joi, 19 iulie 2012

Pentru Voi

Avand in vedere evenimente recente – si nu numai – din viata mea, am decis sa scriu o continuare pentru acest text. Dar nu este o simpla continuare pentru ca, asa cum veti vedea in cele ce urmeaza, am de gand sa fac mult mai mult decat a clarifica unele lucruri. Si voi incepe cu inceputul, adica acest blog.
Acest blog a inceput modest, intr-o iarna friguroasa. Recunosc ca a pornit din recomandarile unor persoane si nu din proprie initiativa. Nu mi-am atribuit niciodata merite si acela ca as scrie frumos sau interesant a fost departe de mine multa vreme. Insa unele persoane, mai mult sau mai putin importante pentru mine la vremea respectiva, au considerat ca ar fi frumos si bine sa arat si altora gandurile mele. Asa ca am pornit timid pe calea literelor, incercand sa fac totul sa sune cat mai bine si cat mai corect. Asta a insemnat ca de la bun inceput trebuia sa scriu obiectiv, oarecum fara propria implicare. Pentru ca, asa cum am constatat ulterior, atunci cand am pus totul la persoana I, a iesit un mic haos si am cam nemultumit lumea. Probabil ca a fost o prostie sa tin cont de asta si sa fac sa dispara tot ce nu suna bine pentru ei. Dar uneori ma felicit pentru ca am eliminat anumite suspiciuni despre mine care ar fi putut deveni generalizari mai mult sau mai putin fondate. Asadar, nu imi asum raspunderea pentru ceea ce cred altii ca spun, ci numai pentru ceea ce stiu eu ca spun.
Printre primele comentarii pe care le-am primit pe acest blog a fost unul de-a dreptul amuzant: „Felicitari! Ai descoperit apa calda...” – adica un mic dus cu apa rece. Si oricat de fina ar fi ironia, nu pot sa nu multumesc acelei persoane. In loc sa ma descurajeze, asa cum s-ar fi asteptat, m-a incurajat. Am preluat ideea si am incercat sa pun intrebari. Voiam sa vad si eu cine a mai descoperit apa calda odata cu mine. Si am pus multe intrebari de-a lungul timpului, intrebari dintre care putine au primit raspunsuri din partea celor care le-au citit. Probabil ca nu au stiut ce sa raspunda sau au considerat ca stiu deja raspunsurile lor. Si atunci am incercat sa scriu despre mine, sa vad daca ceilalti sunt in asentiment cu mine. Dar bineinteles, ce putea iesi? Fiecare a inteles ce a vrut, dar mai grav este ca fiecare a preluat cate o idee, iar concluzia generala era ca dupa cateva randuri citite, toata lumea ma cunostea ca pe o carte deschisa. Ei bine, gresit! A citi cateva randuri sau pagini dintr-o carte este ca si a vedea doar un colt dintr-o imagine. Poate fi destul de important sau relevant, dar daca nu se vede tot, s-ar putea rata ceva mult mai interesant. Sau nu...
Am ajuns apoi sa incerc sa dezbat subiectele pe toate partile. Sa arat si alb, si negru, si albastru, si roz... uneori am reusit, alteori nu. Am creat unele dezbateri interesante, dar am creat si cateva esecuri destul de lamentabile... ca doar toate pasarile pe limba lor pier. Si chiar daca am fost si laudat si criticat, nu am considerat vreodata ca am talent sau ca ar trebui sa renunt. Talent au scriitorii, dar eu nu ma consider unul. Si totusi, cineva spunea ca sunt scriitor. Doar ca scriu povestile altora. Cam ciudat, nu? Daca as fi fost scriitor, nu cred ca un scriitor e obligat sa isi scrie propria poveste. Adica imi cer scuze, dar nu cred ca Shakespeare a trait in Danemarca printului Hamlet asa cum nici Dante Alighieri nu a calatorit pana in Infern. Si daca as scrie doar povestile altora, oare le-as putea scrie in asa fel incat sa fie demne de citit daca eu doar le-as povesti? Nu cred. Cel putin stiu sigur ca am incercat sa redau cat mai bine emotiile si sentimentele fiecarei povesti in sine, asa cum le-am simtit eu. Poate nu mi-a iesit atat de bine, dar macar am incercat. Adica incercarea moarte n-are...
Si daca tot am mentionat despre povesti... si blogul asta a dat nastere unor povesti. Povesti despre prietenie sau iubire, dar si despre ura, tradare, dezamagire... si nu, nu sunt vreun magician care face voodoo cu cei care ii citesc blogul. Sunt un om si – ciudat – traiesc si in afara internetului. Iar unii oameni au avut ocazia sa ma cunoasca si acolo, in viata reala, fara sa fug de ei. Poate ca unii au ajuns sa simta ceva pentru mine, indiferent de sensul negativ sau pozitiv al sentimentelor lor. Pe altii recunosc ca i-am plictisit, iar pe unii chiar i-am respins. Dar sa stie toti ca nu invinovatesc pe nimeni si nu am resentimente, chiar daca am la activ niste povesti de iubire esuate, niste prietenii destramate, niste mici sau mari conflicte si mai ales, multe si diverse povesti de viata traite alaturi de cei care au pasit candva cu mine pe drumul vietii. Adica un fel de doua feluri...
Am incercat sa fiu cat se poate de asemanator ca personalitate pe blog si in viata reala. Acum nu stiu cat de mult am reusit, avand in vedere ca am evitat sa scriu ca si cum as fi una dintre acele persoane care cauta atentie si tin sa povesteasca tuturor despre cum au facut ele nu-stiu-ce, cum au vizitat nu-stiu-care loc si cum au cunoscut pe nu-stiu-cine (rog pe cei sau cele care se regasesc in aceasta categorie sa nu se simta ofensate, fiecare are dreptul sa scrie ce vrea). Nu simt nevoia sa imi povestesc fiecare activitate. Am creat un fel de arhetip si am iesit din sfera mea de siguranta ori de cate ori am simtit ca e nevoie. Cu toate acestea, mi s-a reprosat ca sunt rece, respingator, ciudat si plictisitor. Imi cer scuze, dar nu cer nimanui  sa isi piarda timpul cu mine daca nu crede ca merit. Si cu ce as fi mai prejos fata de cei care cred ca viata se traieste doar cand te distrezi si traiesti la maxim? Exista cineva indreptatit sa spuna ca a trait mai mult sau mai bine decat altii daca nu a trait in locul lor? Asadar, nu judecati cartile dupa coperti.
Dintre oamenii care mi-au reprosat diverse lucruri, au fost si unii mai importanti. Nu am inteles mereu motivele lor, dar am incercat sa gasesc cauzele. Si uneori am devenit chiar paranoic in aceste cautari, dar nu pentru ca voiam neaparat sa fiu vinovat – cum ar crede unii – ci pentru ca intotdeauna am incercat sa ma inteleg bine cu toti (da, eram mic si naiv si nu stiam ca nu tot ce zboara se mananca). Iar atunci cand am crezut ca in sfarsit am gasit cauzele si problemele erau ca si rezolvate, ironia vietii revenea triumfatoare si facea ca acei oameni sa imi reproseze alte lucruri sau sa aleaga drumuri paralele cu al meu. Si in acest sens pot mentiona ca am reusit „performantele” de a iubi fara a fi iubit, de a consola pe cei (si mai ales cele) care imi pricinuiau depresii, de a ajuta pe cei care nu ma considerau catusi de putin important pentru ei, de a impinge oamenii in bratele iubirii chiar daca pentru mine pare ca nu exista si tot asa. Nu ma plang, nu as da timpul inapoi sa schimb ceva pentru ca ma bucur mereu sa constat ca toti acei oameni sunt fericiti. Si asta inseamna cel mai mult pentru mine. Chiar daca am iubit o imagine virtuala sau o fiinta reala, chiar daca am conversat telefonic sau telepatic, chiar daca am scris pe hartie sau in amintirile oamenilor, conteaza ca am fost acolo, la bine si la rau. Dar evident, ma mai loveste egoismul cateodata si ma intreb „cum ar fi fost daca...”. Cu alte cuvinte, pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti.
Am tinut cont pe cat am putut de opinia celorlalti despre mine. As fi vrut sa fiu perfect pentru toata lumea – desi, ciudat sau nu, stiam ca nu as putea fi vreodata. Am reusit sa fiu opusul chiar si pentru mine. Si nu de putine ori m-am intrebat de ce continui sa repet greselile stiind ca sunt greseli. Probabil ca singurul raspuns ar fi ca tin la ceilalti mai mult decat la mine. Ca asta e o calitate sau o slabiciune, numai timpul va putea spune. Pe mine ma uimeste mereu paradoxul propriei persoane, asa ca sunt prea ocupat incercand sa gasesc echilibrul dintre extreme. Si am incercat, chiar am incercat! Dar pare imposibil sa fii tu atunci cand ceilalti iti cer sa fii Fat-Frumos, Praslea cel Voinic, Harap Alb sau alt erou de poveste, in functie de preferintele si necesitatile fiecaruia. Asta poate si pentru ca nu am stiut sa fiu intai eu asa cum imi doream si apoi cel pe care si-l doreau altii. Insa pe acest drum plin de obstacole am aflat multe limite, ale mele si ale celorlalti, chiar daca nu am reusit sa descopar echilibrul si nu am fost de ajuns pentru nimeni. Daca am dezamagit sau nu, conteaza mai putin, la fel cat conteaza si ca am fost dezamagit. Parca mai mult conteaza ca macar pentru scurte perioade de timp am facut oamenii sa zambeasca, sa se bucure de viata si sa vada unele lucruri prin ochii mei, ceea ce iar ma aduce la discutia despre blog. Asadar, cum o dai si cum o intorci, tot la acelasi capat ajungi...
Blogul a fost un instrument excelent de comunicare. Poate ca nu a atins audientele potrivite sau poate ca nu a avut continutul potrivit, dar nu as fi vrut o mie de cititori care sa spuna „bravo” si atat. Am asteptat mereu criticile cu acelasi entuziasm destinat cuvintelor de lauda. Numai ca in loc sa primesc critici constructive, am primit mai degraba etichete, preconceptii, acuzatii si altele... Dar iarasi nu ma plang. Era un risc pe care mi l-am asumat atunci cand – asa cum spunea cineva – am deschis „usa casei” mele si altora. Ma bucur mereu sa vad ca unii revin chiar cu drag si nu se multumesc doar sa citeasca. Si oricat de multe sau putine vizite as fi primit, nu vor fi niciodata indeajuns daca cei care ma viziteaza nu au nimic de spus. Chiar si la muzeu se comenteaza despre exponate, desi se stie ca oricum nu asculta nimeni si nu se modifica ceva la ele. Oricum, e amuzant sa vad cum fiecare intelege ce vrea si unii chiar cred ca stiu totul despre mine. Gresita sau nu, macar las o impresie, nu?
Acum cine stie... nu am spus ca am omorat pe cineva, nici ca am comis vreo alta infractiune, asa ca ghinion – anchetatorii au de asteptat pana cand sa se autosesizeze. In schimb, sunt constient ca unora nu le va conveni ce am scris. Sunt constient ca multi isi vor aminti de conflictele noastre. Sunt constient ca multi imi vor pune gand rau poate inca o data... dar ii astept si pe ei, ca si pe toti ceilalti sa imi lase comentarii in subsolul acestui text. Va fi interesant daca o vor face, mai ales ca vor aduce si punctul lor de vedere. Nu pretind ca as avea deplina dreptate, desi multi stiu ca sunt greu de contrazis pentru ca ma bazez mereu pe argumente logice. Iar daca logica esueaza, mai exista – totusi – bunul-simt.
Dar mie nu mi-a spus nimeni despre toate astea. Nu m-a anuntat nimeni ca voi avea zile intregi in care ma voi gandi la cum sa fac ceva sa sune frumos doar pentru ca la 5 minute dupa ce am scris cineva sa vina si sa spuna ca e gresit. Nu m-a prevenit nimeni ca nu voi avea inspiratie multa vreme si ma voi lupta atat cu gandurile mele, cat si cu cei care vor crede ca stiu totul despre mine doar pentru ca au citit cateva randuri. Nu mi-a spus nimeni ca am sa ajung sa urasc ceea ce obisnuiam sa iubesc si mai ales ca voi ajunge sa fiu detestat pentru ca am indraznit sa fiu sincer si sa spun ceea ce altii nu ar fi spus. Nu mi-a povestit nimeni despre cum sunt oamenii cu doua fete care in prezenta te aprecieaza, iar in absenta te critica si te barfesc. Nu mi-a descris nimeni defectele oamenilor si cum prefera ei sa le vada mereu pe ale altora inainte de a le vedea pe cele proprii. Nu m-a atentionat nimeni ca daca voi atrage atentia asupra greselilor sau pur si simplu voi avea alte pareri, aceste lucruri ma vor transforma intr-un inamic. Si nu mi-a raportat nimeni despre razboaiele din spatele randurilor, acolo unde discordia si egoismul isi fac veacul. Le-am aflat pe toate singur, poate prea devreme sau prea tarziu. Tocmai de aceea va rog pe voi, cei care ati citit, sa fiti atenti la toate acestea.
Eu sunt doar un om si spre deosebire de altii, nu cred ca voi fi nemuritor si nici ca scrisul meu va trai dupa mine. Poate scrisul este cel care moare primul intr-o lume in care originalitatea devine imposibila datorita numarului imens de creatii. Incerc sa imi gasesc drumul. Daca este deja construit, il voi urma. Daca nu, il voi construi singur, cu propriile maini sau cu ajutorul altora, cu zambete sau lacrimi, cu vorbe sau litere, cu prieteni sau dusmani, cu fericire sau durere. Va fi drumul meu intr-o lume care nu imi apartine, dar care crede ca ii datorez ceva. Si poate ca ma voi achita de datorie, chiar daca nu pot spune ca am primit prea multe de la ea. Lumea asta nu e asa cum a promis... dar oare nu am invatat noi, oamenii, ca promisiunile sunt usor de incalcat?

28 de comentarii:

  1. Desi zici ca este "pentru noi", imi da mai mult impresia unui monolog.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. In perceptia ta poate. In a mea nu. Eu nu scriu niciodata "pentru voi". Scriu doar pentru mine. Dar don't worry, stiu ca tu nu esti asa.

      Ștergere
    2. Daca as scrie pentru mine, nu as publica pe blog. Monolog sau nu, am vrut sa arat celor care ma judeca parti despre mine pe care poate nu le stiau, iar celor care nu ma cunosc idei despre cum sa nu incerce sa o faca.

      Ștergere
  2. Nu mai incerca sa fi pe placul tuturor :P Fi tu insuti,mereu :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Când ești altruist și încerci să fii pe placul tuturor, ajungi, în cele din urmă să-ți pierzi identitatea. Și asta duce de multe ori la conflictele cu sinele și alte decalaje emoționale. Cât despre postul în sine, după părerea mea, mă bucur că l-ai scris. Astfel ai reușit să arăți această evoluție a gândurilor și, respectiv, a sentimentelor pe care le-ai avut de la începutul blogului și până acum. Eu una mă bucur că mă aflu printre cititorii tăi și nu regret deloc faptul că am ocazia să te citesc ori de câte ori ai ceva de spus.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foarte corect ce ai spus, atunci cand uiti de tine ai numai probleme...
      Imi place cum vezi tu acest text si ma bucur mereu sa te stiu pe aici. Daca ar fi mai multi oameni ca tine in lume, lumea ar fi un loc mai frumos.

      Ștergere
    2. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase :*

      Ștergere
    3. Nu ai pentru ce, eu iti multumesc >:D<

      Ștergere
  4. Eu ma bucur ca ai deschis usa casei tale si ca ne-am gasit :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Buna!
    Ai primit o leapsa de la mine. ;3
    http://lostmymind-yuki.blogspot.ro/2012/07/leapsa.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oricat de amuzante ar fi aceste joculete, spun "pas"... Nu as avea cum sa indeplinesc toate conditiile si prefer sa scriu "de la mine" pe acest blog.

      Ștergere
  6. Tibi, nu iti mai face griji aiurea! Continua sa scrii asa cum poti, asa cum stii! De critici, mai mult sau mai putin indreptatite, au avut parte chiar si cele mai mari nume ale literaturii, si nu doar acestea - cam toti care vin cu ceva bun sunt priviti cu reticenta!

    RăspundețiȘtergere
  7. ceea ce nu te omoară ..te întărește :)
    după umila mea părere ..cred că ești bun :)ai talent !!
    uff...cât despre promisiunii..ai dreptate , sunt cel mai usor de încălcat și dor ...al naibii de tare ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aş fi vrut eu să am atât talent, dar nu a picat la toţi cu poala... Pot spune, totuşi, că nu cred în promisiuni.

      Ștergere
  8. eee:) lasă că ai ..la alții nu a picat deloc :P
    da , poți spune că nu crezi în promisiunii...și îți susțin ideea ...acum , nici eu nu mai cred în ele ....
    hmm , dar acum la ceas de noapte și ușor buimacă cum sunt ...îți promit că nu îți voi promite nimic ..niciodata :))...mmm, cred că și asta sună a clișeu :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştiu că la alţii nu a picat deloc şi nu fac comparaţii, dar ştiu cât mă ţine plapuma, cum se spune.
      Da, e un clişeu să promiţi că nu vei promite nimic, însă e o intenţie frumoasă. :)

      Ștergere
  9. cred că ai o plapumă bună ;)
    hehehe ...mă bucur că îți place intenția mea :) cu tot cu clișeu ;)

    RăspundețiȘtergere