miercuri, 30 noiembrie 2011

Ironie


Indiferent ce ar visa oamenii, chiar daca pare imposibil, devine un scop de atins, o dorinta de implinit, o conditie de necesitate. Oamenii nu sunt perfecti, asa ca nu intotdeauna ceea ce isi doresc este ceea ce le trebuie. Dar ei isi doresc. Si uneori reusesc sa obtina ceea ce isi doresc. Atunci apare problema: unii descopera ca in ciuda eforturilor depuse rezultatul nu mai este atat de satisfacator pe cat parea la inceput. Iar visele nu sunt toate usor de realizat.
Cele mai multe vise apar din dorinte si idei nevinovate, dar pentru a le transforma in realitate, e nevoie de naivitate, ambitie, munca, lacrimi, sacrificii si in final, alte vise. Pentru ca odata ce un vis devine realitate, nu mai prezinta interes si ca sa se pastreze viu, trebuie intrunite anumite conditii. Iar meritul de a le fi realizat se poate transforma usor in vina si pedeapsa este aspra.
Multe dintre vise nu se transforma niciodata in realitate, ci raman doar ca niste pete de regret in mintea oamenilor, niste intrebari de tipul „oare cum ar fi fost daca...?”. Naivitatea este cel mai mare dusman in acest caz. Pentru ca oricat de imposibil ar fi un vis, naivitatea ii impinge pe oameni sa creada ca orice se poate realiza. Probabil ca se poate, dar cu ce pret? Si cine poate plati acel pret? Chiar daca sunt naivi, oamenii nu pot face orice pentru a-si vedea visele implinite. Nu pot pierde unele lucruri in ideea ca ar putea castiga altele si nu se pot schimba mereu pentru a fi demni de noile aspiratii.
Oamenii se simt mai bine in lumea viselor. Acolo sunt stapani deplini si realitatea este asa cum si-o doresc ei. Ii pot exclude pe cei care nu le impartasesc convingerile, ii pot modela pe cei pe care si-i doresc langa ei si ii pot convinge pe ceilalti sa faca orice. Cu toate astea, nu pot controla cand cineva nou apare si le zguduie acea lume din temelii. Nu pot controla cand ea se prabuseste sub greutatea dezamagirilor si cand se macina cu regrete si iluzii pana la punctul in care totul se spulbera precum cenusa in vant.
Se spune ca fara vise, nu ar exista motivatie pentru oameni sa traisca. Si totusi, prea multe vise nu le permit sa mai traiasca, ci doar sa creada ca traiesc. Visele ii ajuta sa isi construiasca viata si tot ele ii ajuta sa o distruga. Astfel visele ii transforma pe oameni. Ii intuneca atunci cand sunt imposibile sau costa prea mult si ii fac fericiti atunci cand se dezvaluie in fata lor gata sa fie atinse. Ii tin de mana si ii ghideaza pas cu pas sau ii lasa pierduti pe cararile uitarii. Ii amagesc cu sperante desarte sau ii surprind cu intamplari incredibile. Le insufla ambitie sau le iau si ultimul strop de incredere. Toate astea pana cand ei gasesc alte vise, alte sperante, alte idealuri... sau pana cand nu mai viseaza deloc. Si ce fel de oameni sunt cei care nu viseaza?

luni, 7 noiembrie 2011

Vizita



Era o zi obisnuita. Ea statea intinsa pe patul din camera ei si privea peretii pierduta printre ganduri. In acea tacere apasatoare nu se mai auzea nici macar respiratia ei. Se auzea doar ticaitul unui ceas de pe perete. Un ceas mare, patrat, care ticaia puternic. Privirea ei il studia, curioasa.
Acel ceas ii era si prieten, si dusman. Il ura atunci cand nu putea sa doarma auzindu-l, atunci cand secundarul lui se invartea prea repede si timpul zbura sau din contra, secundarul lui se oprea si odata cu el si timpul statea in loc sau atunci cand ora pe care o indica nu o multumea. Il iubea atunci cand gandurile ei se sincronizau cu ticaitul lui, atunci cand se apropia o ora pe care o astepta cu nerabdare si atunci cand incerca sa desluseasca un limbaj ascuns in acel tic-tac continuu. Acel tic-tac era de fapt masura gandurilor ei. Si odata cu el si gandurile ei se zbateau parca sa ii iasa din cap sau se insirau linistite, in ordine.
Dintr-odata, toate acele ganduri si ticaitul ceasului sunt intrerupte brusc de soneria de la intrare. Trezita parca dintr-un vis, nu isi da seama ce s-a intamplat. Dar soneria se aude din nou. Desculta, alearga catre usa, deschide grabita si... nu vede nimic. Nu era nimeni la usa. Inchide usa si pleaca inapoi catre camera ei, mustrandu-se singura pentru ca s-a lasat inselata de propria imaginatie. Dar soneria se aude din nou. Se gandeste ca nu a fost imaginatia ei si merge sa deschida usa din nou, dar cu mai putin elan. Din nou... nimeni in fata usii. Deja nervoasa, inchide usa si ramane lipita de ea, cu gandul sa se razbune pe oricine ii tulburase linistea. Dupa cateva secunde, soneria se aude din nou. Deschide furioasa usa si ramane impietrita. In fata usii era un om. Dar nu era un om oarecare, era chiar EL. Acel el pe care ea il astepta de mult. Iar el o saluta timid. La auzul vocii lui, isi revine si nu se poate abtine sa nu il imbratiseze apasat, ca dupa o absenta indelungata.
Realizeaza intr-un tarziu ca se aflau inca la intrare in fata usii, asa ca il invita in casa. Desi aranjase si curatase totul in ziua aceea, isi cere rusinata scuze pentru ca e deranj in casa si ii propune un tur al casei. El accepta. Rand pe rand, ea ii arata fiecare camera, fiecare coltisor, fiecare obiect. Iar pentru final, pastreaza camera ei. Il conduce tinandu-l de mana pe un hol intunecos. Cu pasii ei mici face ca acel hol sa para un drum lung... si totusi ajung amandoi in fata unei usi. Inca o data isi cere scuze pentru ca e dezordine si deschide timid usa, ca si cum se asteapta sa iasa cineva sau ceva de acolo. Dar nu iese nimic, asa ca dupa ce se opreste putin in prag sa observe camera, intra urmata de el.
Incepe sa ii descrie camera, gesticuland amplu. Dar privirea lui nu ia in seama obiectele descrise, ci o admira pe ea. O priveste fix, ca si cum pe chipul ei ar rula un film straniu pe care incearca sa il inteleaga. La un moment dat ea se intoarce ca sa ii mai arate ceva si atunci el zambeste. O imbratiseaza, lipind-o cu spatele de pieptul lui. Ea ar fi putut simti in acel moment ca inima lui bate cu putere, dar si a ei batea la fel si nu putea distinge. Continuand sa ii explice, simte cum el o saruta incet, pe gat. Iar mainile ei se opresc din gesticulat si se lasa moi in jos. Se intoarce si il imbratiseaza si ea, sarutandu-l. Iar el o apleaca usor pe spate, tot mai mult, pana cand o intinde cu grija pe covorul pufos. Mirata, ea il priveste fix in ochi. Dar cuvintele nu isi au rostul, se inteleg amandoi doar din priviri.
O strafulgera un gand, ca mai devreme, intrebandu-se din nou daca nu cumva e doar imaginatia ei si el nu e acolo, langa ea. Dar apoi ii simte atingerile, mangaierile, sarutarile si inima care mai avea putin si spargea barierele pieptului lui.  Toate astea nu au cum sa fie doar un vis, nu... visase de atatea ori, nu avea cum sa nu stie ce e vis si ce e real. Acum era real, simtea totul si era atat de bine... era cu el si asta era tot ce conta.
Nu mai auzea ticaitul ceasului, nici nu ar mai fi avut cum. Ar fi strigat de bucurie, dar se multumea sa strige doar in minte ei. Iar clipele zburau si nici nu a observat cand s-a intunecat. Acum era in pat si privea impreuna cu el ceasul acela curios, patrat. Se intrebau amandoi ce e in mintea celuilalt. Si pe rand, gaseau cate o explicatie plauzibila. Insa cu fiecare tic-tac, ideea aceea nu mai era verosimila si cautau alta. 
Din nou, ceasul acela masura gandurile ei, dar de data asta era bucuroasa ca nu mai este singura sa il asculte. Era EL langa ea. Si se intoarse sa il priveasca, dar langa ea jumatate de pat era goala, ca intotdeauna. Fusese doar un vis, un vis atat de frumos si intens. Zambind, ii multumea in gand ca a stat cu ea si ii spuse ca si cand el era acolo ca data viitoare nu va mai scapa si nu va mai fi doar un vis. In acel moment se auzi soneria de la intrare, trezind-o dintre gandurile ei...

Infinit


Viata e ca un ocean. Pe el plutesc vapoarele atat in vreme buna, cat si prin furtuni si agitatie. Unele sunt purtate de valuri, altele sunt izbite de ele. Unele vapoare sunt mai mari, altele mai mici, unele se mentin la suprafata, altele nu reusesc. Dar toate incearca sa ajunga la orizontul acela care pare atat de aproape si totusi este atat de indepartat.
Unele vapoare plutesc drept, altele in deriva, altele incearca sa isi stabileasca un curs pe care apoi il modifica mereu, dovedindu-se inutil, fara destinatie. Insulele sunt rare si mici, iar tarmul pare tot mai departe. Unele vapoare se deplaseaza repede, altele mai incet, altele au probleme in a mentine viteza. Dar toate se grabesc catre tarmul lor.  Nu toate ajung insa la el. Unele se scufunda prea repede, altele incet, dar sigur, iar altele naufragiaza pe coastele stancoase aparute printre valuri in timpul furtunilor.
Cand descopera insule sau tarmul, vapoarele nu gasesc intotdeauna si un port unde sa acosteze. Nu gasesc intotdeauna cele mai prielnice conditii pentru ca escala sa merite. Cu toate acestea, speranta le indeamna sa continue sa navigheze catre acele tarmuri.
Unele insule sau chiar furtunile fac ca vapoarele sa ramana pustii in calatoria lor. Devin simple epave, nave fantoma care plutesc in deriva, fara lumini, fara motoare, fara nici un ajutor, purtate numai de curentii oceanici care le coplesesc. Din cand in cand atrag in preajma lor echipe de salvatori care incearca sa le recupereze. Dar navele se scufunda impreuna cu ele sau isi continua nestingherite traseul, respingand involuntar orice ajutor sau speranta naiva ca ar putea exista ceva de valoare la bordul lor. Nu au pe nimeni si nimic la bord sau in jurul lor. Pastreaza doar urmele furtunilor prin care au trecut si ale celor care au calatorit cu ele. Unele calatorii s-au intrerupt brusc, lasand impresia ca se continua inca. Alte calatorii nu lasa urme, ca si cand nu s-ar fi intamplat. Calatorii dispar treptat de pe vapor, stergandu-si urmele, curatand cabinele si puntile, lasand impresia ca acel vapor a plecat gol din port. Dar nici un vapor nu pleaca fara echipaj si provizii la bord, fie ele suficiente sau nu.
Oceanul vietii pare de multe ori infinit. Zile intregi, saptamani, luni, poate chiar ani, vapoarele navigheaza fara a gasi o urma de uscat, o pata de culoare in tot cuprinsul acela de un albastru apasator. Si atunci cand gasesc uscatul, cel mai util nu este intotdeauna tarmul larg al continentului, ci acele plaje mici, pline de viata ale insulitelor exotice care apar pe neasteptate, fara a fi insemnate pe harta. Dintre toate, ele ar trebui sa fie cele mai pretuite, deoarece ajuta vapoarele sa isi continue calatoria atunci cand ea parea imposibil de continuat.
Acele pete mici de culoare in oceanul monoton si monocrom inseamna mai mult decat tot ce ar putea insemna continente intregi descoperite de-a lungul unei calatorii. Ele aduc speranta si fericirea celor care le descopera. Uneori si epavele pot fi readuse la viata, chiar daca par sa fi esuat langa acele insule. Daca nu mai pot calatori, ofera sprijin vietatilor din apele acelea. Daca mai pot calatori, asteapta linistite la tarm sa fie descoperite de un nou echipaj. Iar uneori, sunt destule echpaje care ar dori sa calatoreasca pe un alt vapor, catre un alt tarm, catre acel orizont atat de dorit, dar atat de vast... infinit.

duminică, 6 noiembrie 2011

Un Om Naiv

Unsprezece dimineata. Un „unsprezece” nici devreme, dar nici tarziu. Atat arata ceasul. Prin fereastra patrundeau timid cateva raze de soare. O camera modesta se lumina cu ajutorul lor. In lumina aceea se observau un pat, un sifonier, cateva rafturi si un birou plin de hartii imprastiate.
Acolo isi petrecea mare parte din timp un om obisnuit, ca toti ceilalti. Acolo isi umplea mintea de ganduri pe care apoi le asternea pe hartiile imprastiate de pe birou. Acolo isi umplea sufletul si inima de simtiri dintre cele mai diverse si mai profunde pe care apoi le alunga cu un simplu gand. Acolo isi tesea visele si sperantele in fiecare noapte.
Era greu sa il observi intr-o multime. Nici macar nu voia sa iasa in evidenta. Avea insa un zambet inconfundabil, in ciuda faptului ca lui ii parea cel mai urat zambet din cate vazuse. Zambea pentru ca voia sa fie mereu in preajma celorlalti si se bucura ori de cate ori avea ocazia sa ii intalneasca si, mai ales, sa ii ajute cu ce aveau ei nevoie. Avea mereu intentii bune.
Dar intentiile cuiva, oricat de bune ar fi, nu conduc mereu la rezultate bune. Si el avea de mule ori impresia ca este cel mai bun exemplu. Caci oricat de mult isi dorea sa ajute sau faca lucruri bune, totul se intorcea impotriva lui. Oricat de mult isi dorea sa fie alaturi de altii, nu reusea sa si-i apropie... nu stia cum si nu putea invinovati pe nimeni pentru asta. Iar oricat de mult si-ar fi dorit ceva, obtinea mereu opusul.
Incercase mereu sa ii multumeasca pe toti, fara sa stie ca nu are cum si ceilalti vor fi mereu nemultumiti, indiferent de cat ar fi crezut el ca face bine. Avea mereu timp pentru toata lumea, dar nimeni nu avea timp si pentru el.  Stia sa ii ajute pe ceilalti si sa ii sfatuiasca, dar nici macar el nu se putea ajuta sau sfatui pe sine insusi...
Timpul nu ii era prieten pentru ca nu il ajuta sa uite, dar nici dusman pentru ca il invata multe. Stia ca timpul este relativ si incerca sa se foloseasca de asta. Dar nu reusea, pentru ca mereu era prea tarziu sau prea devreme, prea tanar sau prea batran, prea mult sau prea putin... echilibrul ii lipsise mai mereu, pentru ca isi schimba repede dispozitia. Considera ca se adapteaza in orice conditii, dar de cele mai multe ori nu facea altceva decat sa se bucure prea devreme sau sa se intristeze mai tarziu.
Prieten incerca sa fie cu toti. Dar nu toti erau prieteni cu el. Majoritatea il uitau pana cand aveau nevoie de el, iar ceilalti pur si simplu nu il intelegeau. Nu prea stia sa se exprime pentru ca ii era mereu teama ca va gresi ceva daca va spune un lucru sau altul, daca va face cumva sau altcumva, daca va alege ceva sau altceva... asta il facea atat de indecis incat multi credeau ca nu poate fi niciodata ferm. De altfel, isi trada cu greu sentimentele si opiniile. Avea foarte multa rabdare si rareori avea reactii necontrolate pe care si le imputa cu asprime ulterior.
Ora aceea, unsprezece, ii dadea fiori. Pe ceas vedea unu langa unu. Se gandea ca pana si cifrele acelea sunt impreuna, numai el nu are pe nimeni. El era unul, dar langa el, nimeni. Nici macar zero. Si poate ca e trist sa iubesti fara sa fii iubit, dar la fel de trist este sa ai iubire de oferit si pe nimeni care sa o poata primi...
Era victima si in acelasi timp agresorul. Ca un blestem, greselile il urmareau si le repeta cu fiecare ocazie, chiar daca stia ca ceea ce face este gresit. Personalitatea lui era cel mai mare avantaj, dar si cel mai mare defect. Era un paradox total, un om abstract. Un om naiv. Iar naivitatea lui era cea care il conducea catre dezamagire de fiecare data: il provoca prin diverse aparitii, il facea sa creada ca va fi de durata, apoi eternitatea devenea o clipa, bucuriile deveneau iluzii si toate sperantele si visele lui se imprastiau ca un abur, lasandu-l singur in fata aceleeasi ferestre prafuite prin care privea realitatea aceea atat de cruda. Si toti pareau fericiti, numai el nu putea fi. Sau putea?

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Calatorii

Timpul iti pare cel mai mare dusman dintre toti si totodata, cel mai redutabil. Este atat de greu de invins incat atunci cand crezi ca l-ai invins, ai suferit infrangerea cea mai amara. De ce? Pentru ca este un asasin tacut. Iti ucide visele, sperantele, sentimentele, gandurile, iar in cele din urma, sufletul. Te transforma in ceea ce nu ai fi vrut vreodata sa fii: un calator fara destinatie.
Este dureros sa descoperi cum oamenii pe care ii credeai ai tai te dezamagesc. Credeai ca iti sunt alaturi, ca simt aceleasi lucruri ca si tine, ca gandesc la fel, ca sunteti suflete pereche... iar toate acestea dispar dintr-odata, ca prin magie. O magie cruda, lipsita de scrupule, a unei vieti injuste, la fel de lipsita de scrupule.
Este dureros sa te dezamagesti singur, incercand mereu sa alegi deciziile corecte si sfarsind prin a gresi teribil. Atunci cand crezi ca faci ceva bun si ai intentii bune, exista cea mai mare posibilitate ca acea decizie sa se intoarca impotriva ta si sa pierzi si ceea ce aveai. Si atunci cand gresesti, te astepti sa nu repeti greseala, insa constati cu stupoare la prima ocazie ca ai procedat exact la fel desi stiai ca e gresit.
Este dureros sa fii participant sau martor in situatii pe care nu le poti controla, dar ai vrea sa le schimbi. Te nasti intr-o familie pe care nu o poti alege, trebuie sa suporti oameni care nu te suporta, esti obligat sa faci lucruri care nu iti plac, toate acestea pentru ca ai drepturi, dar si obligatii, la fel ca ceilalti. Numai ca drepturile cuiva se termina acolo unde incep ale altora.
Si daca viata este nedreapta, judecata oamenilor este cel putin la fel de nedreapta. Fie ca esti judecat sau judeci, vei gasi o exagerare crunta in orice ofensa adusa cuiva. Unii nu pot judeca alte persoane, astfel ca se judeca mult prea aspru pe sine, in vreme ce altii nu se pot judeca pe sine si astfel exagereaza cu ceilalti. S-ar putea spune ca este un echilibru aparent, insa in fapt este o nevoie eronata. Critica este utila numai cand este constructiva. Simpla repulsie sau imputare nu schimba cu nimic defectul sau eroarea criticata.
Dezamagiti, respinsi, judecati pentru faptele lor, oamenii raman fara ambitii, scopuri, idealuri. Se transforma din drumeti cutezatori in simpli trecatori prin viata, fara un drum anume. Calatori fara destinatie, se vor opri dese ori pe margine si nu vor sti ce directie sa urmeze. Vor sovai mult, pierzand timpul si ocaziile care nu se mai intorc. Vor constata mai mereu ca au ales gresit trenul, chiar daca directia era buna, sau au ales gresit directia si prea tarziu trenul... vor ajunge istoviti, cu un bagaj covarsitor, la un capat de drum. Nu vor sti ce au gasit acolo pentru ca nu stiau de la inceput ce ar fi trebuit sa gaseasca. Se vor intreba daca acela era locul in care ar fi trebuit sa ajunga si daca nu cumva s-au ratacit pe drum. Isi vor da seama ca bagajul acela si cei care au ajuns odata cu ei acolo nu sunt ai lor, nu le apartin si nu i-au ajutat intotdeauna, poate chiar i-au ratacit mai mult. Si cu toate astea, isi vor dori ca macar cineva sa ii intampine cu un „bun-venit”, sa le spuna ca i-a asteptat si in sfarsit, asteptarea lor a luat sfarsit pentru ca s-au regasit. Isi vor dori ca cineva sa le apartina sau ei sa apartina cuiva... Tu stii unde si catre cine calatoresti?

Proprietari

Indiferent daca omul este produsul evolutiei sau al divinitatii, a avut intotdeauna un statut superior si o autoritate la care sa se raporteze. Statutul se poate dobandi prin genealogie, atribuire, acumulare,  acaparare, impunere sau diverse alte mijloace. Autoritatea se poate dobandi in aceleasi moduri, insa difera cu mult fata de statut. Statutul este locul, pozitia sau conditia unei persoane intr-un anumit sistem la un moment dat. Sistemul este de obicei societatea umana, cu legile ei, instutiile ei, regulile ei si cultura ei, atat oficiale, cat si neoficiale. Autoritatea este dreptul unei persoane de a da comenzi, de a se asigura ca cei care le primesc le respecta si de a pedepsi abaterile.
In antichitate, statutul conferea autoritate, iar autoritatea nu putea fi contestata. Fie ca omul era suveran, intelectual sau pur si simplu stapan, cei carora le era superior nu indrazneau sa il conteste, exceptand abuzurile majore. In prezent, insa, statutul poate conferi autoritate dar autoritatea oficiala este ignorata sau contestata in majoritatea cazurilor. Desigur, abuzurile sunt pedepsite, dar cu multe diferente si exceptii. Autoritatea atribuita sau impusa insa nu este contestata si nici ignorata si de obicei are un efect ireversibil in randul oamenilor.
In general, statutul sau pozitia pe scara sociala se raporteaza la proprietatile fizice sau intelectuale detinute de o persoana. Astfel, cu cat valoarea lor este mai mare, cu atat pozitia este mai inalta, fiind depasita doar de functiile oficiale de conducere ale societatii. Insa acest statut nu confera nici o autoritate oficiala. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor bogati considera ca pot cumpara totul: proprietati, fiinte, sentimente, influenta sau alte beneficii si chiar oameni. Exista chiar piete preconcepute pentru astfel de „tranzactii”, facilitand accesul la ceea ce pare imposibil pentru oamenii de rand, mai putin bogati.
Statutul oficial atribuit unei persoane cu o functie de conducere ii poate imprima acesteia tendinta de a se considera superioara tuturor, nu doar in functia respectiva, ci si la domiciliu sau in afara atributiilor de serviciu, in public. De obicei, o astfel de persoana este sprijinita de subordonatii ei, iar autoritatea lor este generata de statut. Oamenii fara functie oficiala se simt subordonati acelei persoane numai pentru ca acea persoana se poate folosi de functia pe care o detine, autoritatea ei fiind astfel generata si de teama si spirit gregar (de turma). De altfel, lipsa individualismului este cea care ii face pe oameni sa aiba nevoie de autoritate si statut.
Intelectualii sunt poate cea mai defavorizata categorie in prezent. Statutul lor s-a degradat constant, involuand de la adevarate autoritati cu influenta in sfera sociala din timpul antichitatii la simpli indrumatori ai autoritatilor actuale, in cel mai bun caz. In alte situatii insa, sunt simpli oameni intelectuali siliti prin conditia lor sa observe societatea si sa ii cunoasca defectele, dar sa nu le poata ameliora pentru ca vocile lor nu se pot face auzite.
Exista apoi oamenii de rand, care nu au neaparat un statut inalt. Ei isi atribuie singuri autoritatea sau statutul in functie de nevoi sau propriile optiuni. Unii se pot considera autoritate pentru ca pot oferi anumite beneficii altora, in vreme ce altii se considera autoritate daca pot profita de ce ofera altii. Din nou, aceasta autoritate este generata de teama si spiritul gregar. Dar, de asemenea, unii oameni pur si simplu considera cu intentii bune ca alti oameni sunt ai lor, proprietatea lor. Poate din sentimentele pe care le nutresc fata de ei, poate din nevoia de apartenenta sau poate din instinctele paterne oamenii considera ca alti oameni sunt ai lor: iubitele lor, sotii lor, familia lor, copiii lor, semenii lor etc.
Este ciudat cum pot considera oamenii ca ceva le apartine si ca cineva le este superior, dar in acelasi timp, exista bunuri comune ale tuturor si drepturi egale pentru toata lumea. Acest paradox este sustinut de faptul ca dupa trecerea in posterioritate, toate proprietatile unui om se transmit urmasilor acestuia, iar in cazuri exceptionale, se transmite si autoritatea. Totodata, autoritatea care genereaza teama ar putea fi inlaturata daca oamenii, din acelasi spirit de turma, s-ar uni impotriva abuzurilor, dar astfel de actiuni se intampla rar, in cazuri extreme.
Nimic nu apartine cu adevarat oamenilor pentru ca nu pot lua nimic cu ei dupa ce trec in nefiinta, iar responsabilitatea lor ar trebui sa fie bunastarea tuturor, inclusiv a generatiilor urmatoare. Insa acest concept ramane o utopie atat timp cat majoritatea oamenilor sunt ignoranti, egoisti, imorali si iresponsabili, iar cei care nu sunt astfel fie sunt prea putini, fie nu actioneaza in contra celor mentionati. Orice proprietar trebuie sa aiba grija intai de proprietate pentru ca ea sa il poata deservi asa cum doreste el. Numai ca intr-o lume materiala in care totul se poate cumpara, nici proprietatile nu mai sunt ce au fost, iar oamenii au impresia ca daca ceva se degradeaza, meritau mai mult, nicidecum sa ingrijeasca acele lucruri. Si apoi, de ce ar pierde timpul cu lucrurile vechi cand oricum pot obtine chiar mai facil ceva mai bun si mai nou, pe masura lor?

miercuri, 2 noiembrie 2011

Imprevizibil

Intuneric. Asa este de ceva timp si nu pare ca se va lumina prea curand. Nu se stie cine sau ce a obstructionat lumina din calea ei catre acest loc. Si acest loc infiorator parca ar fi strain, in ciuda prezentei indelungate. Totul pare oarecum familiar si totusi e atat de diferit fata de ceea ce s-ar putea cunoaste, imprevizibil si incert.
Undeva, intr-un colt, se afla o entitate necunoscuta. La prima vedere, pare si ea familiara. Oarecum seamana privitorului. Nu difera cu mult si totusi, nu pare nici prea similara. Pare sa observe si ea, la randul ei. Iar in priviri i se citesc, pe rand, curiozitate, confuzie, uimire, indiferenta, interes, repulsie... inevitabil, tacerea este intrerupta, iar abordarea neindemanatica dezvaluie alte aspecte familiare, chiar daca sunt inca diferite.
Incet, se stabileste o oarecare naturalete a comunicarii si intervine o legatura. Diverse aspecte incep sa inlature obstacolele si confuzia si traseaza un contur clar al personalitatilor. Atat de clar incat poate fi distins cu usurinta chiar si in acest intuneric coplesitor. Iar de indata ce poate fi distins, devine un indicator al posibilelor relatii care ar surveni intre viitorii parteneri. Si beneficiile mutuale conduc la asa-zisa „prietenie”.
Prietenia este un concept empiric, deoarece capata sensuri diferite pentru fiecare individ. Dar aceste sensuri atribuite nu se coreleaza intotdeauna pentru toti. Erorile sunt dese, iar consecintele pot fi catastrofale. Pentru ca semnalele se pot interpreta gresit, iar comunicarea este inutila daca emitatorul si receptorul nu sunt pe aceeasi lungime de unda.
Intunericul acopera totusi multe aspecte ale entitatilor pe care le cuprinde. Iar ele cred ca daca au distins conturul, pot distinge usor si volumul, si continutul. Numai ca realitatea tinde sa intervina mai devreme sau mai tarziu si lumineaza brusc totul, evaporand iluzia. Unele descopera cu placere ca nu s-au inselat in legatura cu observatiile lor. Insa cele mai multe se trezesc in fata unei imagini noi, necunoscute, dar care totusi le-a stat sub observatie pentru un timp indelungat. Imaginile acestea conduc la revelatii dure al caror adevar nu este dorit. Adevarul taios transforma prietenii in dusmani, fiind arma cu care isi lasa rani adanci si cicatrici dureroase care amintesc de trecut la fiecare simpla privire.
Daca trecutul sau greselile servesc drept lectie, odata cu trecerea timpului, in priviri nu se mai observa decat incertitudinea si suspiciunile, iar orice contur este privit cu atentie inainte a se estima.  Desigur, nici o protectie nu este suficienta, cu atat mai mult cu cat este cunoscut ca desi conturul pare stabil, continutul poate fi turbulent si in transformare. Astfel ca orice entitate intra sub incidenta unei singure intrebari, indiferent de justificarea ei: prieten sau dusman?

Cum Devii Om?

Viata pare inevitabila. Te nasti, cresti, traiesti, creezi, distrugi, mori. Dar existenta ta nu poate fi trecuta cu vederea, cel putin nu atat timp cat traiesti. Cineva interactioneaza cu tine, fie ca este vorba de familie, prieteni sau pur si simplu o institutie a statului.
De-a lungul copilariei, nu esti prea constient de ce ti se intampla si ce faci. Unii se maturizeaza devreme, altii tarziu, altii poate niciodata. Dar asta nu ii face cu nimic mai buni sau mai rai, ci pur si simplu – diferiti. Desigur, diferentele acestea creeaza ulterior probleme: prejudecati, conceptii gresite, traume sau pur si simplu ignoranta, respingere. Este greu sa se inteleaga cineva cu toti din jurul lui si este imposibil sa ii multumeasca pe toti. Dar unii dintre ei incearca asta in ciuda tuturor esecurilor. Esecuri care, de altfel, fac parte din natura umana, fiindca oamenii nu au progresat doar prin victorii si reusite, ci si invatand din greseli. E drept ca nu multi invata si cand gresesc, dar exista cei care nu repeta o greseala sau macar interpreteaza rezultatele ei.
Unii dintre copii ajung in institutii de invatamant si formare, altii aleg cai diferite si ajung in instutii de corectie sau pedeapsa, iar altii aleg sa isi castige singuri existenta asa cum pot, fara ajutorul educatiei. Educatia poate fi diversa, de la religie pana la stiinte, care, desi resping fiecare ideea fundamentala a celeilalte, se accepta tacit si incearca sa convietuiasca in folosul oamenilor. Si totusi, nu tot ceea ce inveti iti este de folos, iar de multe ori devii constienti de lucruri pe care nu ti-ai fi dorit sa le stii. Asa ca informatia devine o arma puternica de care unii se tem, iar altii se folosesc.
Toata instruirea pe care o primesti se presupune ca ar trebui sa te ajute sa fii adult, om, asa cum ar trebui. Dar prea multi oameni nu fac ceea ce trebuie, ci numai ceea ce vor. Si chiar si asa, nici cea mai buna educatie sau instruire nu te poate ajuta in anumite situatii pentru ca nu stie nimeni exact ceea ce simti pana nu traieste aceleasi experiente in acelasi mod. Apoi, exista situatii care dovedesc ca tot ceea ce ai invatat este gresit si trebuie sa incepi totul din nou.
Ajungi la randul tau in situatia de a-i instrui pe altii si de a le lasa o mostenire, un tezaur pe care ei sa il transmita mai departe urmasilor lor. Multi oameni sunt departe de a fi exemple demne de urmat, in ciuda faptului ca majoritatea se mandresc cu cine sunt. Cei care sunt exemple demne de urmat nu prezinta interes sau poate pur si simplu sunt prea obscuri pentru ochii altora ignoranti, astfel ca nu afla nimeni despre ei in majoritatea cazurilor. Si apoi, chiar daca descoperi in tine sau in altii un exemplu demn de urmat, depinde doar de copiii tai ce aleg sa urmeze. Iar acesti copii nu sunt neaparat ai tai pentru ca le esti parinte, ci sunt cu totii ai tai pentru ca esti unul dintre cei la care se vor referi mereu cand se vor gandi la copilaria lor si la ce au invatat ei cand erau mici.
Ce este un copil? o fiinta minunata sau odioasa care iti va fi recunoscatoare pentru ca i-ai fost parinte sau te va uri toata viata pentru ca ai abandonat-o, care iti va fi alaturi pana cand va putea fi independenta sau iti va fi alaturi pana cand vei ramane doar o amintire pentru ea, trecand in nefiinta, care iti va pastra vie acea amintire sau o va murdari prin faptele ei, care iti va urma exemplul sau isi va trasa propriul drum in viata, care va avea o familie la randul ei sau care va lasa totul sa vina de la sine, nepasatoare, care va avea propria viata si identitate sau va copia comod ce va vedea la altii... nu poti sti sigur ce va alege, dar esti dator sa ii prezinti toate optiunile.
Cum devii om? Greu de spus, pentru ca unii nu pot fi numiti „oameni” nici macar dupa o lunga perioada din viata, cand se presupune ca ar fi trebuit sa stie deja cum sa se poarte si care este scopul lor. Tot ce se stie sigur este ca ai avut doi parinti care intr-un fel sau altul ti-au dat viata. Poate te-ai nascut din iubire sau poate din ura. Poate te-ai nascut in umbra sau poate in lumina, poate in minciuna sau poate in sinceritate, poate sub o stea norocoasa sau poate in coincidente nefaste. Dar te-ai nascut, nu? Nu poti schimba asta. Si dureaza cel putin noua luni sa creezi o noua viata dar numai o secunda sa o sfarsesti. Oare dureaza prea mult sa te gandesti macar din cand in cand la ce fel de om esti si ce faci cu viata ta?

marți, 1 noiembrie 2011

Cugetari Inutile


Timpul este masura tuturor lucrurilor. Evenimentele, obiectele, fiintele, oamenii, orice pot avea zeci, sute de atribute, dar daca in timp nu se pastreaza vii in memoria oamenilor, sunt ca si cum nu au existat. Si in timp ce unii oameni nu pot uita unele lucruri toata viata, pentru altii acele lucruri sunt absolut insignifiante si poate chiar lipsite de sens. Este foarte greu ca oamenii sa inteleaga si sa acorde importanta pentru ca le este foarte usor sa judece, sa critice si sa respinga. Ignoranta este la ordinea zilei.
Probabil ca valorile morale reprezinta concepte invechite care nu isi au rostul intr-o lume materiala sau virtuala. Totul se poate cumpara, totul se poate copia, totul se poate inlocui, totul se poate modifica, ajusta, completa, distruge, crea, uita... atat de multe actiuni incat „totul” pare putin pentru ele. Iar aceste actiuni sunt si ele susceptibile altor actiuni sau dispozitii, pentru ca oamenii fac totul asa cum doresc, nu cum ar trebui.
Se poate gasi un strop de sens intr-un lucru abstract, dar totusi nu se poate gasi explicatia unor lucruri firesti, logice. Pare posibil sa se ajunga pe Luna, pe Marte sau pe alte planete, dar pare imposibil sa se ajunga in sufletul si gandurile celor din jur. Poate fi placut oamenilor sa imparta ce au cu cei dragi, dar mai greu sa ofere celor care au nevoie. Iar in timp ce unii au si ce nu le trebuie si nu aprecieaza ce au, altii ar dori sa aiba atat cat le lipseste si ar fi dispusi sa plateasca orice pret pentru acele lucruri. Se pot accepta greseli pentru unii, dar nu se pot ierta greseli pentru altii. Si nu in ultimul rand, oamenii pot iubi oameni, dar foarte rar fac asta cu adevarat.
Se presupune ca pe Pamant traiesc aproximativ sapte miliarde de oameni. Si desi pare un numar covarsitor, nici macar imensitatea acestui numar nu se compara cu distanta pe care ei insisi o pot crea intre ei. Nu se compara nici cu singuratatea resimtita de unii dintre ei, nici cu lipsa de sprijin, nici cu foametea, bolile si alte probleme ale oamenilor. Cu toate acestea, cei care nu au probleme si au pe cineva langa ei adeseori uita insemnatatea acestor lucruri si iau totul ca fiind al lor de drept, primit pentru meritul lor, nicidecum ca pe o oportunitate extraordinara.
Este greu sa i se spuna unui om care nu vede cum arata cerul chiar si intr-o zi ploioasa si mohorata in care altul nu ar vrea sa iasa din casa. Este greu sa i se spuna unui om care nu poate merge cat de rau este cand pe altul il dor picioarele si trebuie sa plece din nou. Este greu sa i se spuna unui om care nu aude cat de rau este cand altul aude zgomotele care il deranjeaza zi de zi. Este greu sa i se spuna unui om care nu isi poate folosi mainile cat de rau este pentru altul sa munceasca atunci cand este obosit. Este greu sa i se spuna unui om bolnav cat de rau este ca altul sa nu fie dispus sa faca nimic intr-o zi. Este greu sa ii se spuna unui om care a trait in desert cat de rau este pentru altul cand ploua toata ziua. Este greu sa i se spuna unui om infometat cat de rau este ca altul sa nu mai poata manca sau sa nu ii placa o mancare. Este greu sa i se spuna unui om sarac cat de rau este cand altul are atat de multi bani incat sa nu ii poate numara si nu stie cum sa ii inmulteasca. Este greu sa i se spuna unui om singur cat de enervanta poate fi persoana iubita pentru altul cand vrea sa fie lasat in pace. Este greu sa i se spuna unui orfan cat de imposibili pot fi parintii. Este greu sa i se spuna unui copil care vrea doar sa fie mare cat de rau este sa fie matur. Este greu sa i se spuna unui copil maturizat prea devreme si obisnuit cu muncile si grijile cat de rau este pentru altul sa traiasca pe banii parintilor fara sa aibe vreo grija. Este greu sa i se spuna unui om care vrea sa munceasca cat de rau este cand altul crede ca a muncit prea mult. Este greu sa i se spuna unui om care vrea sa invete si sa cunoasca de ce e rau sa le stie pe toate sau cel putin sa creada ca le stie pe toate. Este greu sa spui unui om simplu si umil cat de rau este sa fie cunoscut de toata lumea si sa aiba prea multi oameni in jur. Este greu sa i se spuna unui om care a pierdut o fiinta draga cat de mult ar vrea altul sa fie departe de oamenii din viata lui. Este greu sa i se spuna unui om care a trait sau mai are de trait prea putin cat de rau este sa traiasca prea mult. Chiar daca li s-ar putea spune toate astea, reactiile lor sunt cu mult mai justificate decat orice motiv ar sta in spatele acestor afirmatii. Si toate aceste afirmatii devin inutile si lipsite de sens in fata argumentelor si situatiilor pe care le-ar putea prezenta ei. Insa oamenii considera ca ei insisi au dreptate si primeaza in fata oricui.
De ce ar mai vrea sa traiasca daca este mult mai simplu sa moara? De ce ar mai vrea sa iubeasca daca este mult mai simplu sa foloseasca alti oameni? De ce ar mai vrea sa munceasca daca este mult mai simplu sa fure? De ce ar mai vrea sa creeze daca este mult mai simplu sa copieze? De ce ar mai vrea sa invete daca este mult mai simplu sa nu stie? De ce ar mai vrea sa lupte daca este mult mai simplu sa renunte? De ce ar mai vrea sa ajute daca este mult mai simplu sa ignore? De ce ar mai vrea sa isi construiasca o imagine demna daca este mult mai usor sa faca ce le trece prin cap pentru a iesi in evidenta? De ce ar mai asculta daca este mult mai simplu sa spuna doar ce au ei de spus si numai opinia lor sa conteze? De ce ar mai pretui etica daca este mult mai simplu sa fie liberi de constrangeri? De ce ar respecta drepturile altora daca este mult mai simplu sa li se cuvina totul numai lor? De ce ar mai vrea alti oameni alaturi daca este mult mai simplu sa fie ei singurii care conteaza? De ce ar mai vrea sa se inteleaga bine cu altii daca este mult mai simplu sa se impuna prin forta? De ce ar mai vrea sa ceara politicos daca este mult mai simplu sa isi procure singuri ce doresc? De ce ar mai munci pentru ce vor daca este mult mai simplu sa obtina injust acele lucruri? De ce ar mai vrea sa se gandeasca la viitor si ce lasa in urma daca este mult mai simplu sa traiasca momentul doar pentru ei? De ce ar mai fi integri daca este mult mai simplu sa isi vanda trupul si sufletul pentru orice? De ce ar mai vrea sa mai fie CINEVA daca este mult mai simplu sa fie asa cum vor? De ce ar mai vrea sa fie OAMENI daca este mult mai simplu sa se poarte dupa bunul plac?
Daca timpul a schimbat mereu oamenii, oamenii nu pot schimba timpul. Este cel mai mare beneficiu si in acelasi timp, pentru ei este cel mai mare dezavantaj. Sunt multi care ar schimba timpul pentru a le fi lor mai bine, dar timpul a avut grija mereu sa le fie tuturor bine, mai mult sau mai putin. Intr-o anumita masura, oamenii actuali isi amintesc de cei de dinaintea lor. Dar cei care le urmeaza nu isi vor aminti prea multe despre ei. Valorile incep sa dispara din ce in ce mai mult, iar oamenii importanti se lovesc de acea ignoranta tot mai des. Ceea ce a creat oamenii moderni, cultura, a lasat locul conexiunilor virtuale sau reale dintre ei. In timp ce cultura se poate transmite neschimbata mult timp, conexiunile dintre oameni sunt mult prea instabile pentru a fi demne de incredere. Cei care sunt legati intr-un moment pot alege sa se desparta in urmatorul. Pentru a schimba cultura, insa, e nevoie de a convinge multi oameni. Astfel ca oamenii aleg calea usoara, tocmai pentru ca asa sunt obisnuiti. Ignorand cultura si valorile, cred ca se pot pune in prim-plan si ca pot ramane acolo. Insa prim-planul este tinta prea multor oameni si timpul in care sunt acolo devine scurt, atat de scurt incat multi sunt uitati aproape imediat cum au disparut din vedere. Iar faptele lor sunt imediat depasite de cei care ii urmeaza tocmai din aviditatea de imagine in ochii celorlalti. Un vechi crez spune un om se poate considera implinit daca isi construieste o casa, intemeiaza o familie si planteaza un arbore. Adica poate trai fericit in casa lui pe care o poate lasa mostenire copiiilor, alaturi de invataturile lui si de arbore, care pastreaza echilibrul dintre om si natura pentru atat timp cat arborele rezista in urma omului. Insa aceste teluri par lipsite de farmec, fericire sau implinire in prezent. Pentru unii poate pare chiar un tip de mentalitate impusa care trebuie respinsa. Fiecare considera ca este un om implinit atunci cand si-a implinit propriile dorinte si teluri. Iar acele dorinte si teluri nu implica prea des si binele altora, ca in cazul acelui vechi crez.
Oamenii pot ascunde toate astea in spatele unui simplu zambet care de multe ori are atat de multe sensuri incat nici nu se poate intreba cineva ce inseamna sau pot ascunde toate astea in spatele unei personalitati atat de complexe incat pot pacali pe oricine sau pot genera impresii false celor care cred ca ii cunosc de la prima vedere. Pot fi cele mai complexe fiinte in spatele celor mai simple mentalitati si comportamente, dar totodata pot fi cele mai simple fiinte cu cele mai curate ganduri in spatele celor mai nereusite si mai gresite alegeri. Viata lor poate fi complicat de simpla sau atat de complicata incat pare simpla altora. Dar singurul lucru simplu ramane timpul cat ei traiesc. Traiesc vietile lor simple sau complicate, dar traiesc si in memoriile celorlalti, cu personalitatile lor simple sau complicate, prin alegerile lor corecte sau gresite, prin faptele lor altruiste sau egoiste, marete sau minuscule, utile sau inutile, etice sau imorale, juste sau injuste... fiecare om poate scrie istoria, dar nu multi o pot schimba.