Nota de Evacuare

Intr-o dimineata tarzie de toamna, cand frigul si norii se luptau cu soarele care inca nu voia sa paraseasca peisajul colorat cu frunze moarte, ceata si nori argintii, ai vrea sa dormi inca putin pentru ca atunci cand te vei trezi sa fie cald si frumos. Dar ceasul nu iti permite, la usa bate cineva si totul in casa pare un dezastru. Te ridici incet, ca si cum legaturi stranse si invizibile iti tintuiesc corpul si trebuie sa le rupi. Arunci pe tine un halat in drumul spre usa, apoi deschizi cu teama. Este postasul, are o scrisoare pentru tine. Semnezi, multumesti, inchizi usa si arunci scrisoarea pe masuta din hol. Nu ai timp pentru ea acum.

Te intorci sovaind spre camera, gandindu-te la ce ai de facut si de la ce sa incepi. Te rezumi la a te spala pe fata in baie, dar nu te ajuta sa te trezesti, asa ca mergi in bucatarie si pregatesti pe fuga micul-dejun, care ar trebui sa fie pranzul. In timp ce mananci, mii de ganduri iti strabat mintea, dar aproape ca le ignori si pe acelea. Te opresti cu privirea asupra ferestrei si a peisajului de dincolo de ea. Dintr-odata iti amintesti ca e toamna si ca asta trebuia sa insemne ceva. Si atunci iti trece prin minte Ea! Si alergi cat poti de repede la masuta din hol, pentru a verifica expeditorul scrisorii pe care o primisei. Evident, Ea este expeditorul.

Iti tragi rasuflarea si deschizi cu grija plicul, ca si cum inauntru ar fi ceva foarte fragil si de valoare. Dar in fond, este, pentru ca este o hartie scrisa de Ea! O despachetezi incet si incepi sa citesti:

„Dragul meu,

M-ai intrebat daca m-am suparat citind randurile pe care mi le-ai scris si ti-am spus ca nu m-am suparat. Ei bine, adevarul este ca nici vesela nu am fost la gandul ca va trebui sa iti scriu niste cuvinte nu tocmai frumoase, poate chiar dureroase. Imi pare rau pentru cele ce urmeaza sa citesti.

Nu ma asteptam ca eu sa am un asemenea efect asupra ta, iar tu sa simti astfel de lucruri pentru mine. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar eu nu simt la fel pentru tine. Poate in tot timpul de cand te cunosc a existat un moment in care te-am vazut ca ceva mai mult decat un prieten, dar nu am reusit sa duc ideea mai departe si am renuntat. Ar trebui sa renunti si tu, sa pui capat sentimentelor pe care mi le-ai descris. Imi este foarte greu sa fiu pusa in situatia de a exprima ce simt pentru tine (sau ce nu simt, de fapt)...

Multumesc pentru cuvintele frumoase despre mine, dar nu stiu daca le merit. Poate sentimentele tale te-au orbit si ai exagerat putin. Nu stiu daca vom putea ramane prieteni in continuare. Nu stiu nici daca ai mai vrea asta. Nu as vrea sa iti alimentez iluziile si stiu ca nici mie nu mi-ar place ca persoana pentru care simt ceva sa ma considere doar o amica si nimic mai mult. Mai bine am renunta la tot si am sfarsi aici inainte sa ajungem prea departe si sa fie prea tarziu. Sper ca ma intelegi.

Cu drag,

A ta prietena”

Sfarsind aceste randuri, lasi hartia sa iti alunece din mana in timp ce si tu aluneci cu privirea pierduta, sprijinit de un perete. Te opresti pe pardoseala rece, dar frigul nu are cum sa te afecteze pentru ca esti deja mai rece decat un sloi de gheata. Nici macar durerea pe care ti-ar provoca-o, in mod normal, duritatea suprafetelor nu o mai simti. Totul este la fel de incetosat ca dimineata de toamna in care te-ai trezit. Si incerci sa intelegi ce se intampla si cum ai gresit, dar nu reusesti. Orice film sau poveste ai crea, toate se rup in acelasi punct: raspunsul Ei...

Este atat de usor sa evacuezi pe cineva din viata ta... si atat de usor sa fii „evacuat”. Totul sta in cateva cuvinte spuse cu usurinta sau dificultate, dar care ascund in spatele lor povesti mult mai complexe si mai profunde. Trebuie sa stii asta foarte bine pentru ca ti-ai spus de atatea ori ca nu te vei mai atasa de nimeni, dar se pare ca nu reusesti sa te obisnuiesti cu ideea. Intelegi ca oamenii nu iti impartasesc ideile si sentimentele, dar uiti mereu ca este numai vina ta, pentru ca tu esti cel care simte, nu ei.

Afara e soare si cald. A trecut de mult de amiaza, dar tu inca esti pierdut printre ganduri. Nu poti uita toate cuvintele frumoase care s-au scris sau rostit. Nu poti uita zambetul acela superb si ochii despre care sperai sa te priveasca asa cum ii priveai si tu. Nu poti uita nici macar ca simti ceva pentru acea persoana. Si dintre toate, poate ca asta doare cel mai mult! Sau poate ca cel mai mult doare sa stii ca e vina ta... Iti spui ca timpul le rezolva pe toate, dar stii foarte bine ca e o minciuna si ca totul va dura pana la urmatoarea Ea... si pana la urmatoarea nota de evacuare, evident.

Mai mult

Eu si Eu

Am crezut mereu ca stiu totul, ca nimic nu ma mai poate surprinde, ca oamenii sunt exact asa cum ii stiu si ca nu se pot schimba. Si am avut dreptate – oamenii sunt complicati si te vor dezamagi ori de cate ori te astepti la contrariu. Da, esti un pesimist, daca ai crede ca te vor dezamagi oricum, nu te-ar mai dezamagi pentru ca oricum te-ai fi asteptat sa te dezamageasca, caz in care ai fi de doua ori nefericit: pentru ca nu au facut ce ai fi vrut si pentru ca te-au dezamagit asa cum te asteptai. Complicata logica, nu?

Candva priveam orizontul cu ochi de copil. Si credeam ca de acolo vin toate, si bune si rele... si totul parea adevarat si sincer, iar oamenii pareau buni. Dar acum imi dau seama cat de mult greseam, iar tu radeai pe saturate de naivitatea mea. Si cat de prost puteam sa fiu?! Dansam in tango cu minciunile, valsam cu iluziile si balul se termina cu lacrimi si inimi sfasiate asemeni pantofilor. Iar eu chiar credeam ca imi esti alaturi!

Te mai miri ca m-am saturat de toate astea? Ca am obosit sa ma lupt cu ele? Ca nu mai stiu ce e bun? Ca nu mai stiu sa ma bucur? Ca nu mai am incredere in nimeni? Ca sunt dezamagit si dezamagesc pe toata lumea? Ca nu mai cred in tine? Asa ma gandeam si eu...

Oare stim noi, muritorii, cine suntem? Si incotro ne indreptam? Oare tot ce stricam se mai poate repara? Si de unde stim ce e stricat? Cine ne face pe noi oameni? Cu ce suntem mai presus de animale? Cand ramanem fara speranta, mila si simpatie, ce ne forteaza sa ne depasim conditia? Tu? Dupa tot ce ai facut, in atata timp? Nu, nu mai exista loialitate si devotament la care sa putem spera. Nu mai exista mila si simpatie pe care sa le putem cersi. Nu mai exista iubire si prieteni pe care sa le putem impartasi. Nu mai exista sinceritate si ajutor pe care sa le putem primi. Dar tu macar incerci...

In masina ta de fum si oglinzi s-au nascut stele. Dar tot de acolo s-au nascut si demoni. Din munca cinstita nu se imbogateste nimeni asa cum din fericire nu moare nimeni. Drumul catre iad e pavat cu intentii bune... si pana in rai te intalnesti cu sfintii. Sa fii prost inseamna sa ai noroc, dar sa ai noroc si sa fii prost inseamna ca nu esti cu nimic mai departe decat cei care au ghinion. Si nici o pedeapsa nu este buna atunci cand repeti cu buna-stiinta greselile. A gresi este uman, dar a persevera in greseli este diabolic.

Daca eu sunt trist, eu zambesc. Daca eu sunt fericit, eu sunt sceptic. Daca eu regret, eu sunt bucuros. Daca eu sunt multumit, eu ma plang. Daca eu sunt eu, eu nu exist. Fiecare poate fi propriul Dumnezeu pentru ca destinul s-il scrie fiecare cu mana lui. Si daca nu-ti convine, sa-ti fie de bine! Cine are incredere in tine? Nimeni!

Mai mult

Pierd Controlul

Astazi a plans cerul. Mi s-a parut frumos. A fost si soare, chiar daca nu l-am vazut prea mult. Am primit si zambete, le-am raspuns. A fost o zi frumoasa. Ar trebui insemnata in calendar. Dar tot a lipsit ceva. A lipsit zambetul tau. Nu stiu daca ti-am spus vreodata ca zambetul tau straluceste mai puternic decat orice raza de soare. Numai ochii tai stralucesc mai puternic.

Parfumul tau il simteam in fiecare adiere de vant. Si cu fiecare strop de ploaie, un strop de amintire mi te turna in minte si in ganduri, apoi se prelingea lin in adancul inimii. Acolo te port mereu, cu fiecare gand, cu fiecare amintire, cu fiecare strop de ploaie. Privirea ta imi mangaia obrajii si imi strangea umerii in palme. Imi purta pasii, masurandu-mi miscarile. Imi arata calea catre zambetul tau minunat, dar imi parea ca duce spre nicaieri... Si am nevoie sa fii aici, cu mine.

Daca ai sti cat de fericit ma face un singur zambet de-al tau, ai zambi doar gandindu-te la bucuria mea. Si daca viata intreaga ar fi o ciocolata, ti-as da un cub si ceva in plus – firimitura care iti ramane in coltul buzelor. Multi oameni isi impart timpul cu tine, dar asta nu inseamna nimic mai mult decat cuburi de ciocolata. Eu mi-as imparti timpul cu tine lasandu-ti si amintirea lui, acea firimitura care sa iti aminteasca de gustul dulce-amarui pe care l-ai simtit candva. Indraznesc sa sper ca as putea insemna atat de mult pentru tine.

Ma ratacesc. E intuneric si frig, al naibii de frig. Dar tu esti atat de calda... atat de fierbinte! Si as vrea sa te tin de mana chiar daca arzi. Pierd controlul, dar nu conteaza. Tu esti aici si maine nu mai vine. Ascunde-mi chipul in parul tau in timp ce te sarut si aprinde-mi gandurile. Lasa-le sa arda si ajuta-ma sa pun in locul lor multe amintiri frumoase cu tine. Acum tu detii controlul...

Mai mult

Idiotul

La orizont se zareau nori suri, prevestind ploaia. Pe strada dormeau frunzele, iar printre ele cate un caine isi cauta zgribulit culcusul. Peretii crapati si acoperiti de buruieni tradau varsta inaintata a cladirilor care gemeau sub razele inversunate ale unui soare ce nu se lasa invins de timp, plimbandu-si intarziat carul de foc pe cer. In ferestre praful si paianjenii tronau nestingheriti, stralucind in lumina fada. Vantul era confuz in fata unei astfel de privelisti. Se plimba alene, apoi se oprea sa mai observe, curios, cate un detaliu. Si nu mica i-a fost mirarea cand in fata lui se gasi o silueta umana sa il infrunte. Cum indraznea?!

Dar omul nu stia ce face. Mergea nestingherit in pustietate, acompaniat de maraitul cainilor infometati care amenintau sa atace la fiecare pas pe care il facea. Mergea asa de minute intregi, poate chiar ore sau zile. Nu se oprea, nu se uita inapoi, pasea mereu ferm, dar oarecum cu teama. Prin minte i se derulau mii de imagini, astfel ca nu observa deloc drumurile pe care se abatuse si nici spectacolul inedit ce se desfasura in fata lui. Astfel ca, nu mult dupa ce isi facuse aparitia in peisaj, el reusi sa uimeasca toata audienta: vantul si cainii, norii si soarele, paianjenii si frunzele, toate deopotriva se oprira din activitatile lor, privindu-l. Nu intelegeau cum un om poate fi atat de nepasator fata de ceea ce se afla in jurul lui si cum poate fi atat de neinfricat. Cum reusea?!

Omul nu stia unde se afla. Plecase doar cu gandul de a ajunge cat mai departe, caci tot ce lasase in urma ii parea inutil. Il durea cumplit, dar nu schita nimic. Tinea in el lacrimile, insa amintirile nu reusise sa le tina in frau. Peisajul prin care trecea ar fi palit de invidie afland toate povestile pe care le stia el. Povesti de viata sau de pahar, frumoase sau triste, colore sau monocrome, povestile pe care le stia acel om erau poate mai multe decat frunzele picate din copaci in bratele toamnei... sau poate mai multe decat firele din blana naparlita a cainilor care asteptau zgribuliti anotimpul rece. Insa acele povesti nu le-ar fi aflat nimeni vreodata, nu pentru ca erau secrete, ci pentru ca erau absurde si starneau rasul inca de la primele cuvinte, generand impresia ca au mai fost auzite de mii de ori.

Povestile absurde sunt scrise de oameni absurzi. Oamenii absurzi sunt cei care iubesc fara a fi iubiti; cei care alearga spre nicaieri; cei care se agata de trecut chiar daca timpul ii trage dupa el inainte; cei care prefera sa isi faca rau singuri; cei care se grabesc atunci cand toti ceilalti sunt prudenti; cei care sunt nepasatori; cei care fac rau altora doar de dragul de a rani sau profita; cei care raman copii chiar si la varsta maturitatii; cei care spun de fiecare data „asta e” si repeta aceleasi greseli sperand la rezultate diferite; cei care, din diverse, motive se opun sensului unic al vietii...

Un astfel de om era si cel care se plimba aparent nepasator prin pustietatea aceea stranie. Un idiot, mai pe scurt. Un idiot care reusise sa distruga tot ceea ce atinsese sau iubise. Un idiot care reusise sa aduca lacrimile amare celor de la care dorea cele mai dulci zambete. Un idiot care reusise sa ajunga foarte departe de toti cei langa care isi dorise sa ramana toata viata. Un idiot care reusise sa esueze in tot ceea ce isi propusese. Un idiot care nu realizase nimic... un ratat?!

Dar idiotul nu stiuse mult timp ca e ratat. Continuase multa vreme sa repete aceleasi greseli, fara sa inteleaga ca gresea. Iar atunci cand in sfarsit a inteles, era prea tarziu: idiotii nu se pot repara pentru ca fabricile nu accepta reclamatiile ulterioare... Si-ar fi dorit de-atatea ori sa se intoarca in timp si sa repare cate ceva, dar si asta era absurd, pentru ca nici macar nu stia daca ar fi putut face lucrurile corecte. Asa ca intr-un final, s-a hotarat sa plece. Sa plece odata cu vara, oriunde s-ar fi dus ea...

Pe drum si-a pierdut reperele. Doar nu era primul esec pe care il intampina si cu siguranta nu ar fi fost nici ultimul. In fond, era un idiot... si chiar daca si-ar fi revenit, prin minune, tot ce era facut nu putea fi desfacut, iar amintirile l-ar fi chinuit mult timp de atunci incolo. Atunci hotari sa se bucure de ploaie ca de un nou inceput, sa uite de vara. Si isi ridica privirea catre cer, cautand norii aducatori de ploaie. Dar ce rost are ploaia, cand insusi soarele straluceste degeaba?

Mai mult