miercuri, 28 martie 2012

Final Deschis

O poveste de iubire clasica vorbeste intotdeauna despre un el, o ea si fericirea pe care o descopera impreuna. Dar detaliile... ooo, detaliile! Ele difera atat de mult, incat nici macar povestile nu mai sunt doar povesti. Si iubirea... ah, iubirea! Ea se poate transforma atat de usor in orice altceva, incat te poti intreba serios daca, in fond, a fost chiar iubire sau doar ai avut impresia ca este. Si ideea este ca, de obicei, raspunsul este unul dintre acele lucruri pe care toata lumea le stie, dar nimeni nu vrea sa le auda.
Pe de o parte, iubirea incepe brusc si se termina brusc. Pe de alta, poate incepe si mai lent si se poate sfarsi brusc. Si, desigur, poate incepe brusc si poate rezista, in ciuda tuturor impedimentelor. Unii numesc aceste situatii „sanse”, „noroc” sau „ghinion”, „persoana potrivita” sau „ceasul rau” si tot asa. Nici gand ca ar fi vina ta daca te indragostesti (sau crezi ca te indragostesti) de cine nu trebuie. Nici gand ca ar fi vina cui iti face rau daca se intampla cumva sa te raneasca prin ceva ce pare atat de evident pentru tine si pentru altii, dar lipsit de insemnatate pentru persoana care comite o astfel de fapta. Si, de ce nu, nici gand sa spui ca nu ai iubit si nu a fost relatie, chiar daca a durat doua zile si ati renuntat din cauza celui mai stupid motiv posibil, fara cea mai mica investigatie sau macar o perioada de test. Asta probabil pentru ca iubirea nu se testeaza. Dar relatiile?
Atunci cand iubirea incepe, totul este frumos. Fluturasi, floricele, norisori pufosi, soare sau ploaie calda de vara, parca plutesti intr-o lume feerica in care tot ce conteaza este persoana pe care o iubesti si cata fericire iti aduce. Sau daca nu traiesti chiar in lumea viselor, macar iti spui ca singuratatea a luat sfarsit si de acum imparti totul cu persoana draga. Apare acel atasament reciproc si simti ca ai pe cine sa te bazezi, iar persoana aceea se poate baza pe tine. Cel putin asa ar trebui sa se intample. Numai ca... oamenii nu prea fac mereu doar ceea ce trebuie, nu? Si te trezesti cu buza umflata, la figurat (poate chiar si la propriu), cu ochii in soare, in aceeasi mizerie si singuratate in care te aflai pana sa inceapa nebunia. Ce s-a intamplat?
Pai... probabil te-ai bazat pe cine nu trebuia. Nu conta ca nu cunosteai acea persoana destul de bine incat sa te increzi in ea, conta doar ca iti aduce un strop de fericire, asa ca era perfectiunea intruchipata. Ce conta ca trecusera doar cateva zile/saptamani/luni de cand va cunosteati? Iubirea era puternica si trebuia sa reziste. Si rezistase destul de mult, poate cateva zile, poate cativa ani... pana cand a aparut alta iubire la orizont. Si cum nu vin prea multe odata, cineva trebuia sa ramana pe dinafara, nu? Daca ai fost tu, ghinionul tau. Daca a fost persoana care te iubea, de ce sa te stresezi? Conteaza ce simte acea persoana? Nu, conteaza numai ce simti tu! Doar nu va fi o persoana egoista care sa iti ceara sa te gandesti (si) la ea.
Probabil ca ai iubit o idee de persoana, nu persoana in sine. Sau ai iubit doar ca sa iubesti, pentru ca iubirea e un sentiment frumos care iti ofera multe. Ti se parea ca persoana iubita te respecta si te pretuieste si dintr-odata, orice activitate devine mai importanta decat tine, fie ca este vorba de „cinci minute in plus de somn” care se lungesc pana la cinci ore tocmai atunci cand trebuia sa va intalniti, fie ca este „treaba aceea importanta” care se escaladeaza la nivelul unei intalniri cu persoana aceea draguta cunoscuta recent si care prezinta atat interes, cat si „potential”. Ca de ce ar sta cineva numai cu persoana iubita? Daca iubesti o persoana, poti iubi si alta, nu? Si daca aceea e mai buna, prima devine redundanta, asa ca numai a doua merita atentie. Asta daca nu cumva a doua este doar una de pe o lista mai lunga in care apar si alte optiuni. Atunci e mai complicat. Sau de ce nu, mai simplu, fiecare cu utilitatea proprie. Iubirea este nesfarsita, asa ca se poate imparti intre oricate persoane este nevoie. Si daca persoana iubita ti-a inselat asteptarile, ce sa faci?
Sa iti plangi de mila un timp, pana gasesti, mai repede sau mai tarziu, pe cineva care sa ti le insele din nou. Nu ca ar fi vina ta ca nu incerci sa si cunosti persoanele respective, pentru ca tu le cunosti si le iubesti. Nu te-ai astepta vreodata sa te tradeze. Sau poti sa te tranformi in Discordia insasi si sa te razbuni pe toate persoanele pe care le cunosti ulterior, ca doar toate sunt la fel nu? Si o merita din plin! Nu cumva sa te gandesti ca poate singura constanta din ecuatie este propria ta persoana, nu ai cum sa fii tu mereu la fel, numai alte persoane pot avea aceleasi defecte si tu ai un ghinion extraordinar in a le cunoaste pe toate. Dar nu oricum, ci intr-un mod viclean, pacalindu-te la inceput si apoi devenind niste monstruozitati cu chip uman care te supun unori chinuri inimaginabile. Asta pe cand tu le iubeai atat de sincer!
Si daca iubirea s-a terminat... la naiba cu ea si cu persoana pe care ai iubit-o! La ce ti-ar mai trebui asa ceva? Mai bine sa te plangi tuturor ca ai suferit mult din dragoste, iubirea aia sincera si veritabila pe care ai simtit-o pentru persoana care ti-a sfasiat inima intr-un mod atat de crud! Si poate ca ai dreptate. Poate chiar a fost un monstru. Dar la ce te mai ajuta sa plangi? Cui ii pasa? Probabil celor care te-au iubit si au suferit pentru tine in vreme ce tu te bucurai de iubirea ta si fericirea pe care ti-o aducea. Acelor persoane poate chiar le pare rau, pentru ca numai ele pot sti cum este sa iubesti fara sa simti acelasi lucru din partea persoanei iubite. Ce conteaza ca va potriveati, ati fi fost un cuplu frumos si nu te-ar fi ranit vreodata? Nu, nu iti poti permite sa strici prietenia dintre voi, nu poti sti ce s-ar intampla intr-o relatie cu respectivele persoane. In schimb, este absolut sigur si frumos sa te arunci intr-o relatie cu prima persoana necunoscuta care iti atrage atentia. Si apoi, ghici pe umarul cui vei plange cand totul se termina urat!?
Da, prieteniile astea... nu se pot transforma in mai mult. De ce sa te gandesti ca daca doua persoane se inteleg atat de bine, ar rezista mult impreuna? Mai bine sa te gandesti ca nu poti darui prea multa sinceritate persoanei iubite... ca na, ce sa faca ea cu sinceritatea ta? Mai bine daruiesti altceva, cam tot ce ai, unei persoane straine. Si ce daca isi bate joc de tot si toate, inclusiv de trupul si sufletul tau? O iubesti! Nu iti poti imagina ca poate fi si altfel. Si daca poate... de ce poate fi si altfel? Inseamna ca acolo e interes si nu iubire. Nici una dintre „jumatati” nu se poate intelege bine cu cealalta pentru ca una este mai buna, alta nu prea. Si cea mai buna merita sa i se ofere totul, chiar daca, la randul ei, nu ofera prea multe. Dar are pretentii. Si de ce sa nu i se ofere totul? Ca doar iubirea presupune sa dai totul fara sa ceri nimic. Si daca ti se cere ceva, asta e, oferi, ca tu stii ca iubesti si vrei sa arati tuturor ca asa si este. Si ce daca ei nu te cred? Pot fi toti impotriva ta si a iubirii tale, ca tu stii ca ai dreptate si iubesti si ai gasit persoana perfecta pentru tine.
Probabil ca multe dintre povestile de iubire se scriu altfel decat aici, in randurile acestea. Si poate ca nu sunt toate lungi sau scurte, fericite sau triste, frumoase sau urate. Poate ca exista si povesti perfecte. Poate ca oamenii au nevoie de astfel de povesti pentru ca, mai apoi, sa le aprecieze pe cele perfecte. Dar... exista oare ceva cu adevarat perfect? Sau exista doar oameni care stiu sa se multumeasca cu ceea ce au si sa imbunatateasca lucrurile atat cat sa nu simta ca exista si probleme? Ce conteaza, poti cauta oricand o alta poveste. Sau le poti refuza pe toate, ca oricum nu exista poveste perfecta. E greu sa te multumesti cu ce ai. Probabil ca cele mai bune povesti sunt cele pe care le scrii cu mana ta. Probabil ca nici nu se termina atat de usor, de brusc sau chiar deloc. Finalul nu este mereu tragic sau fericit. Poate exista si un final deschis, dar numai atunci cand si sufletul este deschis. Un suflet inchis nu poate scrie prea mult pana cand isi atinge limitele. Dar permite oare iubirea un final deschis?

duminică, 25 martie 2012

Fara Sfarsit Nu Poate Exista Inceput

Uneori, iubirea doare. Si nu ca atunci cand te lovesti sau te intepi, ci doare mult mai profund. Poate deveni suma tuturor dezamagirilor si esecurilor, asa cum la inceput parea suma tuturor bucuriilor. Si ai doar o viata sa traiesti, doar o sansa sa incerci, doar un timp sa reusesti. Fiecare om esueaza din cand in cand. Fa-o prea des si vei deveni un ratat. Fa-o prea rar si vei deveni un las. Dar fa-o atunci cand iubesti si dintr-odata, vei avea toate defectele din lume fara sa ti le spuna nimeni altcineva decat tu insuti.
Atunci cand iubirea doare, totul devine un joc. Te prefaci ca esti fericit, chiar daca pe dinauntru plangi. Sau te prefaci ca traiesti, desi interiorul tau moare incet, dar sigur. Te prefaci ca ierti, dar inima ta nu poate uita. Te prefaci ca iubesti, dar urasti cel mai mult tocmai acest sentiment. Si daca stii ceva, stii ca nimic nu mai poate fi la fel, pentru ca fara iubire nu ai nimic, nici macar durere. Si oricat de puternica ar fi durerea, nu poti sa nu te bucuri ca macar o imparti cu cineva. Pentru ca nici fericirea nu ar fi o senzatie atat de placuta daca nu ai cunoaste durerea.
Chiar daca nu cunosti nimic, iti cunosti sentimentele. Si oricat de mult te-ar durea, nu poti renunta. Te poti juca, te poti preface, te poti ascunde, dar nu poti fugi, nu poti scapa, chiar daca ti-e teama sa traiesti, sa te sacrifici si sa iubesti... se intampla, cazi, te impiedici sau te pleci in fata iubirii si de acolo ramai vulnerabil, punandu-ti inima pe tava, sperand ca alaturi de ea sa mai apara o inima.
Dar alegerile tale nu sunt intotdeauna si ale celorlalti. Poti obtine inima mult-visata, dar odata cu ea vin si alte lucruri nesolicitate. Iar in timp ce tu astepti un suflu nou in viata ta, o raza de speranta, cineva poate inchide usa si poate stinge lumina, lasandu-te la pamant. Poti alege sa sfarsesti acest supliciu, dar durerea si singuratatea iti sunt cele mai bune tovarase, caci nimeni nu este dispus sa te scape de ele. Si fara sfarsit nu poate exista inceput.

marți, 20 martie 2012

Optiuni

Viata pare atat de nedreapta majoritatii oamenilor, in special celor mai putin norocosi dintre ei. Si in vreme ce unii cred ca destinul si-l scrie fiecare cu mana lui, altii se considera pur si simplu ghinionisti sau chiar blestemati si asteapta ca totul sa decurga de la sine sau timpul sa le rezolve problemele. Fiecare incearca sa se descurce cum poate si sa treaca prin toate. Unii reusesc, altii nu. Cu totii trag concluzii, despre ei sau despre altii, judeca si critica, plang sau inteleg, uita sau iarta, condamna sau lauda...
Se spune ca nimic nu este imposibil, mai ales atunci cand iubesti. Dar de cele mai multe ori, totul pare imposibil, mai ales atunci cand sentimentele nu iti sunt impartasite. Atunci cand oamenii au optiuni, este foarte probabil ca, daca te situezi printre ele, sa fii pe la sfarsitul listei. Cei care sunt in varful ei au alte optiuni la randul lor, asa ca cel mai bine este sa te afli la mijloc. Dar pozitia pe care o ocupi nu depinde niciodata de tine, ci de persoana care alege. Si cu siguranta nu te poti plange ca nu ai fost ales, pentru ca ar fi extrem de injust sa impui cuiva o decizie. Dar este poate la fel de injust sa te vezi dat la o parte...
Ai intotdeauna optiunea de a fi pesimist sau optimist, de a planui totul si a obtine ce iti doresti sau de a nu planui nimic si a obtine macar ce poti, daca poti. Inca nu se poate decide daca optimismul este doar bravada celor mai fericiti care pot obtine tot ce doresc sau consolarea celor mai putin fericiti, care spera inca sa obtina tot ce doresc. Poate este o batjocura la adresa celor care isi plang soarta sau poate este un ajutor pentru cei care au nevoie de un impuls. Dar chiar si cel mai optimist om poate fi trantit la pamant de o serie de intamplari nefericite. Cu totii stiu ca optimismul, la fel ca si pesimismul, chiar daca are motivele lui, ramane o simpla suma de idei, iar viata nu se scrie conform planului, la fel cum nici oamenii nu se comporta conform asteptarilor.
Daca totul merge asa cum iti doresti, inseamna ca faci alegerile corecte. Insa atunci cand altii aleg in locul tau, se mai intampla sa nu fie alegerile pe care le-ai fi dorit. Prea multe astfel de alegeri te pot face sa cazi din inaltimile ametitoare ale optimismului si fericirii. Iar daca ai cazut, poti alege intre a te ridica si a ramane la pamant, plangand si regretand inaltimile in care te invarteai ametind. Poti alege intre a-i lasa pe altii sa te ridice sau a te ridica detestandu-i pe toti. Poti alege intre a continua drumul tau sau a te opri in acel punct, cercetand cum ai cazut, unde si de ce. Poti alege chiar intre a trai si a muri.
Optiuni exista intotdeauna si par nenumarate, fie ca sunt sau nu ale tale. Dar cine poate pastra echilibrul? Este imposibil sa multumesti pe toata lumea. Si totusi, se spune ca nimic nu este imposibil. Oare nu suna asta tot a egoism? A cruzime? Realitatea doare chiar si pentru cei mai lucizi oameni... pentru ca poti alege sa ignori tot ce te inconjoara, dar nu poti alege sa ignori tot ce te afecteaza. Si parca nici optiunile nu mai par atat de nenumarate uneori...

Prioritati si Optiuni

Intr-o zi, pe la pranz, cu fereastra larg deschisa, in bataia razelor soarelui si ciripitul pasarelelor, un om statea trist, sfidand toata acea veselie, la masa lui de scris. Se holba la o coala alba de hartie pe care urma sa isi astearna gandurile. Dar parca gandurile lui erau oriunde, numai acolo nu. „Draga mea” – scrise destul de vag pe foaie, intr-un tarziu – „ iti scriu din nou ca de atatea alte ori, dar iti promit ca va fi ultima data”. Se opri putin. Incerca sa isi aminteasca cate scrisori ii adresase pana atunci. Nu avusese curajul de a le trimite pe toate si se intreba daca ea macar le citise pe cele care ajunsesera intr-un fel sau altul la ea. Reveni insa repede la coala alba din fata lui, de teama sa nu isi piarda ideile.
„Ultimele intamplari dintre noi ma silesc sa iti scriu aceste randuri cu durere in suflet si cu un gust amar, mai amar decat oricare medicament” – continua apasat si cu o privire oarecum pierduta. „Ma intreb daca sunt indreptatit sa iti scriu, daca iti pot spune ce am pe suflet, caci stiu ca nu am dreptul si poate ca la urma urmei nici nu iti pasa”. Se opri din nou, Gandul ca ea nici nu ar citi acele randuri il facu sa se intrebe daca mai are rost sa le scrie, daca are curajul sa i le arate si daca nu cumva exagereaza si poate nu ar fi trebuit sa i le adreseze. Dar isi raspunse ca „trebuie!”, asa ca incepu din nou sa scrie apasat si grav: „Nu iti pot spune cat de mult m-a dezamagit vestea logodnei tale cu domnul al carui nume nici macar nu l-am retinut din cauza socului pe care mi l-a provocat aceasta veste. Ma intreb de ce nu mi-ai putut dezvalui chiar tu aceasta informatie si a trebuit sa aflu de la alte persoane. Ah, blestemat fie momentul in care m-am decis sa intreb! As fi preferat sa nu stiu, sa nu aflu, sa nu imi pese si sa fiu fericit in nestiinta mea. Dar acum nu mai pot da inapoi, este mult prea tarziu”. Regretele ii navaleau in suflet precum o avalansa pe munte in urma ninsorilor abundente. Ar fi vrut sa planga, dar demnitatea si ceea ce invatase de mic – ca barbatii nu plang – il faceau sa se abtina.
Mahnit, reveni la scris, ceva mai linistit de aceasta data. „Ti-am declarat iubirea mea in repetate randuri, mai ascuns sau mai fatis, dar se pare ca asta nu ti-a pricinuit mare interes si nu ti-a starnit prea multe sentimente. Nu te condamn, nu as spune ca sunt demn de luat in considerare. As vrea doar sa inteleg de ce mi-ai permis sa visez, de ce m-ai lasat sa imi fac atatea planuri cu tine cand planurile tale nici nu ma includeau. De ce nu mi-ai taiat sperantele din radacina si le-ai lasat sa creasca si apoi sa se rupa si sa imi rupa inima odata cu ele? De ce am fost oare atat de naiv? De ce mi-am pus sperantele intr-o amagire atat de desarta? Nici nu stiu ce ma doare mai rau... ca am sperat ca un nebun sau ca m-ai lasat sa sper”. Il cuprinse un sentiment amar de vina. Nu o putea invinovati pe ea, pana la urma el fusese cel care construise totul in jurul unei iluzii. Ea doar ii alimenta iluzia cu mici franturi de fericire. „Iubirea ta era tot ce mi-as fi dorit vreodata si – probabil – singurul lucru pe care nu il voi avea vreodata. Soarta e atat de cruda uneori” adauga ca pentru sinea lui... si isi aminti de toate intamplarile nefericite din viata lui. Isi spuse ca s-a nascut sub o stea blestemata sau intr-un ceas rau. Nu isi putea explica soarta si nu intelegea de ce i se intampla astfel de lucruri tocmai lui. Continua trist sa scrie, pana ce orologiul ii aduse aminte ca trebuia sa o intalneasca pe cea care il ranise atat de profund si totusi, atat de... inocent.
Cu hartia in mana, iesi grabit pe usa. Tranti usa si ar fi sarit peste gard ca sa ajunga mai repede. Trecu in fuga pe langa vecinul mirat care il salutase, nici nu auzise. Se indrepta grabit catre piata mare sub al carei ceas imens o intalnise pentru prima data la o promenada. Acolo numara secundele si minutele pana cand ea avea sa soseasca. Dar acum, pe masura ce se apropia, inima nu ii dadea pace si ii spunea sa se intoarca. Simtea ca ceva rau se va intampla, dar isi spunea ca e doar teama de reactia ei dupa ce va citi acele randuri. Numai ca, ajuns in piata, o zari din departare... dar ea nu era singura. Se plimba la brat cu el, acel logodnic necunoscut care aparuse de nicaieri parca doar ca sa ii dea lui toata viata peste cap.
Impietrit, ii privea socat cum se apropie impreuna, povestind si razand ca doi copii. Si daca la inceput era palid, in curand, se inrosi de furie si rupse in zeci de bucatele scrisoarea pe care se chinuise atat de mult sa o compuna. Nu reusi sa astepte pana cand ea si acel barbat s-ar fi apropiat, pleca aruncand in urma lui bucatelele de hartie, lasand o dara de praf si franturi de suflet. Din ziua aceea nimeni nu mai auzi nimic despre el, nici ea, nici cei care il cunosteau. Disparuse fara urma, asa cum disparuse si fericirea lui la aflarea acelei vesti nenorocite.
Dar ceva tot lasase in urma... acei oameni pe care ii privise din distanta, odata ajunsi sub ceasul mare, se oprira. Ea stia ca l-ar putea gasi pe el, dar tot ce gasi erau doar acele bucatele de hartie. Le aduna cu grija din tarana, cu gandul  ca ar fi interesant sa afle ce enigma se ascundea in spatele lor, mai ales ca scrisul parea ingrijit. Asa ca, ajunsa acasa, le puse cap la cap cu destul de multa dificultate si reusi sa citeasca randurile asternute pe ele, care sunau cam asa:

„Draga mea,

Ultimele intamplari dintre noi ma silesc sa iti scriu aceste randuri cu durere in suflet si cu un gust amar, mai amar decat oricare medicament. Ma intreb daca sunt indreptatit sa iti scriu, daca iti pot spune ce am pe suflet, caci stiu ca nu am dreptul si poate ca la urma urmei nici nu iti pasa. As vrea sa stii ca nu te judec si nu vreau sa te acuz, imi pare rau ca nu pot spune altfel ce am pe suflet, dar nu pot trai cu aceasta povara. Nu sunt las, nu am ales sa iti scriu pentru ca nu iti pot vorbi, dar mi-era teama ca daca ti-as vorbi, nu m-ai lasa sa iti spun tot ce am de zis si as uita.
Nu iti pot spune cat de mult m-a dezamagit vestea logodnei tale cu domnul al carui nume nici macar nu l-am retinut din cauza socului pe care mi l-a provocat aceasta veste. Ma intreb de ce nu mi-ai putut dezvalui chiar tu aceasta informatie si a trebuit sa aflu de la alte persoane. Ah, blestemat fie momentul in care m-am decis sa intreb! As fi preferat sa nu stiu, sa nu aflu, sa nu imi pese si sa fiu fericit in nestiinta mea. Dar acum nu mai pot da inapoi, este mult prea tarziu!
Ti-am declarat iubirea mea in repetate randuri, mai ascuns sau mai fatis, dar se pare ca asta nu ti-a pricinuit mare interes si nu ti-a starnit prea multe sentimente. Nu te condamn, nu as spune ca sunt demn de luat in considerare. As vrea doar sa inteleg de ce mi-ai permis sa visez, de ce m-ai lasat sa imi fac atatea planuri cu tine cand planurile tale nici nu ma includeau. De ce nu mi-ai taiat sperantele din radacina si le-ai lasat sa creasca si apoi sa se rupa si sa imi rupa inima odata cu ele? De ce am fost oare atat de naiv? De ce mi-am pus sperantele intr-o amagire atat de desarta? Nici nu stiu ce ma doare mai rau... ca am sperat ca un nebun sau ca m-ai lasat sa sper... Erai unica pentru mine, dar eu nu am fost de ajuns pentru tine. Iubirea ta era tot ce mi-as fi dorit vreodata si – probabil – singurul lucru pe care nu il voi avea vreodata. Soarta e atat de cruda uneori.
Nu e nici o tragedie, am cazut in fata ta, dar tu nu ai venit sa te asezi langa mine si sa ii observam impreuna pe cei care inca alearga, ci te-ai multumit sa astepti sa mai cada cineva in fata ta, ca sa stii pe cine vrei sa ajuti. Imi pare rau ca nu am fost la inaltimea asteptarilor tale, ca nu te-am convins ca te merit si ca nu am putut sa iti fur macar mai multe zambete, daca nu si inima. Nu te urasc, sper sa fii fericita isi iti doresc tot binele din lume, pentru ca il meriti. Nici cu el nu am nimic, pentru ca tu ti l-ai ales si daca el a fost mai bun decat mine, inseamna ca ai stiut ce alegi. As fi vrut doar sa te gandesti ca alegerea ta va pricinui si suferinta, nu doar fericire. Macar daca as fi stiut din timp, sa nu mai sper degeaba... dar asta e, totul s-a intamplat, totul a fost, nu mai putem da timpul inapoi. Te rog sa ma ierti daca aceste randuri te-au deranjat, iti promit ca este si prima si ultima data cand afli aceste lucruri de la mine. Acum nu pot decat sa astept, umil, ca tu sa mai ai timp si pentru mine si sa ma mai lasi cate putin sa ma bucur de compania ta.

Cu durere in suflet,
Al tau ...”

Recunoscu imediat ca scrisoarea ii era adresata, pentru ca totul ii suna atat de cunoscut! Se simtea vinovata si ar fi vrut sa ii ceara iertare, asa ca alerga prin noapte spre casa lui. Dar nu il gasi acolo. La poarta alaturata, vecinul lui iesi cu greu din casa la insistentele ei si ii spuse ca ultima oara plecase inainte de apus, destul de grabit, cu o hartie in mana. „Parea abatut”, ii mai zise el. Isi aminti atunci ca el astepta sa o intalneasca, iar ea uitase complet pentru ca logodnicul ei o invitase la o plimbare in acea dupa-amiaza. Trista, isi spuse ca va reveni in fiecare zi, pana cand il va gasi si vor discuta.
Dar in urmatoarele zile, reveni degeaba. Omul, ranit si dat la o parte, plecase. Isi jurase ca nu se va mai intoarce vreodata in acel oras care ii furase toate visele si cel mai rau, i-o furase si pe ea... Vanduse tot ce avea si plecase departe, peste mari si tari, dar nicaieri nu era prea departe incat sa nu se mai gandeasca la ea si la iubirea lui neimpartasita. Incerca sa isi umpla timpul si viata cu tot felul de activitati, dar cand ramanea singur, amintirea ei persista, chiar si dupa multi ani. Asa ca spunea oricui povestea lui si ii invata pe oameni mereu acelasi lucru: sa nu transforme pe nimeni intr-o prioritate atunci cand ei erau doar o optiune pentru acea persoana...

duminică, 18 martie 2012

Furtuna

O chemare ascunsa incolteste in sufletul tau. Ai vrea sa o asculti, dar soaptele ei iti sunt nedeslusite. Te poarta in larg, catre mijlocul oceanului, spre un tarm necunoscut, ale carei plaje asteapta sa le calci. Incepi sa o urmezi orbeste pe un vapor in furtuna. Valurile te izbesc cu putere, ploaia te apasa iar trasnetele te abat mereu din drum. Soaptele sunt tot acolo, parca mai puternice si mai nedeslusite pe masura ce te apropii.
Ai vrea sa raspunzi acelei chemari, sa iti faci cunoscuta prezenta. Incerci sa strigi, dar nici macar vocea a o mie de tunete nu s-ar face auzita in zgomotul furtunii. Sau poate doar nu iti raspunde nimeni. Asa ca te indrepti in continuare spre soaptele tainice, cu speranta ca vei descoperi ceva si drumul nu iti va fi fost in zadar. Furtuna se inteteste, iar tarmul pare din ce in ce mai aproape, pana ce ultimul val te izbeste si te arunca intre stanci. Naufragiezi dezamagit, blestemandu-ti lipsa de experienta si incapacitatile. Dar e prea tarziu, drumul tau a fost intrerupt pentru totdeauna. Disperat, te arunci in capcana valurilor, sperand ca ele sa te poarte catre o alta lume. Curand, totul se intuneca, iar frigul patrunde adanc in trup si suflet. Bezna te cuprinde si inchizi ochii. Somnul mortii pune stapanire pe tine...
Te trezesti a doua zi pe plaja. E soare, cald si senin. Nisipul moale de langa tine nu mai poarta nici o urma a luptelor dintre apa si pamant. Neted si curat, pare ca a fost curatat de cineva ca sa nu iti mai amintesti tu nimic. Te intrebi cum ai ajuns acolo si usor incepi sa iti amintesti de naufragiu, de furtuna si, in sfarsit, de acea chemare. Incepi sa asculti atent in toate directiile, dar nici o soapta nu se aude. Doar valurile ce se lovesc de stanci tulbura linistea in jur. Incepi sa regreti.
Iti pare rau ca ai plecat de acasa, din iarna grea in care chiar si oamenii erau inghetati ca marea, iar sufletul ti-era rece si nepasator. Acum esti singur in mijlocul caldurii, dar nu are nici un rost, caci ai pierdut tot. Si iti blestemi degeaba soarta, caci nu ea te-a pus pe drumuri. Ai da orice sa afli a cui a fost chemarea, dar nici macar vantul, in calatoriile sale, nu a aflat. Te rogi de soare sa iti arate el, dar soarelui nu ii pasa de problemele tale. Doar norii grei si cenusii mai plang alaturi de tine, dar nici ei nu te pot ajuta. Si atunci nu iti ramane decat sa te infratesti cu furtuna si sa te razbuni pe tot ce iti iese in cale cu furie, asa cum face si ea. Dar furia ta nu este oarba, precum a ei, ci atenta si plina de venin. Se revarsa asupra tuturor celor care ti-au facut rau candva, dar si asupra celor care sunt fericiti si netematori. Nimeni nu te cunoaste, dar tu ii stii pe toti. Si toti sunt la fel. Toti vor sa le dai totul si sa nu iti ofere nimic. Asa ca de ce sa nu le dai toata ura ta?
Cu cat oferi mai mult, cu atat primesti mai putin. Si chiar daca nu primesti nimic, tot vei oferi ceva, macar regretul de a nu fi primit nimic. Iar in final, iti vei da sufletul pentru a starni furtuna razbunarii asupra celorlalti.

duminică, 11 martie 2012

Obisnuit

Te trezesti de dimineata cu gandul ca urmeaza o noua zi. Sau doar o alta zi, la fel ca celelalte. Toate sunt la fel: perna ta, patul tau, camera ta, baia ta, holul tau, bucataria ta, casa ta, curtea ta, strada ta, orasul tau. Oamenii sunt si ei la fel. Masinile, la fel. Animalele, la fel. Doar copacii nu iti mai par la fel, dezgoliti de frunze si inghetati de iarna. Parca iti este dor de vremea in care ii priveai din autobuz, lesinand de caldura, iar razele soarelui care razbateau printre frunzele lor iti pareau limbi de foc. Acum e doar frig si innorat.
Te supui aceluiasi program ca in fiecare zi, te achiti de aceleasi sarcini asa cum faci in fiecare zi. Iti faci patul, desi vei dormi si diseara in el. Iti pregatesti micul dejun doar pentru a-l strange, caci nu mai ai timp sa il mananci. Strangi masa, desi vei manca oricum mai tarziu. Speli vasele, desi se vor murdari oricum din nou. Pleci in drumul tau, desi te vei intoarce oricum acasa. Iti respecti orarul la munca sau la scoala, desi stii ca nu va conta, oricum. Cunosti oameni, desi te vor uita. Te intalnesti cu oameni, desi te vor parasi, oricum. Te intorci acasa, desi vei pleca oricum si maine...
Totul este obisnuit, asa cum se intampla in fiecare zi, dupa un program mai mult sau mai putin stabilit, dar cu pretentii care se schimba de la o zi la alta. Iar pretentiile nu vin din partea ta, ci din partea celorlalti. Oare de ce au ei dreptul sa aiba pretentii de la tine, cand tu nu astepti nimic de la ei? Cu ce sunt ei mai buni incat sa te judece pe tine, cand tu nu poti critica nimic la ei? De ce pot ei avea tot ce iti doresti sa ai si tu, cand tu nu le ceri macar ceva? De ce au ei raspunsurile tuturor intrebarilor si nu pot accepta parerile tale? Cu ce sunt ei diferiti fata de tine incat sa poata fi fericiti in vreme ce tu poti doar sa plangi fara lacrimi?
Comicul nu este departe de tragic in viata ta. Orice spectacol de circ poate deveni o trista inmormantare a sufletului. Defunctul te parasise de mult, dar mai avea scapari in care incerca sa se intoarca si sa puna stapanire asupra ta. Se alia cu constiinta in vremea in care nu aflasei cum sa ii anihilezi pe amandoi. Iar ajutorul tau, vinul, nu face altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Acest nectar dulce-acrisor al adevarului si iluziei deopotriva intuneca mintea si tulbura vederea, iar realitatea pare mai frumoasa pentru o vreme. Dar nici o obstructie nu este indeajuns pentru constiinta care inregistreaza totul. Si atunci cand iti este dor de suflet, ea iti aminteste cum l-ai pierdut. Incepi sa regreti, pentru ca era o vreme in care tineai la sufletul tau si incercai sa il pastrezi curat. Acum minciuna iti este cel mai bun refugiu, caci daca ii poti convinge pe ceilalti de ceva, macar poti spera ca intr-o zi, te vei convinge si pe tine. Si iti suna atat de dulce, ca o poezie de dragoste! Nu o poti refuza.
Iti plangi degeaba soarta ratata, caci oricat de mult ti-ai dori sa dai timpul inapoi, timpul merge intr-un singur sens si nici macar nu il poti opri. Ai vrea, cu disperare, sa iti amintesti momentele frumoase din viata, dar nu poti opri valul de regrete si mustrari de constiinta care iti amintesc ca tot ce ai avut mai bun ai distrus, singur sau cu ajutorul celorlalti. Ai pierdut multe si ai castigat prea putine, iar dintre toate, cel mai putin ai castigat experienta. Ea te-ar fi ajutat sa nu mai pierzi, insa nu ai reusit sa inveti nimic din greselile tale pentru ca nici macar nu ai stiut cand greseai. Iar acum ai vrea sa arunci totul, dar te intrebi daca mai este ceva al tau cu adevarat...
Odata cu aparitia altora in viata ta, tu ai devenit din ce in ce mai neinsemnat. Ai incercat sa le faci tuturor pe plac si sa le oferi tot ce aveai mai bun, dar nu ti-ai dat seama ca atunci cand ei plecau, luau cu ei ce le oferisei si chiar si ce credeai ca ti-au oferit. Bucati din sufletul tau sau bucati din tine plecau, pe rand, ascunse printre bagajele lor, din viata ta. Si te-ai trezit acum, tarziu, pustiu, singur si trist, ca nimic nu mai este asa cum stiai. Viata ta este orice, dar nu ceva obisnuit...

vineri, 2 martie 2012

Drogurile Ucid

Unii oameni se hranesc cu sufletele altora, pe care le devora cu tenacitate si talent. Le fura visele si transforma in praf, le preiau idealurile si le transforma in creatie proprie si se folosesc de acele persoane prin orice mijloace in orice scop benefic lor. Dar unii oameni isi ucid sufletul cu sau fara vointa, inconstient sau intentionat. Aceia sunt cei care se hranesc cu iluziile proprii sau ale celorlalti. Sunt dependenti la fel ca narcoticii de stupefiante. Doar ca drogurile lor sunt iluziile.
O doza de iluzii ii poate ajuta sa viseze mai departe la un viitor mai bun. Sa spere la o viata mai buna. Sa se gandeasca la o persoana mai buna. Sa aiba idei mai bune... O simpla doza este de ajuns sa ii scoata din letargie si sa ii puna in miscare. Sa le curme temporar suferintele si durerile si sa le ofere un strop de fericire efemera. Sa le aduca o perdea de noutate peste ceea ce parea monoton si inevitabil.
Dependentii de iluzii nu sunt orice fel de narcotici, tocmai pentru ca drogurile lor sunt atat de diferite si speciale in acelasi timp. Unii nici nu stiu ca sunt dependenti, altii stiu, dar se plang ca nu sunt vinovati iar restul... restul stiu, dar nu au ce face. Ca orice dependenti, au nevoie de singurele lucruri care ii fac fericiti. Si totusi, ei stiu ca orice dependenta este nociva. Iar drogurile chiar ucid.
Iluziile de care au unii oameni atat de multa nevoie sunt droguri extrem de periculoase pentru ca ele ucid sufletul. De fiecare data cand farmecul unei iluzii dispare, odata cu el dispare si o bucatica din sufletul celui dezamagit. Fie ca stie de la bun inceput ca se avanta intr-o iluzie, fie ca afla abia cand toti au terminat de aplaudat si au plecat deja acasa, dezamagitul nu poate decat sa isi planga greseala si sa isi blesteme soarta pentru ca l-ar fi pus in acea situatie.
Atunci, vina si regretul musca din sufletul lui, lasandu-l indurerat pentru o vreme, pana cand urmatoarea doza de drog vine sa repare – aparent – muscatura. In realitate, insa, drogul doar face ca durerea sa dispara pentru o vreme. Iar atunci cand efectul lui trece, pagubele raman si durerea revine si mai acuta. Toate acestea pana cand, intr-o zi, o doza letala isi face efectul si distruge si ultimul fragment de suflet al dependentului, vindecandu-l de dependenta lui. Dar care este, oare, adevaratul rezultat: lipsa dependentei sau lipsa sufletului? Fara suflet, traiesc oamenii cu adevarat? Drogurile ucid...