acorda-mi ocazia de a-ti fi alaturi.

-Dar nici nu ma cunosti, Tom... si apoi, nici eu nu te cunosc – adauga pe un ton mirat, ca si cum avusese o revelatie.

-Te cunosc, Victoria.

Se intoarse la masa de unde venise si ridica harta veche. Venind cu ea catre masa Victoriei, o desfasura, povestind:

-Aici vad cum te-ai nascut intr-o zi la fel de ploioasa ca aceasta, in acest oras. Cum ai ajuns acasa si mama ta a trebuit sa redecoreze camera pentru ca ea crezuse ca vei fi baiat. Cum ai crescut alaturi de ea dupa ce tatal tau v-a parasit pe cand aveai trei ani. Cum ai mers la scoala de fete visand sa fii baiat. Cum ai inceput sa canti in corul scolii si ti-a placut atat de mult, incat ti-ai promis sa devii cantareata. Cum te-ai mutat la liceu, indragostindu-te de baiatul din prima banca pe care il ocoleau toti. Cum te-ai sarutat cu el sub un castan inflorit in primavara care a urmat. Cum ti-ai promis singura ca nu vei mai iubi pe nimeni atunci cand l-ai prins cu prietena ta cea mai buna furisandu-se la petrecerea de ziua ta. Cum ai inceput apoi sa scrii cantece despre iubirea ta. Si in final, cum ai ajuns sa canti prin localuri, delectand oamenii, asa cum ar fi trebuit sa faci in seara aceasta...

Iar atunci se apleca in fata ei peste masa si zambind pe sub mustata, ii spuse pe un ton cald:

-Stiu totul despre tine, scumpa Victoria... totul mai putin motivul pentru care te afli aici.

Femeia, care il ascultase atenta pana in acel moment, se ridica speriata. Imbraca in graba pardesiul si lasa cateva monede langa ceasca de cafea, ca plata. Apoi, privindu-l pe barbatul misterios, ii spuse in timp ce se indrepta catre cuier sa isi ia umbrela:

-Nu stiu cine esti tu, Tom, si de unde stii atat de multe despre mine, dar treaba asta nu imi place! Ceva nu e corect aici... si pana imi voi da seama ce, am sa merg acasa sa ma culc. Poate sunt prea obosita si asta este doar un vis urat, iar maine ma voi trezi si nimic nu va fi existat din toate acestea. Noapte buna, Tom!

-Cum crezi, ii raspunse el. Dar sa stii ca nimic nu e ceea ce pare, maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta... Noapte buna, Victoria!

-Stai linistit, nu sunt eu cea care va regreta!

Si spunand acestea, iesi furioasa din cafenea, deschizand umbrela. Merse cateva minute cu umbrela deschisa, fara sa isi dea seama ca ploaia se oprise. Se intreba cine era acel om si ce cautase acolo. De unde stia el atat de multe despre ea? Sa ii fi citit jurnalul? Dar nu avea cum, acolo nu scrisese despre cum plecase tatal ei... Sa fi discutat cu mama ei? Dar mama ei ii povestea despre fiecare baiat care o curta, si-ar fi amintit despre unul atat de bizar.

„E clar ca visez” – isi spuse in mintea ei. Inchise umbrela si grabi pasul. In curand ajunse acasa. Incerca sa aprinda lumina, dar in clipa urmatoare totul se stinse. „Pana de curent, fir-ar!” – continua in gand, frustrata. Se dezbraca lent, cu grija sa nu se loveasca de mobila si se tranti in pat. Se mai gandi pentru cateva minute la omul acela, apoi adormi.

In dimineata urmatoare, Victoria se trezi mahmura. Nu mai stia cum ajunsese acolo, iar camera ei parea straina, desi unele lucruri ii erau cunoscute. Cauta sa se imbrace, dar hainele nu ii mai veneau. Se ingrasase si obsevand mai bine, parca si pielea ii imbatranise. Fugi la oglinda si cand vazu imaginea din ea, trase un tipat. Apoi fugi in baie, la oglinda de acolo, cu gandul ca poate ea nu va confirma cele vazute. Dar revazu aceeasi imagine, facand-o sa tipe din nou. Se ciupi in speranta ca era doar un vis urat, dar nu era. Femeia pe care o vedea in oglinda nu mai era ea, ci o versiune mult imbatranita a ei. Avea tenul rozaliu si brazdat de riduri, parul albit si mainile aspre, iar in loc de dinti purta proteza. Isi aminti imediat ultimele cuvinte ale lui Tom: „maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta”. Cu ele in minte, se imbraca rapid cu haine din sifonierul prafuit si iesi din casa cu gandul sa-l regaseasca pe barbatul misterios.

In strada, totul era schimbat. Soare, praf, multe masini bizare, oameni care o priveau ciudat, aglomeratie, diverse cladiri noi printre cele vechi. Incepu sa intrebe cum poate ajunge in centrul vechi, dar nu mai cunostea nimeni acea sintagma. Cateva persoane ii spusera ca centrul nu are cum sa fie vechi, pentru ca fusese reconstruit. Se gandi ca tinerii nu au cum sa stie, asa ca se orienta catre cei batrani. Cativa isi aminteau vag despre cladirile vechi, dar nu ii puteau oferi indicatii, nestiind unde se afla. In sfarsit, un domn in varsta ii spuse ca centrul vechi pe care il cauta ea era la cateva minute distanta, dar sa nu se astepte sa mai gaseasca mare lucru, caci trecerea timpului si indiferenta oamenilor lasasera urme adanci peste oras. Si intr-adevar, multe cladiri pareau abandonate. Stateau insa langa cladirile noi, semete, ca si cum le sfidau.

Isi aminti drumul pe care il parcursese cu o seara inainte si cu ajutorul altor catorva indicatii, ajunse in centrul vechi al orasului. Intreband de cafeneaua veche, nu primi nici un raspuns. Insista si la un moment dat, un batran ii spuse ca el fusese barman acolo cu multi ani in urma, dar localul se inchisese demult. Ii indica o cladire veche, cu acoperisul prabusit. Firma ramasese la intrare, dar multe dintre geamuri erau sparte si porumbeii isi facusera cuibar inauntru. Obosita si intristata, Victoria se indrepta catre acel loc. Privind de afara, isi aminti de seara de duminica in care intrase in acea cafenea, cunoscandu-l pe Tom. Pentru ea, era ca ieri. Pentru ceilalti oameni insa, trecusera zeci de ani de atunci. Totul ii parea rece si strain acum.

Pentru o clipa, privind cladirea veche si parasita, avu impresia ca vede o lumina inauntru. Isi spuse ca poate mai era cineva pe acolo care sa ii poata da informatii despre Tom, asa ca se hotari sa intre. Isi facu putin curaj si puse mana pe clanta. O izbi din nou amintirea acelei seri si muzica pe care o auzise pe treptele cafenelei cand se oprise sa isi scuture umbrela. Deschise larg usa producand un scartait macabru. O izbi un miros ranced si aproape ca nu ii mai veni sa intre, dar curiozitatea o impinse mai departe. Podeaua era roasa de sobolani si acoperita de mizerie si cuiburi de pasari. Barul era aproape intreg la locul lui, iar cateva sticle goale inca mai zaceau pe rafturi. O ceasca sparta pe o masa prafuita, un scaun cu trei picioare si un candelabru spart erau tot ce mai ramasese din frumusetea acelui loc. Cu lacrimi in ochi, Victoria pasi printre ele. Dupa cativa pasi insa, o bucata de podea se prabusi si zeci de pasari incepura sa zboare speriate prin incapere, doborand-o pe biata femeie.

Cateva ore mai tarziu, era intuneric. Victoria se trezi din somn. Era din nou in camera aceea necunoscuta, dar care totusi ii apartinea. Avea veioza aprinsa, iar dinspre bucatarie se auzeau sunete, ca si cum cineva era acolo.

-Cine-i acolo!? Striga ea, cu glasul sfarsit.

Nu primi nici un raspuns. Incerca sa se ridice, dar durerea de cap nu ii permise. Se lovise in cadere. Isi aminti imediat cladirea parasita si de ce intrase acolo. Si pe cand incepea sa planga din nou, fu intrerupta de o aparitie stranie: silueta unui barbat venea pe hol cu o tava in maini catre ea. Apropiindu-se, spuse zambind:

-Sa stii ca m-ai surprins. Nu ma asteptam sa te mai vad vreodata si totusi ai revenit.

-Cine esti? intreba Victoria.

-Ma asteptam sa ma recunosti destul de usor. La urma urmei, sunt cel pe care l-ai blestemat toata viata dupa seara aceea in care ne-am intalnit. Am aici harta destinului tau.

-Tom? Tu esti? Dar... cum este posibil!?

-Victoria, Victoria... nu ti-am spus eu ca nimic nu este ceea ce pare? Este posibil pentru ca te-ai hotarat sa imi accepti oferta. Altfel de ce te-ai fi intors sa ma cauti?

Privindu-l, Victoria observa acelasi barbat inalt si prezentabil, cu mustata. Nu mai avea palaria pe cap si renuntase si la sacou si cravata, probabil pentru a se descurca mai usor in bucatarie. Ii adusese un pahar mare cu suc de portocale, preferatul ei, o bucata de branza, cateva masline, o bucata de sunca, o farfurie cu omleta, paine, croasante si lapte.

-Astea sunt tot ce am gasit prin frigider, sa stii... nu ti-ai mai facut piata in ultima vreme – ii spuse el, zambind.

-Care vreme, Tom!? Pentru mine totul a fost ieri, dar pentru ceilalti au trecut 48 ani! Care vreme? Repeta ea, obsesiv...

-Cum spuneam, am aici harta destinului tau... dupa ce ai plecat din cafenea, nu ai vrut sa mai dai ochii cu nimeni timp de o saptamana. Ti-era teama ca nu cumva sa te urmaresc. Apoi ai revenit la cariera ta de cantareata, stii tu, concertul amanat din cauza ploii si asa mai departe. Dar ani de zile ai evitat cafeneaua aceea si de cate ori auzeai despre ea, schimbai subiectul. Ai devenit celebra, ai inceput sa canti pe marile scene ale lumii, dar nu ai plecat din acest oras. Nu te-ai mutat nici macar din aceasta casa. Si totul a mers bine cativa ani pana cand... intr-un timp ai inceput sa te intrebi tot mai des daca aceea era viata pe care ti-ai dorit-o. Toata lumea te iubea si te aprecia, dar tu nu ai putut iubi pe nimeni. Si pana la urma, ai ajuns sa te intrebi ce s-ar fi intamplat daca mi-ai fi acceptat oferta. Daca m-ai fi lasat sa-ti fiu alaturi intr-o calatorie prin timp. Si se pare ca pana la urma te-ai intors...

Dupa ce ascultase cu atentie, Victoria ramasese confuza.

-Tom! Tu nu intelegi... pentru mine intalnirea noastra a fost ieri, nu imi amintesc nimic din tot ce imi spui tu, dar pana ieri-seara cand am adormit imi amintesc totul perfect. Ce s-a intamplat? Cum am ajuns aici?

-Tocmai ti-am povestit, Victoria... daca nu iti mai amintesti se intampla pentru ca nu vrei viata asta. Nu vrei sa fii o cantareata singura blestemata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... nu-i asa?

-Nu stiu, Tom... tot ce stiu e ca vreau sa revina totul la normal... sa fie totul asa cum a fost pana aseara.

-Victoria... ti-am mai spus, nimic nu e ceea ce pare. Nu mai poate fi totul la fel ca pana aseara pentru ca tu ai ales sa intri in acea cafenea. Nimic nu este intamplator. Iar faptul ca m-ai cunoscut cu atat mai mult nu este o simpla coincidenta. Stiu ca nu ma cunosti, dar crede-ma, eu stiu totul despre tine si cu cat stiu mai mult, cu atat as vrea sa stiu mai mult. M-am indragostit de tine, Victoria. E absurd si nefiresc, dar iubirea insasi e nebunie. Si stiu ca nu iti sunt indiferent, am vazut asta. Am vazut cum m-ai privit in seara aceea si inca se vede ceva in privirea ta... Daca ti-as spune ca mai ai de trait trei zile, m-ai crede? Si ce ai face cu ele? Le-ai petrece aici? Sau cu mine, calatorind prin timp?

-Decat aici, mai bine moarta! Raspunse Victoria, disperata.

Incepuse sa planga, amintindu-si de viata ei si de cat de frumoasa era. Isi blestema soarta si detesta chipul hidos si imbatranit pe care il privise in oglinda. Ura cafeneaua in care il cunoscuse pe acel barbat si blestema minutul in care alesese sa intre tocmai acolo. Dar acest barbat misterios... oricat ar fi incercat sa il deteste, nu reusea. Privindu-l atenta, observa ca el nu se schimbase deloc. Ba chiar observa aceeasi privire care o cerceta, cerandu-i parca raspunsuri.

-Serios? continua ea. Chiar mai am trei zile de trait?

-Nu – raspunse Tom, razand – dar am spus asta ca sa te fac sa ma iei cu tine.

-Dar Tom, pe tine nu te-a invatat mama ta, in cei sapte ani de acasa, cele trei cuvinte magice care iti pot face rost de tot ce vrei?

-De unde vin eu, mamele nu prea isi petrec mult timp cu copiii. De fapt, eu nu vad timpul asa cum il vezi tu. Pentru tine timpul este o masura. Pentru mine, este aceasta harta pe care o vezi aici.

Scotand din nou harta, incepu sa ii indice diverse locuri:

-Astazi pot fi aici, cu tine, in punctul acesta. Maine pot fi acolo, fara tine, in punctul acela. Si tot maine, daca ma plictisesc, as putea ajunge in alt punct. Iar cand ma plictisesc, mai despaturesc putin harta si aleg un punct si mai indepartat. Cam asa merge treaba.

Atenta la indicatiile lui, Victoria, cu mana tremuranda, cuprinse mana lui si o aduse deasupra cafenelei in care il cunoscuse. Cu emotie in glas, il intreba:

-Crezi ca aici putem ajunge ieri?

-Cred ca putem ajunge oriunde vrei, daca ma intrebi pe mine. Dar esti gata pentru calatorie?

-Numai daca spui cele trei cuvinte, Tom – raspunse ea, zambind.

-Bine. Te rog frumos sa mananci, nu m-am chinuit degeaba sa iti aduc masa la pat. Si te rog frumos sa ma iei cu tine in calatoriile tale prin timp. Se poate?

-Desigur, dragul meu Tom!

Cateva minute mai tarziu, terminase de mancat. Tom se imbracase din nou si arata ca in seara in care il cunoscuse. Ea se forta si ea sa incapa in vechile haine si acum stateau amandoi cu harta in fata. Nerabdatoare, il intreba:

-Trebuie sa spun ceva special ca sa functioneze?

-Nu, doar sa ma anunti cand esti gata – raspunse Tom, zambind.

-Pai ce mai astepti!? Sa mergem!

Pana sa apuce sa mai spuna ceva, se trezi in bratele lui, cu harta in mana. Privea un punct mare si rosu.

-Am ajuns? intreba ea.

-Da, priveste, ploua si e seara. Duminica seara – adauga, zambind.

Privind in jur, Victoria descoperi totul asa cum si-l amintea. Se uita la mainile ei. Erau din nou albe si fine. Si parul ei parea colorat din nou. Isi uitase umbrela, dar nu mai conta. Paltonul lui Tom ii acoperea pe amandoi, iar el parea foarte vesel sa il imparta cu ea. Il imbratisa si pentru prima oara se simti in siguranta in bratele unui strain. Dar parca il cunostea de undeva...

-Intram? intreba el, zambind pe sub mustata.

-Sigur. Dar trebuie sa renunti la mustata aia, e prea caraghioasa, spuse ea, razand.

-Toate la timpul lor, Victoria – raspunse Tom, razand si el. Sa stii ca ai un zambet frumos, ar trebui sa zambesti mai des.

Privi spre usa si isi recunoscu chipul tanar zambind. Pentru o clipa, avu impresia ca e frumoasa, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci. Dar Tom ii deschise usa si o pofti inauntru. Abia acum observa si ea firma de deasupra usii: „Cafeneaua Timpului”. „Asa se explica totul” – isi spuse in minte. Dar fu intrerupta de barman:

-Teribila ploaie, domnule si domnisoara! Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...

-Sa nu ne ingrijoram prea tare – raspunse Victoria. Nimic nu e ceea ce pare, are si ploaia frumusetea ei. Nu-i asa, draga Tom?

-Asa e, scumpa Victoria – spuse Tom. Iar intorcandu-se catre barman, adauga:

-Mai bine mai tarziu decat niciodata, domnule. In fond, suntem si noi doi clienti. Si va asigur ca suntem clienti fideli, indiferent de vreme.

-Sunt sigur de asta – raspunse barmanul. Cu ce sa va servesc?

-Pai... doua cafele tari – raspunse Victoria. Urmeaza o noapte lunga.

-Doua cafele, imediat – spuse barmanul. E una dintre acele nopti?

-Nici nu aveti idee – raspunse din nou Victoria. Nu-i asa, draga Tom?

-Asa e, scumpa Victoria! Urmeaza o noapte foarte lunga...