sâmbătă, 7 iulie 2012

Eliberare

Seara. O camera semintunecata in care doar o lumanare veghea panzele uitarii asternute de paianjenii mari si aramii. O silueta statea aplecata pe fereastra, privind in sus catre cerul prafuit cu stele si patat de o luna sangerie. Un vant lenes, duhnind a caldura apasatoare, se plimba printre salcii. Sub ramurile lor, lacul oglindea perfect baldachinul ceresc.
Suspinand, silueta se intoarse catre camera. Luand un stilou murdar de cerneala si o coala ingalbenita de trecerea timpului, se apuca sa scrie cu litere mari si apasate. Iar din scrisul imprastiat de tristete si emotii, se putea intelege: „daca ai fi fost aici, ti-as fi cantat despre tine si ochii tai caprui”. Dar carti intregi nu ar fi putut exprima cuvintele acelui cantec tainic, cunoscut doar de inima... se spune ca sufletele pereche, odata legate, nu se mai despart vreodata. Dar cantecul acela ar fi facut si corzile sa planga durerea despartirii.
Lacrimi nu mai curgeau de mult. Se uscasera in seceta si se impietrisera in durere. Ochii se adancisera in orbite, fugind de vazul unei lumi nepasatoare. Iar sufletul... sufletul plecase in vacanta, lasand inima sa se zbata intre constiinta taioasa si privirile arzatoare, curioase si sfidatoare. Fericirea doare atunci cand este vazuta la altii... si cea mai mare durere este aceea de a sti ca fericirea altora putea fi fericirea proprie.
Dar cuvintele continuau sa se astearna pe hartie. La inceput, timid: „mi-e dor de tine si de ochii tai... mi-e dor de felul in care ma priveai, facandu-ma sa inteleg ca sunt totul pentru tine... mi-e dor sa te mai tin de mana, plimbandu-ne sub cerul insorit sau instelat, in ploaie sau in ninsoare, cu zambete sau lacrimi pe fata”. Literele mangaiau hartia veche, iar cerneala ii alina zgarieturile lasate de penita hotarata a stiloului. Apoi totul se inflacara in iubirea patimasa: „mi-e dor de serile in care ne acopeream trupurile doar cu imbratisarile noastre... de noptile in care ne incalzeam cu sarutari fierbinti... de zilele in care ne lasam purtati de inimile noastre dornice... de toate clipele in care eram impreuna, uniti in ganduri si sentimente”. Iar literele se incovoiau unele peste altele si stiloul murdar dansa pe coala de hartie. Atunci insa totul se destrama ca visele in roua diminetii, trezind monstrul manios si nesatul – ura: „ah... de-ai sti cat imi lipsesti! De-ai sti cat mi-as dori sa te revad! Dar mai bine nu te-as mai vedea vreodata! Te urasc, sa stii! Te-as ucide de o mie de ori asa cum m-ai ucis si tu cand ai plecat! Tu stii cat imi doresc sa nu te fi cunoscut? Cat imi doresc sa mai pot fi asa cum eram? Tu stii cum sunt in lipsa ta? Tu stii cine sunt eu fara tine? Mai stii macar cine eram? Cred ca nu... si ar fi mai bine. Am sa te uit si eu candva... dar nu te voi ierta niciodata!”
Un fulger brazda cerul, oprindu-se intr-un paltin batran. Tunetul insasi se opri sa asculte geamatul bietului copac frangandu-se sub naprasnica lovitura. Stiloul murdar cazu pe podeaua lustruita cu ceara, oglindindu-se mirat. Varsa cateva lacrimi de cerneala albastra, in asentiment cu mugetul tanguitor.  Hartia zbura in bataia vantului nervos si se opri in panzele uitarii, ascunse in ungherele intunecate ale camerei. Lumanarea se stinse de spaima, dar lumina fulgerului fu mai mult decat suficienta pentru a face sa straluceasca fiecare fir de praf din camera. Paianjenii aramii se retrasera in cuiburile lor, cutremurand panzele uitarii. Iar tunetul cutremura totul, trezind chiar si cel mai impietrit perete, facandu-l sa tresara si sa se intrebe ce s-a intamplat.
„Perfect!” isi spuse in minte silueta. „Pana si cerul te uraste”, continua ca si cum inca ar fi scris. „Oare unde esti tu acum? Sper ca auzi... sper ca vezi si sper ca simti. Cu o mie de voci te striga... cand ai de gand sa raspunzi? Cand vei plati pentru toata suferinta provocata? Ah, oare cum am putut sa te iubesc, demon ce esti!? Ti-am oferit sufletul fara sa stiu ce vrei sa faci cu el... m-ai tradat, sarpe ce esti! Dar nu-i nimic... candva ma voi razbuna pentru toate lacrimile amare ce mi-au inecat inima. Candva... curand!”
Gandurile i se oprira asurzite de grindina si ploaie. Iesi afara, in mijlocul intemperiilor. Loviturile naprasnice ale bucatilor de gheata nu le simtea catusi de putin... se bucura din plin de stropii mari si reci care se spargeau violent peste tot trupul, apoi imbratisa torentii de apa care se prelingeau pe haine si piele. Simtea ca pluteste printre toate acelea si ar fi zburat pana deasupra norilor sa priveasca in tihna spectacolul. Asa ar fi putut afla ce face fosta-i iubire... dar se razgandi, nu voia sa stie. Pentru prima oara, simtea libertatea... lasa ura sa se verse la fel ca lacrimile reci din cer... si lasa iubirea sa se sparga la fel ca cioburile de gheata care cadeau fara oprire.
Cateva ore mai tarziu, soarele rasarea. Ultimii stropi de apa se scurgeau incet printre ramurile salciilor. Cu toate ca vantul se oprise, oglinda lacului era tulburata de valuri line care se mistuiau incet langa malul nisipos. In mijlocul lacului, o silueta plutea miscand din cand in cand bratele intr-un ritm curios. Privirea ii era atintita asupra baldachinului perforat al cerului, observand stelele care licareau din ce in ce mai palid in petecele albastre dintre nori. Iar norii risipiti se imbratisau, luandu-si adio dupa o reprezentatie pe cinste a fortelor naturii. Dar nu erau singurii care isi luau adio. In apele lacului, silueta isi lua si ea adio de la o naluca, o amintire, o dara de praf din memorie si inima care o inlantuise prea mult timp. Dulce este razbunarea, dar mai dulce este uitarea...

16 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Interesanta teorie. De ce crezi asta?

      Ștergere
    2. Pentru ca de cele mai multe ori ajungi la ura dupa iubire. Cred ca daca urasti pe cineva inseamna ca inca te mai intereseaza acel "cineva", altfel ai fi pur si simplu indiferent.

      Ștergere
  2. uitarea... dar ce greu este să uiţi!

    noroc cu simona că m-a tras de mânecă, altfel nu ştiu când vedeam scrierea ta. te iubeşte stiloul şi te iubesc şi cuvintele. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, este foarte greu sa uiti... Multumesc pentru vizita si cuvintele frumoase :)

      Ștergere
  3. Imi place cum scrii.. si postarea asta e divina :D

    RăspundețiȘtergere
  4. E usor diferit fata de stilul tau obisnuit, oarecum formal.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai... sa zicem ca a fost si pentru mine o "eliberare"

      Ștergere
  5. Citind postarea asta mi-am eliberat toate gandurile care m-au tinut ca o prizoniera zilele acestea.E greu sa uiti cand ai sentimente puternice.E greu sa dai la o parte persoana care insemna totul candva in momentul in care simti aerul rece al tradarii care pur si simplu te sufoca in amintiri involuntar.Durerea e puternica si dureaza pana cand esti capabil sa te invelesti cu patura uitarii si parca atunci nu mai e asa frig iar durerea se amelioreaza.
    Frumoasa postare! Limbajul artistic: jos palaria! :d

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aproape ca ai inceput tu alta postare de una singura. Multumesc, sunt de acord cu ce spui :)

      Ștergere
    2. Eh`..:)) mi-ai dat un impuls.Stii ca ma inspiri. >:d<

      Ștergere
    3. Nu prea se mai intampla in ultima vreme...

      Ștergere
  6. Răspunsuri
    1. Am si eu momentele mele de sclipire inteligenta :))

      Ștergere