Strainul

Intr-o zi obisnuita de vara, Emily se plimba linistita pe strada. Parul ei roscat si lung ii mangaia umerii inrositi de razele soarelui. Palaria alba cu boruri largi ii umbrea putin chipul palid si pistruiat, iar ochii ei incercanati straluceau ca doua smaralde in lumina puternica a amiezii. Rochia ei lunga si alba se strangea in jurul taliei intr-o cingatoare neagra legata cu o funda mare la spate. Parea un inger cu aripile frante, dar era gata sa isi ia zborul in inaltul cerului si viselor, gata sa atinga soarele si sa imbratiseze norii, gata sa se elibereze din inchisoarea lumii lipsite de vise si sa isi atinga propria stea.

In jurul ei, totul se topea. Asfaltul ii imbratisa cu ardoare balerinii albi, ramurile copacilor se aplecau sa o mangaie, cladirile fierbeau sub privirea ei iar apa fugea de ea de fiecare data cand credea ca o zareste. Cerul senin nu prevestea nimic. In mijlocul lui, regele Soare trona cu dispret, revarsandu-si din plin razele dogoritoare peste pamant, pedepsind cu seceta si foc vietatile care il nesocoteau. Iar intregul cuprins al orasului reflecta lumina asemeni ochilor ei de smarald...

Nu stia incotro se indreapta, dar nu era prima oara cand plecase doar cu gandul de a merge, nu si de a ajunge. Si nu de putine ori se pierduse din lumea reala in lumea fantastica a viselor ei. Vizitase muzeele din oras si muzeele mintii deopotriva. Urmarise circul care se instalase in oras comparandu-l cu circul viselor ei. Iar templul din oras in toata maretia lui era mic pe langa templul gandurilor ei, in care petrecea ore si zile intregi meditand. Cinematografele nu o atrageau catusi de putin pe langa cinematograful amintirilor si viselor ei, filme care erau cu mult mai frumoase decat orice ar fi putut nascoci mintile regizorilor.

Insa nu era totul doar vesel in viata ei. De cand se stia, nu reusise vreodata sa se inteleaga cu oamenii. Adopta diverse strategii, isi construia diverse scenarii si personaje, isi imagina tot felul de intamplari si dialoguri cu oamenii, dar ramanea de fiecare data singura, de fiecare data doar ea cu mintea ei... minte pe care nu reusea sa o descifreze nimeni. Nu pentru ca ar fi fost criptata in vreun fel, caci gandurile ei erau usor de citit si era previzibila. Se intampla astfel pentru ca nici macar ea nu se intelegea pe sine si ceilalti nu aveau rabdare cu ea. Mama ei renuntase la ea de cand era mica, iar tatal ei era mai mult absent din viata ei. Despre prieteni, nici gand.

Toate acestea o faceau pe Emily sa fie si ea tot mai absenta din lumea aceasta plina de obstacole. In lumea ei, totul era vesel si frumos, totul era plin de viata si iubire, totul era... asa cum trebuia sa fie. Ar fi primit pe oricine in lumea ei, dar toti se multumeau sa o astepte la intrare, ascunzandu-se dupa gard pentru a incerca sa vada ce se intampla dincolo. Dar nu reuseau, pentru ca ea nu statea o clipa locului, iar gardul era inalt si fara prea multe gauri. Nu indrazneau sa intre pe poarta pentru ca se speriau la gandul ca ar putea pati ceva dincolo de ea, unde ar fi fost lipsiti de aparare si de realitatea lor. Nu stiau ca tot ce se afla acolo fusese construit cu truda si migala, cu lacrimi si sudoare, cu rabdare si viata, cu bucurie si durere, cu zambete si sange...

Deseori Emily isi tragea spinii din palme si talpi si ii slefuia atenta pana cand ii transforma in puf. Cara cu mainile goale pietre mari si pietre mici si le stavilea in ziduri, garduri si castele de nisip. Sufla cu toata puterea peste morile de vant si peste ramurile copacilor, lasand apoi vantul sa ii care soaptele. Macina ganduri si amintiri transformandu-le in praf de stele, dar de multe ori isi zdrobea din greseala si inima, lasand-o in mainile neatente ale oamenilor. Culegea cu grija fructele prieteniei si dusmaniei deopotriva, sadind apoi sperante si ganduri bune. Plangea cand isi regasea recoltele frumoase, dar si cand se uscau, parjolite de seceta indiferentei. Si atunci lacrimile ei cresteau in suvoaie de apa care inundau campurile si totul o lua de la capat, mai verde si mai frumos. Astepta rabdatoare ca totul sa creasca, sa se infrumuseteze si oamenii sa se intoarca si sa se bucure de minunile ei. Era bucuroasa cand gasea pe oricine dispus sa o insoteasca in lumea ei, dar plangea cu lacrimi amare durerea dezamagirii care o sfasia de fiecare data cand oamenii alegeau un drum pe care ea nu avea ce sa caute. Asa ca ramanea mereu calatoare pe drumuri, blocata intre doua lumi, doua suflete, doua vise, doua trupuri, doua sperante... doua dureri.

Asa era si acum, calatorind pe strada plina de caldura covarsitoare a deznadejdii. Intalnea cate un suflet din cand in gand... dar nici unul nu se oprea sa o intrebe care ii era destinatia si de ce umbla singura in acele conditii vitrege. Le cauta cu jind ochii, privirile, dar nu se intalneau vreodata. In cel mai bun caz ochii lor o studiau, dar de obicei priveau in jos sau in oricare alta directie. Iar toate aceste cutite vechi si ruginite o injunghiau nemilos, nestiind ca inima ei era deja peticita de prea multe ori, iar sufletul ei fugea din ce in ce mai departe de aceste atacuri.

La un moment dat, vazu un tanar imbracat in negru. I se paru curioasa alegerea tinutei, avand in vedere caldura si soarele. Incepu sa il studieze atent: avea parul negru, ochii caprui, sprancenele arcuite si cearcane adanci. Restul trasaturilor contau mai putin, caci acum ii cauta privirea. La inceput, privea in jos, ca multi altii. Probabil era dezamagit si el, ca si ea. Dar apoi isi ridica privirea si o observa si el. Inevitabil, privirile lor se intalnira. Fixate pe ochii celuilalt, fiecare privire scanteia, inflacarata. Si in fiecare scanteie se deslusea un gand, un vis, o speranta. Iar pe masura ce pasii ii purtau tot mai aproape unul de altul, totul in jur devenea din ce in ce mai mic, lasand loc doar acelor scantei.

Intr-un final, cei doi se ciocnira, inca privindu-se in ochi. Bratele lui o cuprinsera mai strans decat cingatoarea neagra a rochiei, iar buzele ei il sarutara mai fierbinte decat razele soarelui. In jurul lor, nu mai era nimic, nici soare, nici caldura, nici asfalt topit, nici copaci covarsiti, nici cladiri infierbantate, nici suflete reci. Erau doar ei doi si lumea lor, jumatate din fiecare: castelele ei de nisip se unisera cu fortaretele lui rosiatice, livezile ei stateau alaturi de padurile lui, florile ei imbratisau potecile lui, puful ei zbura alaturi de gandurile lui, iar praful ei de stele inconjura licuricii lui. In sfarsit, avea ce isi dorise – un om care sa intre in lumea ei fara teama ca ar putea pati ceva, un om care sa o priveasca in ochi fara teama ca ar descoperi doar o straina, un om care sa o inteleaga asa cum era ea fara teama ca s-ar putea preface. Avea in bratele ei fericirea...