Te-am Visat

Te-am visat...

Îţi îngropai faţa în pieptul meu

Şi îmi cereai să te iert.

Îţi agăţai mâinile de umerii mei

Şi îţi simţeam sufletul greu.

Te-am visat...

Purtam acelaşi parfum care îţi plăcea,

Dar atunci nu mai simţeam

Fierbinte, răsuflarea ta,

Inspirându-i adânc aroma.

Te-am visat...

Mă luai în braţe şi mă sărutai,

Dansam cu Soarele şi Luna

Şi parcă ne ştiam dintotdeauna,

Căci toate gândurile mi le ghiceai.

Te-am visat...

Îmi promiteai că îmi vei dărui

Tot ce vreau şi inima ta,

Lumea întreagă şi încă una,

Toate doar cu preţul iubirii.

Te-am visat...

Era toamnă şi ploua, iar tu rătăceai

Prin ceaţă şi prin apă, tot mai departe,

Şi nu vedeai cum distanţa ne desparte,

Te strigam, dar nici nu mă auzeai...

Te-am visat...

A fost un vis frumos sfârşit brusc,

O amintire dulce uitată

Şi în nopţi nedormite îngropată

De gânduri şi de timpul crud.

Te-am visat...

Şi de atunci te caut pretutindeni,

În gânduri, în amintiri şi în răsărituri,

În chipuri străine, în pustiu şi în apusuri,

Dar peste tot sunt eu, nu mai e nimeni,

Şi-atunci îmi spun

Că sunt nebun

Eu doar te-am visat.

Mai mult

Stimabilul Intransigent

Stimabilul Intransigent este, după cum reiese din asocierea celor doi termeni, o persoană greu de impresionat care pretinde respect. Dar asta nu înseamnă neapărat că ar face parte dintr-o pătură superioară a societăţii, care îi conferă statutul de critic ori om respectabil, ci, în general, că îşi atribuie singur o importanţă oarecum exagerată –  „oarecum exagerată” pentru că o anumită cantitate de egocentrism poate fi sănătoasă. El poate fi oricine îşi doreşte să fie, pentru că majoritatea celor din jurul lui îi fac sau încearcă să îi facă pe plac, ceea ce îi lasă impresia că lumea se învârte în jurul lui.

Intransigentul consideră că nu mai poate fi surprins, că a văzut deja totul ori că ştie suficient de multe lucruri încât să fie pregătit pentru orice şi singura lui reacţie este „aşa, şi?”. Consideră că toţi oamenii se împart în tipologii al căror fin cunoscător se declară, astfel încât poate caracteriza orice persoană doar după o simplă privire. Însă el nu este tipul clasic de bârfitor ori persoană care se consideră superioară, ci este acela care observă că lumea se îmbolnăveşte în timp ce el rămâne sănătos. Iar boala este tocmai lipsa de impresie pe care i-o generează lui, repetiţia unor tipare defecte – în opinia lui.

Opiniile intransigentului pot atrage minţile naive, până la punctul în care să le considere adevărate legi. Asta îi conferă un statut superior în grupul de cunoscuţi şi încredere în sine. În momentul în care cunoscuţii îi dau dreptate şi îi cer opiniile, el, intransigentul, se suie pe un piedestal de unde, asemeni Sfinxului antic, îşi atribuie dreptul de a decide ce se poate şi ce nu se poate, cine este cineva şi cine nu este, cine trăieşte şi cine nu trăieşte şi aşa mai departe. Din acest punct, începe să pretindă respect din partea celorlalţi, chiar dacă el, în fapt, îi dispretuieşte şi nu evită să le arate acest dispreţ, catalogându-l ca „act de sinceritate”.

Stimabilul ştie că este apreciat şi că mulţi se străduiesc să îi intre în graţii, dintr-un motiv sau altul. De aceea, el caută să devină un idol şi să îşi securizeze statutul, urmând să îşi utilizeze poziţia pentru a-şi găsi noi adepţi şi a-şi întări convingerea că felul lui este singurul acceptabil. În acest mod, el câştigă încredere în sine şi, totodată, credibilitate în rândul cunoscuţilor, aceştia sfârşind prin a-i tolera orice acţiune, chiar dacă, la rândul lor, nu se bucură de aceeaşi toleranţă din partea stimabilului. Evident, el nu poate fi contrazis, iar dacă cineva are impresia că el ar fi avut intenţii rele, acelea doar au părut rele, căci el vrea doar să ajute sau, în cel mai rău caz, el „doar glumeşte”.

Stimabilul Intransigent are spirit de observaţie, asta este clar. Dar el are şi gusturi alese, căci prin ele judecă totul şi dă verdictele. Şi mai are şi spirit de artist, căci îşi agaţă de gât aparatul foto scump, pe care oricum nu ştie să îl folosească, şi fotografiază tot ceea ce nu îl impresionează ori îşi evidenţiază gusturile alese prin vestimentaţie sau design ori pur şi simplu mâzgăleşte sub pretextul că ar crea „artă abstractă”. Toate acestea în timp ce îi critică pe cei care fac aceleaşi lucruri ca şi el, din motivul că „ei doar se pretind artişti”. Însă tot el are şi suflet mare, că „doar aşa reuşeşte să convieţuiască alături de atâţia neavizaţi”.

Intransigenţa poate fi o consecinţă a unei experienţe dificile de viaţă. Deşi nu este o scuză, oamenii greu de impresionat consideră că viaţa le-a servit destule întâmplări, bune sau rele, şi de aceea sunt obişnuiţi să se aştepte la orice şi să nu se lase impresionaţi. Însă această insensibilitate nu reprezintă acea apărare pe care o speră ei, pentru că şi insensibilii au sensibilităţile lor şi pot fi loviţi în punctele slabe. Iar egocentrismul celor care pretind respect nu este nici el un scut prin care să se protejeze într-o lume aparent sălbatică, în stare să îi devoreze. Reunite, aceste două „scuturi” nu fac altceva decât să înrăutăţească situaţia – din persoane aparent normale, aceşti oameni devin persoane care pretind că sunt normale şi care simt nevoia să îşi confirme această normalitate.

Aşadar, Stimabilul Intransigent este un simplu opresor care nu îşi iubeşte viaţa şi din acest motiv simte nevoia de a discredita vieţile şi importanţa celor din jurul lui. În opinia lui, nimic nu este nou, nimic nu este impresionant şi cu siguranţă nimic şi nimeni nu sunt mai presus decât el. Dar, paradoxal, pretinde că respectă şi apreciază tot ceea ce critică şi recomandă altora să îşi urmeze propria cale chiar dacă el o consideră greşită şi singura cale este cea care coincide cu a lui. Atitudinea sa îi poate fi utilă, dar le este nocivă celor care se lasă manipulaţi de el – atât cei naivi care îi acordă atenţie şi manifestă interes faţă de el, cât şi cei vulnerabili care se lasă afectaţi de nemulţumirile şi prejudecăţile lui. Pentru că el se bazează pe aparenţe, uitând esenţa. Iar în aparenţă, el este centrul universului. Însă esenţa aparenţei este, de multe ori, amară şi toată această amărăciune îl face pe el să fie Stimabilul Intransigent...

Mai mult

Oglinda

În oglindă se vede totul în alb şi negru. Dar e doar o iluzie, căci nimic nu este alb şi nimic nu este negru. Totul este colorat, amestecat şi murdar. E o înşiruire tristă de numere şi litere, o formulă rigidă şi o funcţie precisă ce poate fi reprezentată virtual într-o statistică murdară pe o hârtie putrezită.

Afară e la fel ca în cameră – copaci dezbrăcaţi, paşi rătăciţi, chipuri goale şi umbre calde, toate poartă amintirea unui timp de mult apus sub un soare mult prea rece ca să le mai încălzească. Înăuntru, un aşternut de pânze goale peste un pat de amintiri poartă urmele viselor grele din nopţile albe. Pereţii morţi se tânguiesc ferestrelor, dar nimeni şi nimic nu răspund ecoului din şoapte.

Toamna pleacă, natura moare şi iubirea dispare. Un doliu colorat rămâne în urmă, iar pământul îngropat sub frunze geme de regrete. Îi sunt toate prea departe, deşi îl calcă în picioare... Culori risipite în frunze ruginite şi apusuri îngheţate, cântece vibrante din note uitate, poveşti ascunse în lacrimi sărate – toate-s doar cenuşă în vânt, presărată de mâini nepăsătoare. Şi peste toate se aşterne o durere amară.

Un cântec mut răsună în aerul încărcat de ceaţă. Nu se vede şi nu se aude niciun semn, nicio speranţă... nici măcar o rugăminte, căci nimeni nu mai aruncă nici măcar cuvinte. E o lume întreagă risipită şi adunată, spartă şi lipită, plânsă şi uscată, ascunsă şi regăsită. Lumina se estompează, culorile se şterg, şansele se pierd şi regretele se adună. Aerul se rarefiează, cerul se întunecă, legăturile se desfac şi amintirile se varsă. Zilele se scurtează, nopţile îngheaţă, privirile rănesc şi sufletele se închid. Sfârşitul se amână dureros, deşi timpul lui a trecut de mult...

Singurătatea, cu ghearele ei ascuţite, smulge totul în cale. Îl poartă în braţe şi îl sfărâmă cu ură, lăsând disperarea să îl culeagă şi să îi lipească înapoi toate cioburile. Dar nimic nu va mai fi la fel şi rănile se vor deschide mereu. Tot ce e bun şi frumos dispare, lăsând doar monştrii în urmă. Şi totul are cel puţin o problemă, dar nicio rezolvare.

Copiii doar se joacă în faţa oglinzii, dar adulţii îşi văd adevărata faţă şi nu de puţine ori ea este înspăimântătoare. Oglinda este acea lume în care realitatea îmbracă diverse forme şi îngerii se transformă în demoni, iar visătorii dorm, evitând crudul adevăr. Căci numai ei sunt suficient de maturi încât să-şi vadă reflexia, dar prea copii încă pentru a o înţelege. Şi atunci aleg să fugă: să fugă de probleme, de realitate, de propria lor imagine, chiar şi de oglindă.

Oglinda spune adevărul şi tot oglinda minte. Realitatea şi agonia, iluzia şi bucuria, ochii şi privirea, chipul şi expresia se amestecă în tonuri de gri, cu minciună şi adevăr deopotrivă. Se vopsesc în culorile lumii şi se aruncă din oglindă, în reflexii prăfuite cu parfum de visare cu ochii deschişi, în jocuri de lumini şi umbre înfometate care aleargă să pună stăpânire pe sufletele naive. Sufletele pot fugi oriunde, dar nu se pot ascunde – oglinda le arată adevărata faţă chiar şi celor mai inconştiente dintre ele. Iar timpul nu se opreşte şi nu se întoarce. Tot ce rămâne este doar oglinda...

Mai mult

Filmul Ţigării

Într-o noapte mă priveai cu dezinteres

Şi mi-ai spus că am intrat în regres.

Aburii de vin fiert şi fumul de ţigară

Încercau să îşi forţeze drumul prin fereastră, afară.

Mi-ai spus să rămân sănătos şi să nu te aştept

Căci vei zbura din braţele mele spre un alt piept.

Îţi prindeam din zbor cuvintele

Şi încercam să le descifrez sensurile,

Dar ele se dovedeau mult prea multe

Pentru mintea mea plină de gânduri mărunte,

Aşa că îmi imaginam că ascult o casetă veche

Şi lăsam sunetul să îmi alunece pe lângă ureche.

Mi-ai spus că noi nu aveam sens şi era prea târziu,

Că în nicio carte nu vom găsi cuvintele care în inimă se scriu

Şi că nici măcar eu nu mai eram ceea ce cauţi,

Că îţi doreşti şi prinţul broscoi, şi peştişorul de aur,

Şi poate că a fost iubire şi sigur a fost ceva bun,

Dar orice a fost cândva, nu mai era de mult...

Într-o noapte stelele dansau pe cer

Şi parfumul tău se simţea în aer.

Am privit atunci adânc în ochii tăi

Şi am găsit acelaşi suflet în noi doi,

Dar între timp el s-a mutat într-o stea

Şi parfumul tău a mai rămas doar pe cămaşa mea.

Obişnuiam să îţi ascult inima

Rezonând la unison cu vocea ta,

Şi rămâneam captivat de poveştile lor

Prins într-un vis intens, dar incolor.

Adormeam  apoi în poala ta zâmbind

Iar tu mă priveai cu ochii tăi sclipind.

Dar m-am trezit, de atunci, din vis

Şi tot de atunci mi-am şi promis

Că nu voi mai bea niciodată vin fiert

Şi nu voi mai fuma ţigări pe sfert

Căutând în compania unor simple vicii

False plăceri, vânzătoare de iluzii.

Mi-am amintit apoi că eu nici nu fumam,

Ci doar stăteam în prag şi te priveam,

Ascultând cum printre două fumuri

Îmi spuneai poveşti uitate ale nimănui.

Dar nici tu nu erai mai mult decât acele plăsmuiri,

Nu existati, erai un simplu actor din filmul ţigării.

Mai mult

Diferente Stereotipe

Oamenii se nasc egali, indiferent de rasa, sex, cetatenie si alte considerente etnice. Insa ei prefera sa se considere diferiti sau unici prin personalitate, caracteristici ori stil de viata. Cu toate acestea, multi dintre ei isi cauta sufletul pereche – acea persoana care sa le semene suficient incat sa ii inteleaga si sa ii accepte asa cum sunt.

Devenind constienti de sine si rationali, oamenii capata abilitatea de a lua decizii cu privire la stilul lor de viata si la ceea ce ii defineste ca persoane. Insa, in general, tiparul este acelasi: se nasc, primesc educatie, urmeaza o cariera, isi intemeieaza o familie, se retrag din activitate si in final, mor. Exista exceptii – aceia care din motive diverse fie nu primesc educatia necesara, fie nu aleg sa urmeze vreo cariera ori reusesc sa castige bani urmarindu-si pasiunile, fie aleg sa devina infractori ori criminali, fie refuza ori nu reusesc sa isi intemeieze o familie si asa mai departe – dar si aceste exceptii se aseamana, evident.

Unii oameni urmeaza tiparele si normele impuse de societate, iar altii refuza sa i se supuna. Rebeli sau anarhisti, filosofia lor este ca sistemul ii supune pe oameni si ii transforma in sclavi, in timp ce ei au impresia ca traiesc undeva la limita si pentru asta sunt urmariti si persecutati. Desigur, fiecare societate are legile ei si cei care nu se supun acestora sunt pasibili de actiuni punitive. Dar chiar si tiparele de nesupunere sunt asemanatoare, in ciuda ideii celor care le aplica de a fi situati in afara societatii si de a se diferentia de cei care o respecta orbeste, in masa.

Mai exact, unii oameni merg la scoli in timp ce altii se distreaza, lucreaza in timp ce altii fura, au grija de familia lor in timp ce altii ucid, se bucura de timpul liber in timp ce altii sunt in inchisori ori isi petrec ultimii ani in liniste in timp ce altii isi doresc sa fi facut alegeri mai bune in viata. Si de o parte, si de alta, exista aceleasi activitati – sub o forma sau alta – si aceleasi idei aplicate in diverse contexte.

Daca in privinta stilului de viata sunt usor de observat asemanarile si diferentele dintre oameni, in privinta personalitatii si caracteristicilor lor lucrurile stau diferit. Fiecare om isi formeaza persoana in functie de mediul in care traieste, educatia primita si persoanele cu care intra in contact. Insa indiferent de felul lor de a fi, exista circumstante in care oamenii pretind ca ar avea alte caracteristici sau abilitati decat cele reale – in momentul in care cunosc persoane noi, cand vor sa iasa dintr-o situatie stanjenitoare, intr-un interviu pentru un post sau intr-o situatie in care ar fi avantajati pretinzand acele lucruri.

De-a lungul istoriei, oamenii care au avut opinii diferite au fost cei care au ajutat lumea sa progreseze. Neintelesi la timpul lor, poate chiar persecutati si redusi violent la tacere, oamenii cu viziune erau marginalizati si considerati nedemni de atentie. Dar in timp lumea descoperea ca opiniile lor erau sustinute de argumente logice si situatii reale, astfel incat ideile lor deveneau unanim aprobate si adoptate. Insa greselile au fost aproape intotdeauna trecute cu vederea.

Daca oamenii ar fi invatat din greseli, cei mai multi dintre ei ar fi trebuit sa fie genii. Dar este intotdeauna mai simplu sa considere ca data viitoare se vor descurca mai bine, creandu-si iluzia ca problema, de fapt, nu exista. Minciuna nu se naste din ura de adevar, ci din iubirea de sine – oamenii se iubesc prea mult pentru a accepta adevarul sau pentru a se prezenta inferiori in fata celorlalti. Iar de cele mai multe ori, minciunile pe care aleg sa le spuna ii ajuta sa se identifice cu un tipar acceptabil ori sa empatizeze cu ceilalti.

Asadar, oamenii incearca sa isi creeze o imagine ideala, dar idealul este adesea acelasi pentru multi. Asta nu il face, totusi, cu nimic mai usor de atins. Si cu siguranta nu minciunile sunt cele care construiesc drumul pana la el, fiind cunoscuta fragilitatea lor. Insa chiar fara minciuni, oamenii impartasesc mai multe decat si-ar dori, fie insasi simpla lor conditie de oameni. In fond, ce sunt caracteristicile daca nu diferente stereotipe?

Mai mult

Recviem

Mi-am vandut paharul pentru o sticla

Si imi pare ca ma vand prea ieftin si fara frica.

M-am avantat in adevar dincolo de limite

Si mi-am pierdut timpul si prietenii printre regrete.

Mi-a plans sticla taine de demult

Si mi-a umplut sufletul de tumult,

Mi-a dat dorurile si lacrimile ei

Si m-a lasat sa le judec cu temei.

Orice mi-ai spune acum e in zadar,

Cuvintele se pierd intr-un ecou amar

Si vantul bate in usa sa o sparga,

Ma cheama cu el in lumea larga.

Orice ai face acum nu are rost,

Faptele si vorbele au toate un cost

Si eu nu mai am ce pierde,

Nici macar durerea care ma arde.

Nu vreau sa imi spui ce am pierdut,

Caci momentul asta mereu l-am temut;

Am aflat ca viata nu se masoara in cuvinte,

Chiar daca ele sunt dintre cele mai sfinte.

Nu vreau sa imi spui ce ma asteapta,

Stiu ca nu exista nicio cale dreapta,

Nu exista un drum intins catre scop

Si obstacolele nu se rezolva cu un hop.

Timpul nu mai are rabdare cu mine,

Peste ieri se rastoarna repede un maine

Si daca mai stau prea mult astazi

Am sa ratacesc in intunericul de pe strazi.

E greu sa ma mai intorc acum,

De data asta e mai mult decat un drum.

Degeaba mai versi lacrimi si rugaciuni,

Pentru mine nu exista minuni.

Sa nu te intristeze lipsa mea,

Va fi mai usor cand va trece vremea;

Si de ma vei cauta vreodata,

Ma vei gasi in aceeasi lume abandonata.

In clipa asta nimic nu mai conteaza,

Nici macar timpul nu stie ce urmeaza,

Dar stiu ca n-o sa ne revedem,

Asa ca iti las in urma acest recviem.

Mai mult

Ramasite

Iarna rece a sosit, timpurie,
Intr-o trista dimineata cenusie.
Vantul a spulberat luna septembrie
Si-n urma-i frunzele scriu o poezie.

Octombrie era cald si colorat,
Nicidecum plumburiu si inghetat,
Amintind de vara care-a plecat
Spre un orizont nou, indepartat.

Bruma se asterne linistita,
Dimineata sta-n loc, pironita,
Strada e goala si parasita,
Iar soare e doar pentr-o clipita.

Un vis ciudat se intrezareste,
De tine, cumva, imi aminteste,
Insa vechea tu nu mai traieste
Si tot ce-a fost acum nu mai este.

Din visul meu se rup inimile,
Le poarta in zbor amintirile
Si se-mprastie-n toate partile,
Plangandu-si soarta si iubirile.

E-un vis urat ce pare infinit,
Nici nu stiu daca dorm ori m-am trezit,
Dar stiu ca vreau s-ajunga la sfarsit
Si sa las in urma tot ce-a pierit.

Dar sa uit, sufletul nu-mi permite,
Amintirile-s intiparite,
Inimile noastre – despartite.
Rezolvarea timpul o promite,
Dar se-aud cuvinte nerostite
Si intre noi sunt doar ramasite...

Mai mult