marți, 31 iulie 2012

Eufemism

„Doamnelor si domnilor, bine ati venit! Veti asista la un spectacol extraordinar pus in scena de catre talentele noastre incontestabile, cele pe care le admirati cu stupoare sau ropote de aplauze de fiecare data. Va rugam sa va asezati comfortabil si sa va pregatiti pentru magnifica experienta!
In programul acestui spectacol, primul numar pe lista este o incontestabila dresura de purici! Dresorii, doi la numar, va vor arata cum se educa puricii si cat de ascultatori pot fi ei. Veti vedea multe acrobatii riscante, multe momente induiosatoare, pedepse si recompense pe masura prestatiilor si multe alte surprize.
Al doilea numar pe lista este „Scoala Maimutelor”. Cele mai simpatice maimute, dar si cele mai zvapaiate va vor prezenta cunostintele lor disciplinare sau, din contra, indisciplina lor totala. Un numar dramatic, dar si plin de amuzament, cu exercitii dificile si rasturnari de situatii.
Al treilea numar pe lista apartine celebrului cuplu de clovni Pierrot si Columbina, dar si a amantului Arlequin. Vesnic-indragostitii vor avea parte de noi peripetii in tumultoasa lor viata sentimentala. Se vor desparti? Vor ramane uniti? Va invitam sa aflati!
Urmatorul numar pe lista prezinta trapezistii in actiune. Un numar plin de suspans si intamplari curioase, o lupta pe viata si pe moarte pentru a prinde cel mai bun loc si atentia spectatorilor. Acest numar va fi completat de mersul pe sarma – atentieee – fara plasa de siguranta!
Vor urma: omul ghiulea, care se va arunca singur dintr-un tun la viteze ametitoare; curiozitatea naturii, femeia cu mustata; prietenii lui Poc, piticii rautaciosi vesnic pusi pe harta; cumplitul cutitar rus, Igor, care o va lua la tinta pe frumoasa Natasa; tragicul si batranul clovn, Poc, cel mai trist dintre oameni; magicianul Faun, cel care va va lua ochii prin numerele sale cu adevarat magice; dresuri de animale care va vor uimi cu agilitatea, dar si dociliatea lor; toate acestea si multe alte surprize! Va invitam acum sa urmariti spectacolul.”
Si astfel se desfasoara viata. Un numar de magie care da viata unui om; o dresura de purici care il poate –sau nu – invata ceva in cei sapte ani de acasa; o scoala a maimutelor in care fiecare maimuta isi alege calea ei; o comedie neagra a primelor iubiri care poate ravasi sufletul si inima; un numar periculos de acrobatii si mers pe sarma prin cariera si familie, fara plasa de siguranta; aventurile de o noapte sau mai multe care infig cutite reci in inimile infierbantate de iubire; spectacolul sordid al batranetii care ii amuza pe cei tineri; micile scamatorii si trucuri care te ajuta sa treci mai departe uitand sau minimizand problemele; diverse dresuri de animale si lupte cu cei care ar trebui sa fie prieteni, dar se dovedesc cei mai mari dusmani.
Omul isi asuma toate aceste roluri si multe altele, fortat de imprejurari sau manat de propria dorinta. Ca oricare dintre protagonistii circului, este trist pentru viata mizera pe care o duce, bataia de joc a tuturor, amuzamentul spectatorilor, dar totodata vesel pentru ca reuseste sa aduca zambete pe buze si sa starneasca rasul lor. Se arunca din tun cu toata viteza inainte pentru ca are ambitie, speranta sau pur si simplu optimism. Insa de multe ori este privit ca o femeie cu mustata, o curiozitate, o ciudatenie, poate chiar un monstru. Lui nu ii pasa, stie ca spectacolul trebuie sa continue, iar publicul trebuie sa aplaude. Asa ca se straduieste sa ramana in echilibru, pasind pe sarma taioasa si rece sau se straduieste sa se agate de urmatorul leagan. Iar atunci cand cortina cade, singura mangaiere este aceea de a-si fi dus spectacolul la bun sfarsit, chiar daca a fost cel mai greu de pana atunci.
Dar cat de amuzant mai este un circ trist care dispare odata cu spectacolul, de fiecare data altul? Mastile cad, machiajul se spala, parul se aranjeaza, animalele se calmeaza, dar sufletul se rupe si nu poate fi reparat. Intr-un joc orb, mut si surd, de lumini si umbre, sunete si tacere, magie si realitate, comedie si tragedie, oamenii depind de spectatorii lor. Daca ei nu aplauda, totul a fost in van. Daca ei aplauda, totul trebuie sa continue si mai convingator. Insa intrebarea este: circarii traiesc pentru ei sau traiesc pentru altii?

duminică, 29 iulie 2012

Povestea lui Michiduta

Inca de la nasterea lui, dracusorul Michiduta nu fusese pe placul nimanui. Era un singuratic si prefera sa umble ferit de privirile indiscrete sau curioase. Isi facea treaba asa cum credea de cuviinta si nu era nici criticat, nici laudat de catre tartor. Era genul muncitor care nu se razvratea impotriva conducerii. De altfel, nu participa la nici un conflict, oricat de interesant sau aprig ar fi fost. Evita chiar si banalele barfe tocmai pentru a nu pica la mjloc intre cei care raspandeau zvonuri si cei care erau tintele lor. Dar Michiduta avea un defect care ii aducea mereu probleme: era prea sincer.
Atunci cand cineva ii cerea opinia, Michiduta nu se sfia sa ii spuna ceea ce credea, chiar daca stia ca uneori cuvintele sunt mai ascutite decat taisul sabiei. Iar aceasta trebusoara ii adusese de multe ori subiecte de cearta cu ceilalti, care se simteau jigniti de cuvintele lui. Si chiar daca el incerca sa motiveze mereu ceea ce spunea, nu de putine ori fusese mustrat de catre tartor si trimis la talpa iadului pentru munci grele drept pedeapsa pentru ca dracii se plangeau de el. Era vazut ca cel mai infumurat dintre ei, asta desi nu se considera cu nimic mai bun – sau mai rau, dupa caz – decat restul.
Insasi tartorul il blestemase de cateva ori cand – cerandu-i sa faca ceva pentru el – Michiduta ii indica alte modalitati care lui i se pareau mai profitabile. Si pedepsindu-l cu ura, descoperise apoi ca bietul dracusor avea dreptate, insa era prea tarziu si nu mai putea schimba ce se facuse deja. In Iad nu exista iertare, asa ca nu ii spunea nimeni bietului dracusor ca avusese dreptate, chiar daca nimeni nu il crezuse. Iar el avea de multe ori impresia ca locul lui nu era acolo pentru ca nu gandea la fel ca ceilalti, considerand ca ceilalti, fiind mai multi, aveau dreptate sa il marginalizeze si sa aiba preconceptii despre el chiar daca nu il cunosteau. Dar de cate ori incerca sa fie ca ei, nu reusea si atunci ii sareau toti in cap, din nou, pentru alte greseli pe care le facea fara voia lui.
Insa Michiduta si le asuma pe toate, bune sau rele. Stia ca intr-o zi ceilalti vor vedea ca el le doreste binele si ca avea dreptate chiar si atunci cand toata lumea ii spunea ca greseste. Numai ca lui i se dadea dreptate prea tarziu, de fiecare data. Si chiar daca ceilalti impielitati regretau ca nu l-au ascultat, nu ii puteau arata acest lucru pentru ca erau prea orgoliosi. Se multumeau sa isi spuna ca data viitoare ii vor cere parerea, dar data viitoare erau din nou deranjati de sinceritatea lui si de problemele pe care le evidentia el. Intr-un fel, adevarul ii durea si aveau nevoie de o imagine diferita care sa le confirme ceea ce ar fi vrut ei sa creada despre sine, nu ceea ce ar fi putut crede altii, chiar daca asta conta mai mult. Astfel, Michiduta era mereu ultimul la care apela toata lumea, desi el i-ar fi ajutat cu bucurie pe toti.
Intr-o zi, chinuit si suparat de toate cate i se intamplau, bietul Michiduta prinse curaj si se adresa celui al carui nume nu il putea pronunta. Auzise despre el ca este foarte bun cu oamenii si ca traieste intr-un loc foarte frumos in care faptele bune sunt apreciate la adevarata lor valoare. Asa ca indrazni sa il intrebe daca el greseste. Dar nu primi nici un raspuns. Atunci il intreba daca a facut vreodata bine. Si din inaltul cerului, ploaia isi facu loc si stinse flacarile in jurul lui Michiduta. Il racori si il facu sa se simta asa cum nu se mai simtise niciodata. De fericire, dracusorul dansa in ploaia calda de vara.
Il intreba apoi pe Seful Raiului daca asa arata taramul despre care auzise in calatoriile lui printre oameni. Iar drept raspuns primi curcubeul pe cer. Isi spuse atunci ca acolo era locul unde isi dorea sa fie, departe de toate acuzatiile si jignirile pe care i le adusesera ai lui... Se ruga Domnului sa il primeasca in Rai, dar Dumnezeu ii spuse ca intai trebuie sa traiasca dupa voia Lui ca om si daca se va dovedi demn atunci va fi primit in Rai. Iar el accepta fara sa clipeasca, cerand doar sa isi ia ramas-bun de la ai lui, sperand ca ii va convinge macar pe unii sa il urmeze pe aceasta cale. Bineinteles, propunerea lui catre impielitati a starnit hohotele tuturor, cutremurand Iadul de atat ras, in ciuda sinceritatii si intentiilor lui cele mai bune. Insa Michiduta nu s-a suparat. Le-a urat doar sa ii ude Dumnezeu...

sâmbătă, 28 iulie 2012

Perfectiunea Intruchipata, Fericirea

Fericirea este una dintre acele stari sau senzatii pozitive dupa care oamenii alearga toata viata, dar o gasesc cu greu si se bucura prea putin de ea. La fel ca iubirea, este greu de definit pentru ca nu are o baza anume de la care porneste, iar oamenii o percep diferit in functie de propriile convingeri sau nevoi. In general, este vazuta ca o stare sufleteasca si nu poate fi apreciata cantitativ sau calitativ.
Fericirea poate fi vazuta ca o destinatie, un punct pe axa vietii catre care oamenii se straduiesc sa ajunga. Fie ca este vorba de cariera, familie sau pur si simplu ascensiune sociala, fericirea pare un scop realizabil. Iar oamenii investesc timp, vise, ambitie, eforturi si lacrimi pentru a atinge acel scop. Dar fericirea poate fi vazuta si ca o stare aleatorie, care vine si pleaca in functie de cum ii gaseste pe oameni. Fie ca este vorba de un simplu zambet sau de un concurs complex de imprejurari, fericirea pare o sansa neasteptata. Iar oamenii o primesc uneori cu bratele deschise, alteori nici nu stiu ca au avut-o pana cand ea pleaca si ei constata ca le lipseste ceva.
Fericirea este de multe ori un paradox. Sacrificand fericirea proprie pentru a altora, oamenii pot fi fericiti pentru simplul fapt ca cei dragi lor sunt fericiti. Transformandu-se in sclavi sau umbre ale lor, se multumesc doar cu zambetele acelor persoane si nu indraznesc sa le refuze cererile, oricat de dificile ar fi ele. Pentru ei, nimic nu este imposibil si fericirea celor dragi merita orice sacrificiu. Si tot ca un paradox, fericirea se poate baza si pe evenimente si stari anterioare sau independente fata de cele care au produs-o. Dar fericirea se simte.
Fericirea inseamna rasaritul, apusul, soarele, ploaia, curcubeul, ninsoarea, anotimpurile... Fericirea inseamna un zambet, o secunda impreuna, un vis, o imbratisare, un cuvant, un sarut, o scrisoare, o plimbare, o aventura, o noutate, o pasare in zbor, un nor pe cer, o simpla frunza sau un fir de iarba iesind din pamantul uscat. Fericirea inseamna succesul, victoria, implinirea profesionala, familia, casatoria, copiii, parintii, bunicii, fericirea celor dragi. Fericirea inseamna tot ceea ce te poate face sa zambesti, dar si tot ceea ce iti poate face sufletul sa zambeasca.
Fericirea este simtita cel mai sincer de copii, pentru ca ei nu analizeaza prea mult esenta ei. Nu se intreaba de unde vine si cum ii afecteaza, ci pur si simplu se bucura de ea. Fericirea lor consta in orice, de la o simpla plimbare pana la o jucarie scumpa mult dorita. Se bucura de sosirea parintilor acasa, chiar daca parintii nu au timp pentru ei. Se bucura sa primeasca dulciuri chiar daca nu primesc alte lucruri mai importante. Dar se bucura si sa primeasca atentie si nimic altceva.
Poate ca odata cu varsta creste si intensitatea fericirii, dar totodata apar din ce in ce mai multe motive de ingrijorare sau intristare, fapt care diminueaza efectele si durata fericirii. Rezultatele scolare, anturajul, schimbarile... toate fac ca fericirea sa fie trecuta intr-un plan secundar unde sa fie cautata din ce in ce mai rar. Dar atunci cand este gasita, este si mai intensa tocmai datorita acestei absente motivate. Pentru ca oamenii stiu cel mai bine sa aprecieze lucrurile atunci cand le lipsesc, nu cand le au.
Fericirea se afla cel mai corect la sfarsitul vietii... daca in clipa in care oamenii trec in nefiinta zambesc, inseamna ca au fost cu adevarat fericiti. Dar zambetul nu trebuie sa se citeasca doar pe buze, ci si in privire, in inima sau in suflet. Fericirea este greu de recunoscut. Unii presupun ca zambetul este dovada ei, dar zambetele pot fi atat de false! Iar fericirea falsa afisata atent poate trece drept reala. Dovezile fericirii nu sunt aceleasi pentru toti si nu au aceeasi intensitate. Pe unii, fericirea ii face sa zboare. Pe altii, fericirea ii face sa isi deschida inimile. Si poate pe unii fericirea ii face sa fie un pic mai buni, daca nu cu altii, macar cu ei insisi. Dar atunci cand esti fericit, nu ai cum sa nu stii asta, chiar daca ceilalti ghicesc sau nu.
Oamenii nu se descurca prea bine in a-si construi singuri fericirea. Se pot bucura de lucrurile marunte, insa vor simti mereu lipsa altora oarecum mai importante pentru ei, cum ar fi relatiile cu ceilalti, pozitia sociala sau conditiile de viata. Iar din spiritul lor competitiv va reiesi o dorinta pentru progres, fie ca este sau nu ajutata de lacomie. Atunci ar putea surveni o problema, pentru ca oamenii nu se vor mai simti fericiti cu ceea ce aveau inainte, crezand ca merita mai mult. Asta in timp ce altii, care nu au acele lucruri, tanjesc dupa ele cu toata fiinta si le asteapta toata viata.
De fapt, forma perfecta a fericirii se regaseste intotdeauna la ceilalti – oricate lucruri ar avea un individ, va crede mereu ca ceilalti sunt mai fericiti daca au ceva diferit sau in plus. Astfel, acel individ se stradui din rasputeri sa obtina acele lucruri pentru a fi la fel de fericit ca si ceilalti, uitand ca poate si ceilalti, vazand ce are el, s-ar simti nefericiti. Astfel apare o antiteza sau un alt paradox: desi tot ce realizeaza oamenii de-a lungul vietii pare sa ii faca fericiti, simplul fapt ca altii au altceva ii demoralizeaza si ii face sa creada ca ei nu au ceea ce conteaza cu adevarat. Si putini sunt oamenii care se multumesc mereu cu aceleasi lucruri, pentru ca majoritatea au tendinta sa considere ca ceea ce au deja li se cuvine, uitand eforturile depuse in vederea obtinerii acelor lucruri.
Fericirea poate fi vazuta ca un bilant. Daca este pe profit, totul e bine si oamenii sunt fericiti. Daca este in pierdere, fie mai au de lucrat, fie renunta, avand impresia ca nu pot fi fericiti. Dar fericirea poate fi vazuta si ca perfectiune. Daca o gasim, ne simtim cel mai bine. Daca nu, fie o cautam toata viata, fie renuntam la idee si devenim niste morocanosi insuportabili ale caror viziuni pesimiste deranjeaza pe toata lumea. Problema este ca oamenii fericiti sunt rareori binevoitori sa arate si altora ce inseamna fericirea. Au impresia ca ceilalti sunt incapabili de a o gasi, iar acesta ar fi un dezavantaj. Uita insa ca si ei au fost in aceeasi situatie si ar fi apreciat orice ajutor primit. Se rezuma la a emite ipoteze optimiste, iar cand isi pierd rabdarea, ii acuza tot pe ceilalti, cu aroganta si indiferenta.
Ca orice perfectiune, fericirea se ascunde. Insa momentele in care o cunosti sunt perfecte si ai vrea sa opresti timpul in loc pentru fiecare, indiferent despre care ar fi vorba. Dar fericirea nu asteapta sa fie gasita, te gaseste ea atunci cand considera de cuviinta. Daca o poti aprecia, inseamna ca ai reusit sa o gasesti. Daca nu, inseamna ca trebuie sa inveti sa o astepti. Nimeni nu este vinovat de propria fericire pentru ca nimeni nu este perfect. Adevarata fericire presupune sa oferi mereu ceva fara sa astepti altceva in schimb, acceptand ca esti cel care esti, cu bune si cu rele. Caci atunci cand celalalt primeste cu bucurie ceea ce ii oferi, atunci te simti fericiti si implinit. Iar daca unii spun ca perfectiunea nu exista, atunci cum ramane cu fericirea?

Articol inscris in Blog Power, editia 32 dupa o tema propusa de Irealia: Fericirea! O traiesti mai intens in pruncie sau creste odata cu tine? (cum) recunosti simptomele fericirii? Reusesti sa te faci "vinovat" de propria fericire sau ai nevoie de "furnizori" externi?
Alte articole inscrise in concurs: Mozaic de Zambete, Fericirea?, Fericirea Mea, Fericirea Nu O Gasesti la Magazinul de la Colt, Sa Fim Mai Fericiti - Despre Oameni Fericiti, Potirul Magic - Fericirea.

vineri, 27 iulie 2012

Pandemoniul Sufletului

Intr-un octombrie rosiatic si etern, pe aleile pustii si murdare, adapostiti de intuneric si nori, se plimba singuratici si infometati demonii. Printre ei ma plimb si eu. Ne cunoastem de mult timp, dar nu prea avem tangente. Ei isi vad de treaba lor, ma ignora. Eu ii studiez si rad de oamenii naivi care le pica in brate. Dar imi doresc sa fiu in locul lor, sa am parte de acele iluzii de fericire pe care le primesc ei. Imi doresc sa pot zambi fara sa stiu ca demonii hohotesc malefic langa mine, asteptand sa ma inhate. Imi doresc sa pot fi acolo, sa pot atinge acele stele pe care numai altii le pot atinge, sa pot merge pe acele drumuri pe care nu mergi niciodata singur, chiar daca destinatia este Iadul. Imi doresc degeaba.
Insa eu sunt cel care ii coordoneaza. Le-am invatat fiecare obicei, fiecare strategie, fiecare marsavie si fiecare minciuna. Stiu sa le spun ce vor face si ce nu ar trebui sa faca. Stiu sa le indic pe cine vor putea pacali si pe cine nu. Stiu sa estimez cat de mult vor atrage sau respinge prin faptele lor. Stiu sa le arat cum sa se deghizeze. Stiu sa aflu ce isi doresc si cum sa obtina. Stiu ca nu e bine, dar stiu toate astea pentru ca am fost ca ceilalti. Am fost naiv si mi-am vandut sufletul pentru iluziile lor. M-am lasat purtat de ghearele lor in intuneric, iar acum ma tarasc printre ei ca un spion in spatele liniilor inamice.
Am cautat iubirea si am primit o antipatie profunda fata de tot ce inseamna acest concept. Am avut parte de iluzia ei pentru un timp, dar s-a naruit rapid in spatele unei realitati teatrale, puse in scena ironica a vietii de catre cei pe care ar trebui sa ii urasc, dar nu pot. Si chiar daca am iubit himere si iluzii, nu pot uita amintirile cu ele, triste sau frumoase. Nu ar fi drept sa spun ca nu iubesc doar pentru ca s-a terminat asa cum nu ar fi drept sa spun ca iubesc doar pentru ca a inceput... A uita trecutul inseamna a te sinucide. Pentru ca nimeni nu ar putea continua in locul tau acea viata.
Am cautat prietenia si am primit o trezire brusca la realitate. Am avut parte si de iluzia ei pentru un timp, dar s-a naruit rapid in fata unor oameni prefacuti si bine instruiti, devenind cumva mai presus de acesti demoni singuratici care lucreaza din umbra, niste oameni pe care ar trebui sa ii resping, dar am nevoie de ei. Si chiar daca am fost prieten cu cei care m-ar fi devorat daca le-as fi permis, nu pot uita momentele frumoase traite impreuna. Nu ar fi drept sa spun ca nu am prieteni doar pentru ca ei nu sunt ca mine asa cum nu ar fi drept sa spun ca am prieteni doar pentru ca ei imi seamana... A avea prieteni inseamna un joc de hazard. Pentru ca dintre prieteni se pot ivi usor dusmani de moarte.
Am cautat fericirea si am primit... nimic. Am avut parte si de iluzia ei pentru un timp, dar s-a naruit rapid in fata realitatii pe care ar trebui sa o accept asa cum este, dar nu pot. Si chiar daca am crezut ca fericirea inseamna diverse lucruri, nu pot uita ca de fapt, fericirea este compusa din bucurii marunte si lucruri simple. Nu ar  fi drept sa spun ca nu sunt fericit doar pentru ca imi lipseste ceva asa cum nu ar fi drept sa spun ca sunt fericit doar pentru ca am ceva. A masura fericirea inseamna a pierde exact esenta ei. Pentru ca fericirea nu se masoara, se simte.
Am cautat multe de-a lungul vietii. Am avut parte de unele, dar am si pierdut altele. Si chiar daca as fi vrut sa pot pastra unele lucruri si unele persoane, nu pot uita ca au contat si celelalte. Nu ar fi drept sa spun ca nu am avut nimic doar pentru ca nu am pastrat prea multe asa cum nu ar fi drept sa spun ca am avut tot ce mi-am dorit doar pentru ca uneori credeam ca sunt fericit. A avea dorinte inseamna a risca sa fii dezamagit. Pentru ca asteptarile conduc deseori la neimplinirea lor din motive lesne de inteles.
Am ramas eu, dar am capatat acesti demoni. Sau poate m-am schimbat. Cine ar putea spune? Poate eu. Dar cui? Ii pasa cuiva? Si daca ii pasa, de ce i-ar pasa? Nu as avea cui sa ma destainui. A atrage oamenii langa mine m-ar transforma intr-unul dintre acesti demoni. A-mi spune povestea m-ar demasca in fata oamenilor. A fi un demon printre oameni pare usor, dar e al naibii de complicat... numai sufletul meu stie. Si atunci cand totul devine trist, demonii imi tin companie in singuratatea mea, acolo unde nu patrunde nimeni – in pandemoniul sufletului...

luni, 23 iulie 2012

Totul S-a Terminat


Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie asta.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cum.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie de ce.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine a fost implicat.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie a cui a fost vina.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine sufera.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cat sufera.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine e fericit.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cum a reusit.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cand a reusit.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine a fost mai bun.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cat a fost de bun.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine a profitat.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cat a profitat.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cine se va razbuna.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cum se va razbuna.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie cand se va razbuna.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie de ce se va razbuna.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie ca nimic nu ramane astfel.
Totul s-a terminat... lumea trebuie sa stie ca nimic nu s-a terminat.
Daca unul a fost rau, celalalt a fost bun.
Daca unul a lovit, celalalt a intors obrazul.
Daca unul a jignit, celalalt a laudat.
Daca unul a urat, celalalt a iubit.
Daca unul a profitat, celalalt a oferit.
Daca unul a fost vinovat, celalalt a iertat.
Daca unul a cauzat suferinte, celalalt le-a patimit cu drag.
Daca unul a fost fericit, celalalt a trait bucuros cu tristetea.
Daca unul a castigat, celalalt l-a lasat.
Daca unul a reusit, celalalt se va razbuna.
Fiecare poveste are mii de cuvinte frumoase si mii de cuvinte urate.
Fiecare poveste are mii de amintiri frumoase si mii de regrete dureroase.
Fiecare poveste are mii de lacrimi de fericire si mii de suspine ascunse.
Fiecare poveste are mii de vise destramate si mii de promisiuni incalcate.
Fiecare poveste are mii de inceputuri si un singur sfarsit.

Toate acestea... ce rost au? Oamenii spun ca e pace dupa ce razboiul s-a sfarsit. Dar cu totii sunt la fel, manati de ura, de sete de razbunare, de invidie, de gelozie, de orgoliu, de egoism. Cu totii cauta un sfarsit care sa-i multumeasca pe deplin. Totul s-a terminat? Totul se va termina cand oamenii vor termina...


Intuneric

Zac intr-un colt lipsit de viata... dar viata urla in pieptul meu, gata sa se dezrobeasca si sa explodeze. E noapte si intunericul din camera ma inveleste in mantia lui odioasa. Dar intunericul din sufletul meu ma sfasie, vrea sa iasa la lumina. Fereastra deschisa si perdelele fluturande cheama noaptea si surorile ei tenebre... dar numai vantul patrunde in camera imbibata de mucegai si mirosul ranced. Iar in mijlocul ei te vad pe tine intinsa in pat... cu parul imprastiat pe perna, umerii dezgoliti si trupul acoperit in matase. Un inger esti... dar ai aripile frante.
Cu ochii injectati de sange, te privesc dormind... cu ochii umflati de plans, ma privesti zacand. Cu inima plina de ura, te blestem in gand... cu teama in privire, ma rogi sa te iert. Cu vocea amutita, ma apropii de tine... cu sufletul la gura, te strangi si mai tare intr-un colt al patului. Cu mainile tremurande, te mangai sau te strang de gat... nu stiu daca vreau sa te sarut ori sa te ucid. Dar nu mai conteaza. In ochii tai nu gasesc nimic, numai teama imi face semne disperate sa te eliberez. Cedez insistentelor ei si te intind inapoi pe pat. Dar te ridici si vrei sa fugi.
Imi arunci din prag o ultima privire. Simt toate reprosurile si toate invinuirile in ea. Simt fiecare lacrima pe care ai varsat-o pentru mine. Simt toata durerea si toata mahnirea pe care ti le-am provocat. Simt fiecare fior care ti-a inghetat maduva spinarii. Simt toata dezamagirea si toata teama fata de mine. Simt fiecare impuls de a riposta si fiecare resemnare tacita. Simt nevoia de a pleca si dorinta de a ramane. Simt patima pentru mine si pericolul de a ramane. Iti soptesc printre dinti „adio”. Dar nu ma auzi si te intorci.
Ma saruti. Imi amintesc acum totul. Prima privire, primul cuvant, prima atingere, prima mangaiere, prima mana intinsa, prima imbratisare, primul sarut, prima noapte, prima cearta, prima tradare, prima dezamagire, prima lacrima, primul tipat, prima lovitura, prima despartire... atat de multe inceputuri, dar un singur sfarsit: noi doi sarutandu-ne. Oare tu iti mai amintesti toate astea?
Mai stii cand te priveam si imi evitai privirile? Acum ma privesti, dar eu vad prin tine. Mai stii cand iti vorbeam si radeai de tot ce iti spuneam? Acum ma implori sa te ascult, dar eu ascult numai gandurile mele. Mai stii cand te atingeam si te retrageai indignata? Acum imi ceri sa te mangai, dar eu nu te mai pot atinge. Mai stii cand te mangaiam si imi respingeai mana? Acum ai vrea sa te imbratisez, dar eu am nevoie de spatiu. Mai stii cand iti intindeam mana si te prefaceai ca nu observi? Acum ai vrea sa fiu langa tine, dar eu trebuie sa mentin distanta. Mai stii cand te imbratisam si imi spuneai ca iti sifonez hainele? Acum ai vrea sa te dezbrac, dar mie mi-e sila de tine si trupul tau pangarit. Mai stii cand te sarutam si stateai nepasatoare? Acum ai vrea sa ma mai gusti, dar buzele imi sunt otravite. Mai stii cand te strangeam in brate in pat si dimineata nu mai erai acolo? Acum ma astepti in fiecare seara, dar eu nu mai pot dormi. Mai stii cand am intarziat si m-ai certat pentru asteptare? Acum ma astepti cu nerabdare, dar eu nu ma pot intoarce. Mai stii cand te iubeam si m-ai inselat? Acum vrei sa te iert, dar in glasul tau inca rasuna cuvintele lui. Mai stii cand mi-ai spus ca am fost doar o iubire de o vara? Acum ai vrea sa ma convingi ca ma iubesti, dar eu te urasc de moarte. Mai stii cand am plans afland ca vei pleca? Acum ai vrea sa fim din nou impreuna, dar eu nu mai sunt al tau. Mai stii cand m-ai lovit cu geanta grabindu-te sa pleci? Acum ti-e teama sa nu te lovesc cu sete, dar eu nu pot sa ma abtin razbunandu-ma. Mai stii cand ai plecat departe prima data? Acum ai vrea sa fie ultima data, dar eu nu te mai pot saruta de impacare...
Acum te privesc din nou. Cu parul ciufulit, cu ochii rosii si buzele vinete, esti mai frumoasa cand plangi. Sau poate doar paharele de vin pe care le-am baut ma fac sa te vad asa. La naiba cu adevarul din vin! Pentru mine a fost mereu minciuna... ca m-am trezit in fata aceleiasi realitati crude. Aburi de alcool si o ploaie de vina imi invaluiesc mereu mintea. Naluci ale iubirii si o furtuna de ura imi tulbura mereu inima. Pustiu de nisip si gheata imi este sufletul. As vrea sa te gasesc pe tine, cea pe care o iubeam. Dar nu stiu daca ar trebui sa o impart intre cea de acum si cea de atunci sau daca ar trebui sa te consider acum straina si pe atunci iubita... Viata si iubirea sunt complicate. Numai intunericul e simplu... in umbra lui eu si tu nu existam, suntem totuna cu el. Si din mila lui putem trai fara sa ne vedem asa cum suntem, ci doar cum eram. Dar oare tu ce alegi – o viata in temnita trecutului sau un sfarsit in bratele prezentului?

joi, 19 iulie 2012

Pentru Voi

Avand in vedere evenimente recente – si nu numai – din viata mea, am decis sa scriu o continuare pentru acest text. Dar nu este o simpla continuare pentru ca, asa cum veti vedea in cele ce urmeaza, am de gand sa fac mult mai mult decat a clarifica unele lucruri. Si voi incepe cu inceputul, adica acest blog.
Acest blog a inceput modest, intr-o iarna friguroasa. Recunosc ca a pornit din recomandarile unor persoane si nu din proprie initiativa. Nu mi-am atribuit niciodata merite si acela ca as scrie frumos sau interesant a fost departe de mine multa vreme. Insa unele persoane, mai mult sau mai putin importante pentru mine la vremea respectiva, au considerat ca ar fi frumos si bine sa arat si altora gandurile mele. Asa ca am pornit timid pe calea literelor, incercand sa fac totul sa sune cat mai bine si cat mai corect. Asta a insemnat ca de la bun inceput trebuia sa scriu obiectiv, oarecum fara propria implicare. Pentru ca, asa cum am constatat ulterior, atunci cand am pus totul la persoana I, a iesit un mic haos si am cam nemultumit lumea. Probabil ca a fost o prostie sa tin cont de asta si sa fac sa dispara tot ce nu suna bine pentru ei. Dar uneori ma felicit pentru ca am eliminat anumite suspiciuni despre mine care ar fi putut deveni generalizari mai mult sau mai putin fondate. Asadar, nu imi asum raspunderea pentru ceea ce cred altii ca spun, ci numai pentru ceea ce stiu eu ca spun.
Printre primele comentarii pe care le-am primit pe acest blog a fost unul de-a dreptul amuzant: „Felicitari! Ai descoperit apa calda...” – adica un mic dus cu apa rece. Si oricat de fina ar fi ironia, nu pot sa nu multumesc acelei persoane. In loc sa ma descurajeze, asa cum s-ar fi asteptat, m-a incurajat. Am preluat ideea si am incercat sa pun intrebari. Voiam sa vad si eu cine a mai descoperit apa calda odata cu mine. Si am pus multe intrebari de-a lungul timpului, intrebari dintre care putine au primit raspunsuri din partea celor care le-au citit. Probabil ca nu au stiut ce sa raspunda sau au considerat ca stiu deja raspunsurile lor. Si atunci am incercat sa scriu despre mine, sa vad daca ceilalti sunt in asentiment cu mine. Dar bineinteles, ce putea iesi? Fiecare a inteles ce a vrut, dar mai grav este ca fiecare a preluat cate o idee, iar concluzia generala era ca dupa cateva randuri citite, toata lumea ma cunostea ca pe o carte deschisa. Ei bine, gresit! A citi cateva randuri sau pagini dintr-o carte este ca si a vedea doar un colt dintr-o imagine. Poate fi destul de important sau relevant, dar daca nu se vede tot, s-ar putea rata ceva mult mai interesant. Sau nu...
Am ajuns apoi sa incerc sa dezbat subiectele pe toate partile. Sa arat si alb, si negru, si albastru, si roz... uneori am reusit, alteori nu. Am creat unele dezbateri interesante, dar am creat si cateva esecuri destul de lamentabile... ca doar toate pasarile pe limba lor pier. Si chiar daca am fost si laudat si criticat, nu am considerat vreodata ca am talent sau ca ar trebui sa renunt. Talent au scriitorii, dar eu nu ma consider unul. Si totusi, cineva spunea ca sunt scriitor. Doar ca scriu povestile altora. Cam ciudat, nu? Daca as fi fost scriitor, nu cred ca un scriitor e obligat sa isi scrie propria poveste. Adica imi cer scuze, dar nu cred ca Shakespeare a trait in Danemarca printului Hamlet asa cum nici Dante Alighieri nu a calatorit pana in Infern. Si daca as scrie doar povestile altora, oare le-as putea scrie in asa fel incat sa fie demne de citit daca eu doar le-as povesti? Nu cred. Cel putin stiu sigur ca am incercat sa redau cat mai bine emotiile si sentimentele fiecarei povesti in sine, asa cum le-am simtit eu. Poate nu mi-a iesit atat de bine, dar macar am incercat. Adica incercarea moarte n-are...
Si daca tot am mentionat despre povesti... si blogul asta a dat nastere unor povesti. Povesti despre prietenie sau iubire, dar si despre ura, tradare, dezamagire... si nu, nu sunt vreun magician care face voodoo cu cei care ii citesc blogul. Sunt un om si – ciudat – traiesc si in afara internetului. Iar unii oameni au avut ocazia sa ma cunoasca si acolo, in viata reala, fara sa fug de ei. Poate ca unii au ajuns sa simta ceva pentru mine, indiferent de sensul negativ sau pozitiv al sentimentelor lor. Pe altii recunosc ca i-am plictisit, iar pe unii chiar i-am respins. Dar sa stie toti ca nu invinovatesc pe nimeni si nu am resentimente, chiar daca am la activ niste povesti de iubire esuate, niste prietenii destramate, niste mici sau mari conflicte si mai ales, multe si diverse povesti de viata traite alaturi de cei care au pasit candva cu mine pe drumul vietii. Adica un fel de doua feluri...
Am incercat sa fiu cat se poate de asemanator ca personalitate pe blog si in viata reala. Acum nu stiu cat de mult am reusit, avand in vedere ca am evitat sa scriu ca si cum as fi una dintre acele persoane care cauta atentie si tin sa povesteasca tuturor despre cum au facut ele nu-stiu-ce, cum au vizitat nu-stiu-care loc si cum au cunoscut pe nu-stiu-cine (rog pe cei sau cele care se regasesc in aceasta categorie sa nu se simta ofensate, fiecare are dreptul sa scrie ce vrea). Nu simt nevoia sa imi povestesc fiecare activitate. Am creat un fel de arhetip si am iesit din sfera mea de siguranta ori de cate ori am simtit ca e nevoie. Cu toate acestea, mi s-a reprosat ca sunt rece, respingator, ciudat si plictisitor. Imi cer scuze, dar nu cer nimanui  sa isi piarda timpul cu mine daca nu crede ca merit. Si cu ce as fi mai prejos fata de cei care cred ca viata se traieste doar cand te distrezi si traiesti la maxim? Exista cineva indreptatit sa spuna ca a trait mai mult sau mai bine decat altii daca nu a trait in locul lor? Asadar, nu judecati cartile dupa coperti.
Dintre oamenii care mi-au reprosat diverse lucruri, au fost si unii mai importanti. Nu am inteles mereu motivele lor, dar am incercat sa gasesc cauzele. Si uneori am devenit chiar paranoic in aceste cautari, dar nu pentru ca voiam neaparat sa fiu vinovat – cum ar crede unii – ci pentru ca intotdeauna am incercat sa ma inteleg bine cu toti (da, eram mic si naiv si nu stiam ca nu tot ce zboara se mananca). Iar atunci cand am crezut ca in sfarsit am gasit cauzele si problemele erau ca si rezolvate, ironia vietii revenea triumfatoare si facea ca acei oameni sa imi reproseze alte lucruri sau sa aleaga drumuri paralele cu al meu. Si in acest sens pot mentiona ca am reusit „performantele” de a iubi fara a fi iubit, de a consola pe cei (si mai ales cele) care imi pricinuiau depresii, de a ajuta pe cei care nu ma considerau catusi de putin important pentru ei, de a impinge oamenii in bratele iubirii chiar daca pentru mine pare ca nu exista si tot asa. Nu ma plang, nu as da timpul inapoi sa schimb ceva pentru ca ma bucur mereu sa constat ca toti acei oameni sunt fericiti. Si asta inseamna cel mai mult pentru mine. Chiar daca am iubit o imagine virtuala sau o fiinta reala, chiar daca am conversat telefonic sau telepatic, chiar daca am scris pe hartie sau in amintirile oamenilor, conteaza ca am fost acolo, la bine si la rau. Dar evident, ma mai loveste egoismul cateodata si ma intreb „cum ar fi fost daca...”. Cu alte cuvinte, pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti.
Am tinut cont pe cat am putut de opinia celorlalti despre mine. As fi vrut sa fiu perfect pentru toata lumea – desi, ciudat sau nu, stiam ca nu as putea fi vreodata. Am reusit sa fiu opusul chiar si pentru mine. Si nu de putine ori m-am intrebat de ce continui sa repet greselile stiind ca sunt greseli. Probabil ca singurul raspuns ar fi ca tin la ceilalti mai mult decat la mine. Ca asta e o calitate sau o slabiciune, numai timpul va putea spune. Pe mine ma uimeste mereu paradoxul propriei persoane, asa ca sunt prea ocupat incercand sa gasesc echilibrul dintre extreme. Si am incercat, chiar am incercat! Dar pare imposibil sa fii tu atunci cand ceilalti iti cer sa fii Fat-Frumos, Praslea cel Voinic, Harap Alb sau alt erou de poveste, in functie de preferintele si necesitatile fiecaruia. Asta poate si pentru ca nu am stiut sa fiu intai eu asa cum imi doream si apoi cel pe care si-l doreau altii. Insa pe acest drum plin de obstacole am aflat multe limite, ale mele si ale celorlalti, chiar daca nu am reusit sa descopar echilibrul si nu am fost de ajuns pentru nimeni. Daca am dezamagit sau nu, conteaza mai putin, la fel cat conteaza si ca am fost dezamagit. Parca mai mult conteaza ca macar pentru scurte perioade de timp am facut oamenii sa zambeasca, sa se bucure de viata si sa vada unele lucruri prin ochii mei, ceea ce iar ma aduce la discutia despre blog. Asadar, cum o dai si cum o intorci, tot la acelasi capat ajungi...
Blogul a fost un instrument excelent de comunicare. Poate ca nu a atins audientele potrivite sau poate ca nu a avut continutul potrivit, dar nu as fi vrut o mie de cititori care sa spuna „bravo” si atat. Am asteptat mereu criticile cu acelasi entuziasm destinat cuvintelor de lauda. Numai ca in loc sa primesc critici constructive, am primit mai degraba etichete, preconceptii, acuzatii si altele... Dar iarasi nu ma plang. Era un risc pe care mi l-am asumat atunci cand – asa cum spunea cineva – am deschis „usa casei” mele si altora. Ma bucur mereu sa vad ca unii revin chiar cu drag si nu se multumesc doar sa citeasca. Si oricat de multe sau putine vizite as fi primit, nu vor fi niciodata indeajuns daca cei care ma viziteaza nu au nimic de spus. Chiar si la muzeu se comenteaza despre exponate, desi se stie ca oricum nu asculta nimeni si nu se modifica ceva la ele. Oricum, e amuzant sa vad cum fiecare intelege ce vrea si unii chiar cred ca stiu totul despre mine. Gresita sau nu, macar las o impresie, nu?
Acum cine stie... nu am spus ca am omorat pe cineva, nici ca am comis vreo alta infractiune, asa ca ghinion – anchetatorii au de asteptat pana cand sa se autosesizeze. In schimb, sunt constient ca unora nu le va conveni ce am scris. Sunt constient ca multi isi vor aminti de conflictele noastre. Sunt constient ca multi imi vor pune gand rau poate inca o data... dar ii astept si pe ei, ca si pe toti ceilalti sa imi lase comentarii in subsolul acestui text. Va fi interesant daca o vor face, mai ales ca vor aduce si punctul lor de vedere. Nu pretind ca as avea deplina dreptate, desi multi stiu ca sunt greu de contrazis pentru ca ma bazez mereu pe argumente logice. Iar daca logica esueaza, mai exista – totusi – bunul-simt.
Dar mie nu mi-a spus nimeni despre toate astea. Nu m-a anuntat nimeni ca voi avea zile intregi in care ma voi gandi la cum sa fac ceva sa sune frumos doar pentru ca la 5 minute dupa ce am scris cineva sa vina si sa spuna ca e gresit. Nu m-a prevenit nimeni ca nu voi avea inspiratie multa vreme si ma voi lupta atat cu gandurile mele, cat si cu cei care vor crede ca stiu totul despre mine doar pentru ca au citit cateva randuri. Nu mi-a spus nimeni ca am sa ajung sa urasc ceea ce obisnuiam sa iubesc si mai ales ca voi ajunge sa fiu detestat pentru ca am indraznit sa fiu sincer si sa spun ceea ce altii nu ar fi spus. Nu mi-a povestit nimeni despre cum sunt oamenii cu doua fete care in prezenta te aprecieaza, iar in absenta te critica si te barfesc. Nu mi-a descris nimeni defectele oamenilor si cum prefera ei sa le vada mereu pe ale altora inainte de a le vedea pe cele proprii. Nu m-a atentionat nimeni ca daca voi atrage atentia asupra greselilor sau pur si simplu voi avea alte pareri, aceste lucruri ma vor transforma intr-un inamic. Si nu mi-a raportat nimeni despre razboaiele din spatele randurilor, acolo unde discordia si egoismul isi fac veacul. Le-am aflat pe toate singur, poate prea devreme sau prea tarziu. Tocmai de aceea va rog pe voi, cei care ati citit, sa fiti atenti la toate acestea.
Eu sunt doar un om si spre deosebire de altii, nu cred ca voi fi nemuritor si nici ca scrisul meu va trai dupa mine. Poate scrisul este cel care moare primul intr-o lume in care originalitatea devine imposibila datorita numarului imens de creatii. Incerc sa imi gasesc drumul. Daca este deja construit, il voi urma. Daca nu, il voi construi singur, cu propriile maini sau cu ajutorul altora, cu zambete sau lacrimi, cu vorbe sau litere, cu prieteni sau dusmani, cu fericire sau durere. Va fi drumul meu intr-o lume care nu imi apartine, dar care crede ca ii datorez ceva. Si poate ca ma voi achita de datorie, chiar daca nu pot spune ca am primit prea multe de la ea. Lumea asta nu e asa cum a promis... dar oare nu am invatat noi, oamenii, ca promisiunile sunt usor de incalcat?

miercuri, 18 iulie 2012

Curiozitate

Intr-o zi, Moartea se decise sa se plimbe printre muritori. Isi lua coasa pe umar, isi trase gluga mantiei peste cap, isi trosni toate oasele si porni la drum. Cutreiera pustiul... muntii, deserturile, ba chiar si marile. Nu intalni foarte multi oameni si nu prea o observa nimeni. Apoi ajunse prin orase... toata lumea fugea speriata, tipand si urland cum ca un nebun se plimba printre oameni. Dar vazand-o inofensiva, oamenii se adunau apoi cu miile in jurul ei. Se imbulzeau sa o vada, sa ii puna intrebari, sa ii adreseze rugaminti si cate si mai cate... dar Moartea trecea nepasatoare printre toti.
Moartea nu are prieteni. Slujba ei odioasa nu i-ar permite. Multi s-ar gandi ca oamenii o urasc. Dar nu este adevarat. Unii oameni o pretuiesc si o implora sa le curme suferintele. Insa ea nu poate fi prietena cu nimeni pentru ca toti au un sfarsit, numai ea nu. Nu stie nimeni ca sub gluga ei zdrenturoasa multe lacrimi curg in fiecare zi. Nu stie nimeni ca sub oasele ei putrezite si reci zace o inima arzand de focul supararii. Nu stie nimeni ca pe coasa ei insangerata zac milioane de amintiri, de chipuri fericite sau sfasiate de durere, de zambete sau lacrimi ale tuturor celor care au privit Moartea in fata in ultimele lor clipe. Si nu stie nimeni ca sub chipul ei mut se ascunde cate un urlet sfasietor de durere pentru fiecare viata curmata. Dar Moartea trebuie sa isi faca datoria, oricat de placuta sau ingrata ar fi...
In acea zi, ea se plimba cu gandul sa observe frumusetile lumii. Dar nu le observa deloc. Era sufocata de toata atentia pe care o primea din partea oamenilor. Era scarbita de glumele lor pline de ironie. Era uimita de inconstienta cu care ei ii cereau sa le curme vietile. Era amuzata de intrebarile lor stupide. Dar cel mai tare era stingherita... nu se putea ascunde nicaieri si se simtea atat de singura in mijlocul acelor multimi! Asa ca dupa un timp, se facu invizibila si fugi printre cladiri, cu gandul sa isi piarda urma. Se aseza acolo unde ii placea mereu sa isi petreaca timpul – in cimitir. Si nu ii placea acel loc pentru ca era plin de morminte, ci pentru ca acolo era liniste. Acolo nu o agasa nimeni si nu trebuia sa dea socoteala nimanui. Nu trebuia sa se gandeasca la ceva anume si nu avea nici un termen de respectat. Ar fi stat acolo pentru eternitate daca slujba nu i-ar fi cerut prezenta in alte locuri. Atat de mult ii placea linistea din cimitir.
Insa linistea aceasta atat de apreciata se intrerupse brusc:
-Si tu fugi de pacostele alea de oameni?
Privi in jur, mirata, dar nu vazu pe nimeni.
-Aici sunt – se auzi din nou vocea.
Privind in directia din care venea sunetul, descoperi o creatura mladioasa, supla si frumoasa. Doua felinare verzi luminau in penumbra unei pietre funerare, imprejurate de sprancene si mustati lungi si drepte. O rochie de catifea neagra se intindea sub ele, lasand sa se vada doar nasul la fel de negru si gheare lungi si ascutite, dar tacticoase. Da, era o pisica neagra care vorbea.
Stupefiata, Moartea intreba:
-Dar cum poti tu sa imi vorbesti?
-E simplu – spuse pisica. Atunci cand vrei, poti face orice. Doar m-am gandit ca ti-as putea vorbi si m-ai auzit. Cred ca pacostele alea de oameni o numesc „telepatie”. Mie imi place sa ii spun „comunicare intima”, ca nu ne aude nimeni.
Din ce in ce mai mirata, Moartea adauga:
-De ce ii numesti astfel? Ce ti-au facut oamenii?
-Pai... sa stii ca intre tine si mine nu e asa mare diferenta... Vezi tu, pentru ei, esti un monstru, ca si mine. Te cheama cand au nevoie de tine, dar te reneaga atunci cand durerea de a-i fi pierdut pe cei dragi este prea mare. Asa si cu mine... ma mangaie si ma dragalasesc cand nu li se intampla nimic, dar cand le merge prost ma bat si ma blesteama ca le-am adus ghinion.
-Dar asa sunt oamenii – raspunse Moartea, pe un ton ceva mai relaxat, dar cu un vizibil regret pe chip. De mii de ani m-am obisnuit cu mofturile lor. „Nu vreau acum”... „Vino sa ma iei”... „De ce acum?”... „De ce nu ma iei?”... De cate ori nu am auzit lucrurile astea... si de cate ori nu am auzit laude si injuraturi deopotriva... Lumea oamenilor e atat de complicata – intr-o clipa pot distruge tot ce au cladit in mii de ani, dar in urmatoarea pot cladi totul mai frumos ca inainte. Cu toata nemurirea mea, nu pot tine pasul cu ei.
-Asa e – adauga si pisica, dezamagita. Cate pietre nu am incasat si eu din partea lor, dar parca am simtit de o mie de ori mai intens mangaierile lor si vorbele lor bune. Iar in ochii lor se ascunde bunatatea... o simt eu, e acolo, undeva. Cred ca tu stii mai bine, pentru ca in fata ta nu au scapare, nu se pot ascunde. Cum este sa ai atata putere si pe nimeni cu care sa o imparti sau disputi?
-Da... nu se ascund... si oricat de mult mi-as dori uneori sa nu ii vad, nu pot sa nu ma bucur atunci cand pleaca fericiti din aceasta lume in care noi doua nu avem loc...
-Crezi ca ne vom face loc vreodata? intreba pisica.
-Nu stiu... oamenii sunt orgoliosi. Au multe de invatat, dar ei cred ca le stiu pe toate. Vor iubire si prietenie, dar nu stiu sa ii accepte pe ceilalti asa cum sunt. Vor sinceritate si loialitate, dar se ascund mereu de ceilalti si ii arunca la primul semn de neincredere... Ma intrebai de putere... Nu o consider o putere, este mai degraba o corvoada si nu doresc nimanui sa faca ce fac eu. Ia spune, ai vreun prieten? Sau macar pe cineva apropiat?
-Inteleg. E trist, totusi... Nu am prieteni... ar fi o femeie batrana care vine mereu la mormantul sotului ei. Imi aduce pesti si imi povesteste despre sotul ei marinar. Pare un om bun, trebuie sa iti amintesti de el. E inmormantat chiar acolo – si ii indica un mormant in distanta.
Privind indelungat, Moartea isi aminti despre cine era vorba, dar nu scoase nici un cuvant. Cineva se plimba printre morminte si ii era teama ca s-ar putea alarma la vederea unui astfel de „dialog”.
-Trebuie sa plec – ii spuse pisicii pe un ton grav dupa cateva secunde.
-Nu ma poti lua cu tine? intreba pisica pe un ton lamentabil.
-Imi pare rau, micuto, dar as fi distrusa daca s-ar afla ca am discutat. Acolo unde merg eu nu e loc pentru nimeni. Nici macar pentru mine – raspunse Moartea in timp ce se facea nevazuta din nou...


"I meant," said Ipslore bitterly, "what is there in this world that truly makes living worthwhile?"
Death thought about it.
"Cats," he said eventually. "Cats are nice."
Terry Pratchett, Sourcery

marți, 17 iulie 2012

Prietenia

De la bun inceput, trebuie sa va avertizez ca acest articol nu este pentru cititorii mei obisnuiti. Am scris atat de mult despre prietenie, incat ma plictiseste si pe mine subiectul. Dar am vrut sa aduc contributia mea pentru tema concursului Blog Power, ca sa nu vorbim doar in termeni frumosi si siroposi despre acest termen, „prietenia”.
In primul rand, sa va spun ce inseamna prietenia. Si nu, nu am sa citez vreun dictionar sofisticat sau vreun tratat de psihologie. Adevarata prietenie inseamna un singur suflet care traieste in doua corpuri, indiferent de distanta care le desparte, perioada de timp in care s-au cunoscut si cu atat mai mult durata in care au fost unite de aceasta relatie. Dar adevarata prietenie inseamna si sacrificii, intelegere, respect, sinceritate, loialitate, deschidere, empatie si multe altele.
Atunci cand cunosti o persoana cu care te intelegi bine, nu iti va spune nimeni despre zilele intregi in care nu va veti vorbi pentru ca v-ati certat din cine stie ce motiv stupid. Nu iti va spune nimeni despre orele intregi in care vei incerca sa ii explici ca lucrul acela urat pe care l-ai zis a sunat mult mai urat decat ar fi trebuit si ai fi vrut sa spui altceva. Nu iti va spune nimeni despre multele dureri si doruri pe care le vei simti cand persoana aceea iti va lipsi sau iti va spune lucruri nu prea frumoase despre tine.
Prietenii sunt greu de gasit. E greu sa gasesti o persoana care sa nu te critice la prima vedere si care sa nu rada de tine pentru orice detaliu care i se pare nepotrivit. E greu sa gasesti o persoana care sa nu iti puna etichete doar pentru ca asa face toata lumea. E greu sa gasesti o persoana care sa vada dincolo de toate aparentele si toate mastile pe care le-ai putea afisa. Dar cel mai greu este sa gasesti o persoana care sa iti vada sufletul asa cum este si sa il potriveasca cu al ei. Unii spun ca e noroc atunci cand se intampla, altii spun ca e destin... dar mie imi place sa cred ca este sinceritate, loialitate si mai ales, o inima deschisa – si de o parte, si de cealalta.
Prietenii sunt si greu de pastrat. E greu sa accepti o persoana asa cum este, cu toate defectele si calitatile ei. E greu sa intelegi o persoana care nu face intotdeauna ceea ce ar fi logic sau impus. E greu sa comunici cu o persoana in momentele in care vrea sa fie singura. E greu sa te intelegi cu o persoana la fel de bine in momentele dificile ca si in cele fericite. E greu sa imparti totul cu o persoana cand iti este teama sa dezvalui totul despre tine. E greu sa nu judeci o persoana atunci cand toate aparentele iti indica sa faci asta. E greu sa fii acolo pentru o persoana in toate momentele in care ea are nevoie de tine. E greu sa mentii legatura cu o persoana atunci cand ai prioritati si obligatii care nu iti lasa prea mult timp liber. Unii spun ca daca reusesti, inseamna ca esti prietenul perfect, altii spun ca ar trebui sa te inteleaga si persoana respectiva... dar mie imi place sa cred ca fiecare are propriile atribute si prioritati si cu ceva eforturi sustinute se pot impaca.
Are prietenia termen de valabilitate? Filosofic sau teoretic, nu are. Dar in realitate, prietenia expira atunci cand prioritatile se modifica intr-atat incat nu mai este nevoie de ea. Apare o persoana noua, prietena sau iubita, un loc de munca nou, poate chiar o mutare in alta localitate sau tara... iar prietenia, oricat de buna sau veche, are mari sanse sa isi piarda sensul si valoarea in favoarea noilor circumstante.
Poate distruge distanta anii de ganduri impartasite cu o persoana? In general, nu... prietenii care discuta mult o vor face si la distanta, chiar daca se ingreuneaza conditiile de comunicare. Dar distanta, coroborata cu modificarea prioritatilor, este alta poveste. Atunci cand scade timpul liber necesar comunicarii la distanta cu un prieten, scade si dispozitia pentru discutiile cu acea persoana. Iar in timp se pot rari acele discutii pana la... deloc, daca se supara oamenii.
Cat valoreaza ego-ul si orgoliul intr-o relatie de prietenie? Enorm, as spune eu. Atunci cand oamenii sunt nemultumiti, nu prea mai tin cont de calitatea persoanei care ii nemultumeste. A rani ego-ul sau orgoliul cuiva te transforma in principalul inamic al acelei persoane si nu sunt multe sanse sa iti „rascumperi” greseala/greselile. Oamenilor le plac prietenii tocmai pentru ca ii accepta asa cum sunt, hranindu-le ego-ul sau orgoliul, facandu-i sa se simta bine cu ei insisi, asa cum sunt, aparandu-i de criticile si prejudecatile majoritatii. Dar in momentul in care ego-ul sau orgoliul cuiva se simte amenintat, cel mai bun prieten al sau nu este cu nimic mai presus decat acele persoane malitioase care isi urmaresc doar propriul interes. Iar asta poate atrage dupa sine si alte invinuiri sau atribuiri ale unor insusiri negative.
Oamenii nu uita usor prietenia, dar uita usor ca cineva le-a fost prieten atunci cand interesul le cere asta. Poti ajuta o persoana de un infinit de ori, daca nu o ajuti atunci cand considera ca are cea mai multa nevoie, nu esti un prieten bun. Poti fi cel mai bun prieten din lume, dar daca spui ceva care deranjeaza, tocmai ti-ai anulat aceasta calitate. Si oricat de bun ai fi pentru o persoana, cand apare cineva mai bun, de cele mai multe ori esti dat la o parte in favoarea acelei persoane. Poate ca multi ati spune ca cei care fac aceste lucruri nu se pot numi „prieteni”. Asta pe hartie, pentru ca in realitate, in cele mai multe cazuri, acestea sunt prieteniile si felul in care se manifesta ele. Probabil ca cei care mentin prietenia la fel de intensa ca la inceput sunt norocosi sau chiar si-au gasit acea jumatate a sufletului. Dar sunt atat de rare aceste cazuri, incat ramane o intrebare la care nu cred ca poate raspunde cineva: cat de mult mai inseamna o prietenie in zilele noastre? Si nu, nu ma refer aici la cliseul „nu mai exista prieteni adevarati”.

Articol inscris in Blog Power, editia 31 dupa o tema propusa de Irealia: "Prietenia - are prietenia termen de valabilitate? poate distruge distanta anii de ganduri impartasite cu o persoana? cat valoreaza ego-ul si orgoliul intr-o relatie de prietenie?"
Alte articole: Un suflet ca al meu, Termen de valabilitate, Prieteni, Prietenia - incredere & respect, Prietenie... fara termen de garantie!

marți, 10 iulie 2012

Strainul

Intr-o zi obisnuita de vara, Emily se plimba linistita pe strada. Parul ei roscat si lung ii mangaia umerii inrositi de razele soarelui. Palaria alba cu boruri largi ii umbrea putin chipul palid si pistruiat, iar ochii ei incercanati straluceau ca doua smaralde in lumina puternica a amiezii. Rochia ei lunga si alba se strangea in jurul taliei intr-o cingatoare neagra legata cu o funda mare la spate. Parea un inger cu aripile frante, dar era gata sa isi ia zborul in inaltul cerului si viselor, gata sa atinga soarele si sa imbratiseze norii, gata sa se elibereze din inchisoarea lumii lipsite de vise si sa isi atinga propria stea.
In jurul ei, totul se topea. Asfaltul ii imbratisa cu ardoare balerinii albi, ramurile copacilor se aplecau sa o mangaie, cladirile fierbeau sub privirea ei iar apa fugea de ea de fiecare data cand credea ca o zareste. Cerul senin nu prevestea nimic. In mijlocul lui, regele Soare trona cu dispret, revarsandu-si din plin razele dogoritoare peste pamant, pedepsind cu seceta si foc vietatile care il nesocoteau. Iar intregul cuprins al orasului reflecta lumina asemeni ochilor ei de smarald...
Nu stia incotro se indreapta, dar nu era prima oara cand plecase doar cu gandul de a merge, nu si de a ajunge. Si nu de putine ori se pierduse din lumea reala in lumea fantastica a viselor ei. Vizitase muzeele din oras si muzeele mintii deopotriva. Urmarise circul care se instalase in oras comparandu-l cu circul viselor ei. Iar templul din oras in toata maretia lui era mic pe langa templul gandurilor ei, in care petrecea ore si zile intregi meditand. Cinematografele nu o atrageau catusi de putin pe langa cinematograful amintirilor si viselor ei, filme care erau cu mult mai frumoase decat orice ar fi putut nascoci mintile regizorilor.
Insa nu era totul doar vesel in viata ei. De cand se stia, nu reusise vreodata sa se inteleaga cu oamenii. Adopta diverse strategii, isi construia diverse scenarii si personaje, isi imagina tot felul de intamplari si dialoguri cu oamenii, dar ramanea de fiecare data singura, de fiecare data doar ea cu mintea ei... minte pe care nu reusea sa o descifreze nimeni. Nu pentru ca ar fi fost criptata in vreun fel, caci gandurile ei erau usor de citit si era previzibila. Se intampla astfel pentru ca nici macar ea nu se intelegea pe sine si ceilalti nu aveau rabdare cu ea. Mama ei renuntase la ea de cand era mica, iar tatal ei era mai mult absent din viata ei. Despre prieteni, nici gand.
Toate acestea o faceau pe Emily sa fie si ea tot mai absenta din lumea aceasta plina de obstacole. In lumea ei, totul era vesel si frumos, totul era plin de viata si iubire, totul era... asa cum trebuia sa fie. Ar fi primit pe oricine in lumea ei, dar toti se multumeau sa o astepte la intrare, ascunzandu-se dupa gard pentru a incerca sa vada ce se intampla dincolo. Dar nu reuseau, pentru ca ea nu statea o clipa locului, iar gardul era inalt si fara prea multe gauri. Nu indrazneau sa intre pe poarta pentru ca se speriau la gandul ca ar putea pati ceva dincolo de ea, unde ar fi fost lipsiti de aparare si de realitatea lor. Nu stiau ca tot ce se afla acolo fusese construit cu truda si migala, cu lacrimi si sudoare, cu rabdare si viata, cu bucurie si durere, cu zambete si sange...
Deseori Emily isi tragea spinii din palme si talpi si ii slefuia atenta pana cand ii transforma in puf. Cara cu mainile goale pietre mari si pietre mici si le stavilea in ziduri, garduri si castele de nisip. Sufla cu toata puterea peste morile de vant si peste ramurile copacilor, lasand apoi vantul sa ii care soaptele. Macina ganduri si amintiri transformandu-le in praf de stele, dar de multe ori isi zdrobea din greseala si inima, lasand-o in mainile neatente ale oamenilor. Culegea cu grija fructele prieteniei si dusmaniei deopotriva, sadind apoi sperante si ganduri bune. Plangea cand isi regasea recoltele frumoase, dar si cand se uscau, parjolite de seceta indiferentei. Si atunci lacrimile ei cresteau in suvoaie de apa care inundau campurile si totul o lua de la capat, mai verde si mai frumos. Astepta rabdatoare ca totul sa creasca, sa se infrumuseteze si oamenii sa se intoarca si sa se bucure de minunile ei. Era bucuroasa cand gasea pe oricine dispus sa o insoteasca in lumea ei, dar plangea cu lacrimi amare durerea dezamagirii care o sfasia de fiecare data cand oamenii alegeau un drum pe care ea nu avea ce sa caute. Asa ca ramanea mereu calatoare pe drumuri, blocata intre doua lumi, doua suflete, doua vise, doua trupuri, doua sperante... doua dureri.
Asa era si acum, calatorind pe strada plina de caldura covarsitoare a deznadejdii. Intalnea cate un suflet din cand in gand... dar nici unul nu se oprea sa o intrebe care ii era destinatia si de ce umbla singura in acele conditii vitrege. Le cauta cu jind ochii, privirile, dar nu se intalneau vreodata. In cel mai bun caz ochii lor o studiau, dar de obicei priveau in jos sau in oricare alta directie. Iar toate aceste cutite vechi si ruginite o injunghiau nemilos, nestiind ca inima ei era deja peticita de prea multe ori, iar sufletul ei fugea din ce in ce mai departe de aceste atacuri.
La un moment dat, vazu un tanar imbracat in negru. I se paru curioasa alegerea tinutei, avand in vedere caldura si soarele. Incepu sa il studieze atent: avea parul negru, ochii caprui, sprancenele arcuite si cearcane adanci. Restul trasaturilor contau mai putin, caci acum ii cauta privirea. La inceput, privea in jos, ca multi altii. Probabil era dezamagit si el, ca si ea. Dar apoi isi ridica privirea si o observa si el. Inevitabil, privirile lor se intalnira. Fixate pe ochii celuilalt, fiecare privire scanteia, inflacarata. Si in fiecare scanteie se deslusea un gand, un vis, o speranta. Iar pe masura ce pasii ii purtau tot mai aproape unul de altul, totul in jur devenea din ce in ce mai mic, lasand loc doar acelor scantei.
Intr-un final, cei doi se ciocnira, inca privindu-se in ochi. Bratele lui o cuprinsera mai strans decat cingatoarea neagra a rochiei, iar buzele ei il sarutara mai fierbinte decat razele soarelui. In jurul lor, nu mai era nimic, nici soare, nici caldura, nici asfalt topit, nici copaci covarsiti, nici cladiri infierbantate, nici suflete reci. Erau doar ei doi si lumea lor, jumatate din fiecare: castelele ei de nisip se unisera cu fortaretele lui rosiatice, livezile ei stateau alaturi de padurile lui, florile ei imbratisau potecile lui, puful ei zbura alaturi de gandurile lui, iar praful ei de stele inconjura licuricii lui. In sfarsit, avea ce isi dorise – un om care sa intre in lumea ei fara teama ca ar putea pati ceva, un om care sa o priveasca in ochi fara teama ca ar descoperi doar o straina, un om care sa o inteleaga asa cum era ea fara teama ca s-ar putea preface. Avea in bratele ei fericirea...


Demonul Iubirii

El merge alaturi de ea, tinand-o de mana. Ea este comoara lui cea mai de pret si nu isi permite sa o piarda. El este stapanul ei absolut si nu isi permite sa nu i se supuna. Impreuna se completeaza si isi aduc fericirea reciproc. Separat, el o iubeste iar ea il invarte pe degete. In ochii altora sunt cuplul perfect, simbioza deplina, fericirea suprema, iubirea pura... dar in ochii lor, ea este cea mai frumoasa femeie din lume, iar el este naivul care o vede astfel.
S-au cunoscut intr-o zi fericita pentru el, dar banala pentru ea. El a crezut ca a fost destinul, dar ea a considerat ca a obtinut doar o sansa neasteptata. El a stiut ca o va iubi inca din prima clipa, dar ea a crezut ca a gasit doar un altul usor de manipulat. El a vrut sa ii implineasca orice dorinta, dar ea a vrut sa primeasca totul fara sa ofere ceva. El a fost convins ca si-a gasit jumatatea – sufletul pereche, dar ea inca visa la Fat-Frumos-ul ei.
S-au iubit un timp si chiar erau fericiti, asa ca el credea ca vor fi impreuna mereu, dar nu si ea. Ea era universul lui, asa ca ii oferise inima lui intr-o cutiuta mica, dar plina de bunatate. El era cel care ii aducea zambetul pe buze, asa ca purta mereu cutiuta cu ea, dar fara sa-i acorde importanta. Ea era stapana inimii lui, asa ca nu indraznea sa o supere, dar il intrista uneori ca ea nu il vedea la fel. El era cel care se supunea mereu vointei ei, asa ca uneori il rasplatea cu cate un sarut si un „te iubesc” sa il inveseleasca, dar niciodata nu veneau din suflet.
In linistea serii, isi asculta pasii. Dar ai lui nu se aud, inima lui bate mai tare. Ai ei se aud, calca mai apasat. El incearca sa ii caute bataile inimii printre sunete, dar nu reuseste. Ea incearca sa ii descifreze gandurile printre priviri, dar nu reuseste. Iar dupa zeci si sute de eforturi zbuciumate, la un moment dat se opresc amandoi. Se privesc si isi citesc cuvintele pe buze si eforturile in priviri. Incep sa rada, fara a sti de ce. Apoi isi ascund amandoi chipul in palme. El plange, ea inca rade. Printre lacrimi si suspine ii striga:
-Mi-am vandut sufletul tie, demon cu chip de inger! Ce ai facut cu el!?
Ea, razand si mai cu pofta, nu raspunde. El se enerveaza in fata ranjetului ei macabru si, zgaltaind-o, repeta intrebarea:
-Ce ai facut cu sufletul meu!? Cu inima mea!? Cu iubirea mea!? Unde sunt!?
Ea continua sa rada. El continua sa planga. Ea este judecatorul si calaul lui pentru ca el si-a pus soarta in mainile ei. El este papusa ei si vinovatul fara vina, pentru ca ea a vrut sa traga sforile si sa scrie regulile. Impreuna se detesta si isi doresc raul reciproc. Separat, el inca o iubeste iar ea il condamna. In ochii altora sunt un cuplu obisnuit, cu probleme comune, certuri normale, iubirea cu nabadai... dar in ochii lor, ea este o fiinta oribila, iar el este orbul care nu a vazut-o astfel.
Privirile ei dulci sunt acum sfasietoare. Zambetele ei mieroase isi arata acum coltii sfasietori. Atingerile ei tandre isi ascut acum ghearele taioase. Imbratisarile ei calde isi ingheata acum stransoarea mortala. Sarutarile ei patimase isi scuipa acum otrava veninoasa. Frumusetea ei angelica isi demasca acum tenebrele. Dar el inca nu vede. Privirile lui atente sunt acum triste. Zambetele lui entuziasmate se sparg acum intr-un val de tristete. Mangaierile lui duioase se zgarie acum in spini si cioburi. Imbratisarile lui stranse se risipesc acum in pustiul inghetat. Fericirea de pe chipul lui dispare acum sub umbra terorii. Dar ei nu ii pasa.
In miezul noptii, stau pe marginea lacului. Sub razele lunii ea pare mai frumoasa ca oricand, zambind cu trufie. Sub privirea ei dispretuitoare, el se taraste ca un animal lovit care incearca sa scape de ultima lovitura. In aer se simte mirosul mortii, iar in mintea lor incoltesc diverse idei. El nu poate crede ca isi facuse atat de multe planuri cu ea. Ea nu poate crede ca il lasase atat de mult sa spere ca va fi cu ea. Impreuna nu pot crede ca s-au mintit atat de mult. Separat, el vrea sa fie doar un vis urat din care sa se trezeasca iar ea vrea sa scape cu orice pret de el. Isi aminteste atunci de inima lui, pe care el i-o daruise. Scoate cutia din poseta impreuna cu un mic pumnal.
-Ce vrei sa faci!? o intreaba disperat.
-Imi pare rau, e singura solutie – raspunde ea, in timp ce infige cu sete pumnalul in cutie, strapungand-o pana in partea opusa.
 Cu un ranjet sarcastic si satisfacut, priveste cum durerea ii frange trupul. Cu chipul crispat de durere si lacrimi in ochi, o priveste pentru ultima data.
-M-ai facut sa te iubesc fara sa-ti pese de mine...
Se incrunta si continua:
-De fapt, nu... eu te-am iubit, tu doar m-ai sedus. Dar blestemata sa fii, nenorocito! Caci nu te va mai  iubi nimeni asa cum te-am iubit... eu...
Gafaind, cazu in bratele ei. Cu sange rece si mare grija, ea ii arunca trupul neinsufletit in lac, alaturi de cutiuta strapunsa de pumnal. Sangele rosu care siroia din ea devenise negru si se ridica in continuu la suprafata apei. Mai admira pentru cateva secunde privelistea, dupa care se facu nevazuta, de teama sa nu fie descoperita.
Ea era o hoata de inimi. El fusese un om generos. Ea fugea de toti si toate, inclusiv de sine. El fusese un om sincer si ar fi aratat oricui iubirea ce i-o purta ei. Ea era cruda si nemiloasa. El fusese indragostit si naiv. Impreuna, fusesera cuplul perfect. Separat, ea se bucura de viata, el traise o iluzie. In ochii altora el era mort si ea vaduva, un cuplu tragic, o soarta cruda, un sfarsit prematur, o iubire ce continua dincolo de moarte... dar in ochii lor, ea fusese demonul iubirii lui iar el era sufletul naiv ce ii cazuse prada...

luni, 9 iulie 2012

Vocea Constiintei

-Hei! Ce faci?
Se uita in jur, dar nu descoperi o eventuala sursa a sunetului. Isi spuse in minte ca i s-a parut si isi intoarse din nou privirea obosita catre ecranul televizorului. Privise pana atunci cu interes, dar nu pentru ca era un program interesant, ci pentru ca in spatele ecranului se derulau diverse amintiri si vise intr-un cinematograf nostalgic. Dar vocea persista:
-Nu vrei sa vorbesti cu mine?
Din nou, se uita in jur cu mirare. Opri televizorul cu gandul ca poate era un bruiaj. Verifica si casetofonul, dar era scos din priza. Laptop-ul era si el oprit, astfel ca nu putea emite sunete. Fereastra era inchisa, iar in camera nu mai era nimeni. Ba chiar verifica si dulapul, dar tot nu descoperi ceva ce putea vorbi.
-Cand vei obosi cautandu-ma, sa stii ca imi poti raspunde – se auzi din nou vocea.
Inima incepu sa ii bata din ce in ce mai tare. Cu un nod in gat si privirea tremurand, ii raspunse:
-Dar... ci-cine esti?
-Ma dezamagesti... sunt cu tine de cand te stii. Nu ma mai cunosti?
-Nu cred... ca am cum – raspunse si mai gatuit. Nici macar nu te pot vedea, ca sa stiu cine esti...
-Normal ca nu poti. Ce e cu tine? Obisnuiai sa crezi fara sa vezi...
-Sa cred ce!?
-In primul rand, sa crezi... ai gasi tu in ce sa crezi, nici o grija. Cat despre mine, eu sunt... tu.
-Cum sa fii... eu!? Eu sunt eu! cati de „eu” pot exista!?
-Paaai... unul singur, ce-i drept, dar si eu fac parte din tine – se auzi vocea, dezamagita.
-Serios!? Ce e asta, vreo gluma proasta? E vreo camera ascunsa pe aici? Nu imi plac chestiile astea, te rog sa incetezi!
Relua cautarile, dar de data aceasta cu ceva mai multa atentie, scotocind fiecare ungher. Deschise toate cutiile, scutura toate hainele, cartile si hartiile din camera, arunca tot din dulap pe jos si incepu sa mute mobila. Dupa cateva minute, oboseala isi spuse cuvantul si se prabusi rasufland greoi in mijlocul haosului din camera.
-Gata, renunti? se auzi din nou vocea.
-Renunt! Cine esti!? ii raspunse pe un ton nervos.
-Sunt constiinta ta. Credeai cumva ca sunt vreun pitic infiltrat in camera ta? Ai uitat de mine? Obisnuiam sa purtam lungi discutii pana sa ma dai la o parte.
-Eu nu te-am dat la o parte – o intrerupse. Tu ai ales sa dispari!
-Ba nu, tu m-ai dat la o parte cand ai decis ca nu mai ai nevoie de nimeni sa iti spuna ce ai de facut! Iti amintesti?
-Nu, nu imi amintesc! Dar ce rost au toate astea!?
-Pai au rost. M-am saturat sa te vad cum fugi de oameni. M-am saturat sa te ascunzi de ei. M-am saturat sa ma alungi si pe mine din mintea ta si sa iti pui tot felul de masti pentru a-i atrage pe altii doar ca sa te razbuni pe ei! Uite si tu in ce stare ai ajuns!
-In ce stare am ajuns? o intreba cu mirare.
-Te uiti la televizor sambata seara! Pai tu erai sufletul petrecerii!
-Eram – sublinie cu o profunda gravitate. Vremurile acelea au trecut, constiinta sau cine esti tu. Acum am alte lucruri mai bune de facut decat sa fiu „sufletul petrecerii” – adauga rotindu-si ochii in semn de dezaprobare.
-Da, erai – continua vocea – si nu te opreste nimeni sa mai fii inca!
-Ba da... ma opreste faptul ca nu mai am prieteni. Sau asta nu stii?
-Stiu, cum sa nu stiu!? Altfel ce ai fi cautat in cocina asta? Uite si tu ce ai facut aici!
Pentru cateva momente, se asternu tacerea. Privirea ii fu atrasa de cateva fotografii cazute dintr-un album langa o cutie veche si prafuita. Le ridica si incepu sa le priveasca succesiv, incercand sa isi aminteasca momentele in care erau realizate. Isi aminti cu placere de prima zi de scoala, de primul premiu I, de prima nota mica, de prima iubire... si acolo se opri. Chipul din fotografie parea inocent, dar in memorie era un pic diferit. Isi aminti ca avea impresia ca isi gasise sufletul pereche si pentru asta mintise de multe ori ca ii citea gandurile, desi in realitate gandea mai mereu altceva. Dar avea nevoie de un suflet pereche... avea nevoie sa creada in acea iubire.
-Vremuri frumoase, nu? se auzi din nou vocea.
-Da, frumoase, dar trecute – spuse incercand sa uite ce vazuse.
-Trecute? Pai mie mi se par destul de vii in gandurile tale, nu crezi?
-Ce-ti pasa tie!? Ce vrei acum? se rasti fara sa isi dea seama ca tocmai aprobase.
-Imi pasa pentru ca nu sunt singurele amintiri peste care nu poti trece. Eu te-am iertat, tu de ce nu te poti ierta?
-Ce sa iert?
-Serios??? Ce sa ierti? De parca tu nu ai sti cat de mult te certi in gandurile tale. De cate ori te-au intrebat altii ce se intampla cu tine si tu taceai? De cate ori nu se citea razboiul launtric pe chipul tau? Vrei sa spui ca ai uitat toate astea!?
-Nu... nu am uitat. Dar tu... tu de ce mi le amintesti?
-Pai... tocmai pentru ca nu are cine. I-ai gonit pe toti din viata ta, ai uitat? Le-ai zis ca nu te vor cunoaste niciodata, ca nu te vor intelege... ca nu au cum sa stie ce gandesti.
-Pai nu au, chiar nu au... si nu ma vor intelege vreodata, numai daca le voi permite o pot face!
Privirea ii reveni asupra fotografiilor si albumului. Se intreba daca nu cumva era mai mult acolo si dadu la o parte capacul cutiei vechi si prafuite. Gasi alte fotografii de familie, cateva jucarii vechi, niste desene, cateva casete, un trandafir din plastic si agende vechi. Acea cutie, un adevarat „cufar al amintirilor”, ii era straina. Era ca si cum o descoperea pentru prima oara si nu putea intelege unde fusese ascunsa pana atunci.
-Pai da, ai ingropat-o si pe asta ca pe mine! reveni vocea constiintei.
-Dar nu am ingropat pe nimeni. De unde ai astfel de idei!?
-De la tine! Ti-am zis ca eu sunt tu, deci raspunde fara ajutorul meu.
-In fine, conteaza mai putin... spune-mi de ce crezi ca mi-am alungat prietenii si de ce nu ar trebui sa ma uit sambata seara la televizor.
-Pai... raspunsul e simplu: ai vrut sa fugi de toti si toate, crezand ca asa iti va fi mai usor. I-ai lasat sa creada ca te cunosc in timp ce iti construiai mastile cu care sa ii manipulezi. Te-ai razbunat pe ei atunci cand se asteptau mai putin, chiar daca meritau sau nu. Te deranja fericirea lor, asa ca nu ai vrut sa ii mai vezi. Iar cand in sfarsit parea ca te linistesti, ai inceput sa te urasti si sa iti urasti viata atat de mult, incat ura ti-a scapat de sub control si s-a revarsat asupra tuturor. Ca doar toti sunt la fel pentru tine, nu? Dar te inteleg, ti-era teama. Dezamagirea si oboseala te cuprinsesera si ai incetat sa mai lupti pentru adevar...
-De unde stii toate astea?
-Chiar nu intelegi? Eu sunt constiinta ta! Stii ce este constiinta?
-Stiu...
-Si atunci ce e cu toate intrebarile astea stupide?
-Nimic...
Luand una dintre casete, o introduse in casetofon si apasa butonul de redare. Suieratul specific se prelungi intr-un scurt delir al gandurilor. Tot ce ii spunea constiinta era adevarat. Dar cum putea fi adevarat, totusi? Intotdeauna avusese impresia ca ceilalti se feresc, fug, se ascund, dezamagesc, tradeaza, distrug si sunt nepasatori. Acum insa, toate acestea erau spulberate dintr-odata de un sentiment nefiresc de vina. Isi aminti multe momente in care raspunsese la intrebarea „ce ai?” cu un simplu si sec „nimic”, zambind. Momente in care se rastise la ceilalti, desi nu ii facusera nimic rau. Momente in care zambea cu indiferenta, lasandu-i pe ceilalti sa creada ca au dreptate. Momente in care incerca sa le castige increderea cu scopul de a-i lovi cat mai puternic. Momente in care gandurile nu ii dadeau pace si se trezea ca intr-un alt film alaturi de persoane despre care nu avea nici cea mai vaga idee cine sunt. Momente in care... dar gandurile se intrerupsera, auzind niste versuri vechi, uitate:

„Viata e un meci la categoria grea
Cea mai buna lovitura ramane eschiva
Ai o singura repriza, n-are cine sa te-ascunda
Tragi cu dintii pana in ultima secunda”

Le repeta obsesiv in minte si isi spuse ca asta era: toata viata se luptase cu totul.  Oamenii, intamplarile, imprejurarile, vremea, viitorul, trecutul, amintirile, iubirea, ura, furia, depresiile... toate ii fusesera impotriva pana atunci. Dar in clipa aceea realiza poate cel mai important lucru: sinea sa fusese impotriva tuturor si de fapt cu ea se luptase mereu. Iar cu aceasta idee, toate gandurile capatau un alt sens, toate amintirile deveneau altceva si toate problemele isi gaseau o rezolvare. Si chiar daca vocea constiintei tacuse din nou, stia ca tacuse doar pentru ca era ocupata sa zambeasca, bucurandu-se...


Articol inscris in Blog Power, editia 30 dupa o tema propusa de mine: Monologul interior – oricat de mult am analiza oamenii, nu vom sti niciodata cu adevarat ce gandesc ei.
Ce fac oamenii cand sunt singuri in mintea lor?
Putem citi gandurile oamenilor sau doar ne permit ei sa le intuim?
Oamenii se lupta cu viata sau doar cu sinea lor?
Multumesc inca o data tuturor celor care m-au votat si le urez succes tuturor participantilor. Alte articole: Dialog cu gandul, Esti sigur de ceea ce vezi?, Unui strain, Nu ma inteleg nici eu, In mintea omului, Eu cu mine, tu cu tine, Post-it pentru oglinda, In goana lumii mele.