Curiozitate

Intr-o zi, Moartea se decise sa se plimbe printre muritori. Isi lua coasa pe umar, isi trase gluga mantiei peste cap, isi trosni toate oasele si porni la drum. Cutreiera pustiul... muntii, deserturile, ba chiar si marile. Nu intalni foarte multi oameni si nu prea o observa nimeni. Apoi ajunse prin orase... toata lumea fugea speriata, tipand si urland cum ca un nebun se plimba printre oameni. Dar vazand-o inofensiva, oamenii se adunau apoi cu miile in jurul ei. Se imbulzeau sa o vada, sa ii puna intrebari, sa ii adreseze rugaminti si cate si mai cate... dar Moartea trecea nepasatoare printre toti.

Moartea nu are prieteni. Slujba ei odioasa nu i-ar permite. Multi s-ar gandi ca oamenii o urasc. Dar nu este adevarat. Unii oameni o pretuiesc si o implora sa le curme suferintele. Insa ea nu poate fi prietena cu nimeni pentru ca toti au un sfarsit, numai ea nu. Nu stie nimeni ca sub gluga ei zdrenturoasa multe lacrimi curg in fiecare zi. Nu stie nimeni ca sub oasele ei putrezite si reci zace o inima arzand de focul supararii. Nu stie nimeni ca pe coasa ei insangerata zac milioane de amintiri, de chipuri fericite sau sfasiate de durere, de zambete sau lacrimi ale tuturor celor care au privit Moartea in fata in ultimele lor clipe. Si nu stie nimeni ca sub chipul ei mut se ascunde cate un urlet sfasietor de durere pentru fiecare viata curmata. Dar Moartea trebuie sa isi faca datoria, oricat de placuta sau ingrata ar fi...

In acea zi, ea se plimba cu gandul sa observe frumusetile lumii. Dar nu le observa deloc. Era sufocata de toata atentia pe care o primea din partea oamenilor. Era scarbita de glumele lor pline de ironie. Era uimita de inconstienta cu care ei ii cereau sa le curme vietile. Era amuzata de intrebarile lor stupide. Dar cel mai tare era stingherita... nu se putea ascunde nicaieri si se simtea atat de singura in mijlocul acelor multimi! Asa ca dupa un timp, se facu invizibila si fugi printre cladiri, cu gandul sa isi piarda urma. Se aseza acolo unde ii placea mereu sa isi petreaca timpul – in cimitir. Si nu ii placea acel loc pentru ca era plin de morminte, ci pentru ca acolo era liniste. Acolo nu o agasa nimeni si nu trebuia sa dea socoteala nimanui. Nu trebuia sa se gandeasca la ceva anume si nu avea nici un termen de respectat. Ar fi stat acolo pentru eternitate daca slujba nu i-ar fi cerut prezenta in alte locuri. Atat de mult ii placea linistea din cimitir.

Insa linistea aceasta atat de apreciata se intrerupse brusc:

-Si tu fugi de pacostele alea de oameni?

Privi in jur, mirata, dar nu vazu pe nimeni.

-Aici sunt – se auzi din nou vocea.

Privind in directia din care venea sunetul, descoperi o creatura mladioasa, supla si frumoasa. Doua felinare verzi luminau in penumbra unei pietre funerare, imprejurate de sprancene si mustati lungi si drepte. O rochie de catifea neagra se intindea sub ele, lasand sa se vada doar nasul la fel de negru si gheare lungi si ascutite, dar tacticoase. Da, era o pisica neagra care vorbea.

Stupefiata, Moartea intreba:

-Dar cum poti tu sa imi vorbesti?

-E simplu – spuse pisica. Atunci cand vrei, poti face orice. Doar m-am gandit ca ti-as putea vorbi si m-ai auzit. Cred ca pacostele alea de oameni o numesc „telepatie”. Mie imi place sa ii spun „comunicare intima”, ca nu ne aude nimeni.

Din ce in ce mai mirata, Moartea adauga:

-De ce ii numesti astfel? Ce ti-au facut oamenii?

-Pai... sa stii ca intre tine si mine nu e asa mare diferenta... Vezi tu, pentru ei, esti un monstru, ca si mine. Te cheama cand au nevoie de tine, dar te reneaga atunci cand durerea de a-i fi pierdut pe cei dragi este prea mare. Asa si cu mine... ma mangaie si ma dragalasesc cand nu li se intampla nimic, dar cand le merge prost ma bat si ma blesteama ca le-am adus ghinion.

-Dar asa sunt oamenii – raspunse Moartea, pe un ton ceva mai relaxat, dar cu un vizibil regret pe chip. De mii de ani m-am obisnuit cu mofturile lor. „Nu vreau acum”... „Vino sa ma iei”... „De ce acum?”... „De ce nu ma iei?”... De cate ori nu am auzit lucrurile astea... si de cate ori nu am auzit laude si injuraturi deopotriva... Lumea oamenilor e atat de complicata – intr-o clipa pot distruge tot ce au cladit in mii de ani, dar in urmatoarea pot cladi totul mai frumos ca inainte. Cu toata nemurirea mea, nu pot tine pasul cu ei.

-Asa e – adauga si pisica, dezamagita. Cate pietre nu am incasat si eu din partea lor, dar parca am simtit de o mie de ori mai intens mangaierile lor si vorbele lor bune. Iar in ochii lor se ascunde bunatatea... o simt eu, e acolo, undeva. Cred ca tu stii mai bine, pentru ca in fata ta nu au scapare, nu se pot ascunde. Cum este sa ai atata putere si pe nimeni cu care sa o imparti sau disputi?

-Da... nu se ascund... si oricat de mult mi-as dori uneori sa nu ii vad, nu pot sa nu ma bucur atunci cand pleaca fericiti din aceasta lume in care noi doua nu avem loc...

-Crezi ca ne vom face loc vreodata? intreba pisica.

-Nu stiu... oamenii sunt orgoliosi. Au multe de invatat, dar ei cred ca le stiu pe toate. Vor iubire si prietenie, dar nu stiu sa ii accepte pe ceilalti asa cum sunt. Vor sinceritate si loialitate, dar se ascund mereu de ceilalti si ii arunca la primul semn de neincredere... Ma intrebai de putere... Nu o consider o putere, este mai degraba o corvoada si nu doresc nimanui sa faca ce fac eu. Ia spune, ai vreun prieten? Sau macar pe cineva apropiat?

-Inteleg. E trist, totusi... Nu am prieteni... ar fi o femeie batrana care vine mereu la mormantul sotului ei. Imi aduce pesti si imi povesteste despre sotul ei marinar. Pare un om bun, trebuie sa iti amintesti de el. E inmormantat chiar acolo – si ii indica un mormant in distanta.

Privind indelungat, Moartea isi aminti despre cine era vorba, dar nu scoase nici un cuvant. Cineva se plimba printre morminte si ii era teama ca s-ar putea alarma la vederea unui astfel de „dialog”.

-Trebuie sa plec – ii spuse pisicii pe un ton grav dupa cateva secunde.

-Nu ma poti lua cu tine? intreba pisica pe un ton lamentabil.

-Imi pare rau, micuto, dar as fi distrusa daca s-ar afla ca am discutat. Acolo unde merg eu nu e loc pentru nimeni. Nici macar pentru mine – raspunse Moartea in timp ce se facea nevazuta din nou...

"I meant," said Ipslore bitterly, "what is there in this world that truly makes living worthwhile?"

Death thought about it.

"Cats," he said eventually. "Cats are nice."

Terry Pratchett, Sourcery