Răsare
toamna pe cerul greu, încărcat cu nostalgie. Sunt prea mulţi nori peste pereţii
din beton încins de soare şi sunt prea multe gratii din oţel şi sticlă care păstrează
sufletele captive în închisoarea oraşului. Sufletele sunt condamnate să trăiasă
amăgirile promisiunilor încălcate, atât de aproape şi încă atât de departe de
ele şi de vara care le-a promis...
Dincolo
de nori se întinde serenitatea pe care ochii închişi refuză să o vadă. Se
închide şi soarele împreună cu raţiunea şi speranţa, lăsând lumea rece să fie
încălzită de dorinţele arzătoare pentru desluşirea misterelor şi aflarea
răspunsurilor oricăror întrebări. Peste ele rămâne doar albastrul cerului care
să păstreze credinţa, dar şi el este atât de rece, încât se naşte întrebarea:
de ce e atâta iarnă în vară?
Au
dispărut poezia din suflet şi muzica din inimă, iar în ochi s-a stins scânteia
imaginaţiei. Cu plumb se acoperă crăpăturile minţii ca stropii de gânduri să ia
alte forme şi alte direcţii. Spaţiul începe să devină infinit pe măsură ce se
umple cu oameni având abisuri drept suflete. Ei se ascund dincolo de nume şi de
măşti în timp ce calcă în picioare memoriile străzilor pustii, altă dată pline
de zâmbete şi paşi timizi, dar sinceri. Iar peste toate mai cade câte o picătură
din esenţele preţioase ale timpului pierdut...
Paşi
repezi se grăbesc peste caldarâmul din cioburi de sticlă, căutând pajiştile
verzi pe care tălpile goale obişnuiau să le mângâie. Se aude o voce de departe
şoptind picăturilor de ploaie să vină şi să spele amintirile păcatelor, valuri
care pleacă şi se întorc la fiecare intersecţie de drumuri prin viaţă. E doar o
altă zi, fără obstacole şi fără indicaţii, iar totul pare organizat ca într-un
tabel. Aproape că nu rămâne nimic de spus, cu excepţia unei minciuni care să
dezvăluie haosul din spatele acestei mari iluzii.
Totul
pare o călătorie eşuată pe un vapor care se scufundă. Se caută vinovaţi, dar şi
voluntari care să se arunce în valurile confuziei şi incertitudinii,
luptându-se cu teama şi propriii lor demoni. Se caută leacul acestor boli
grele, acea pilulă minune care ar schimba totul şi tot ce ar putea fi şi ar
şterge toate amintirile, căci tot ce este de dorit este de a trece peste tot.
Dar pentru nişte suflete pustii vremea pare totuşi destul de frumoasă...
Dacă
această maşinărie nu se opreşte şi anotimpul nu se mai schimbă, te poţi pierde
fără urmă în pustiul ei cu precizie de ceas. Însă din acest pustiu se poate
ridica un erou care să întoarcă timpul. Răsare toamna peste cerul greu, dar
încă senin. Iar dacă totul e gol ca noaptea şi dă senzaţia de singurătate, în
goliciunea aceasta se află soluţia – o privire în adâncul sufletului va
dezvălui iertarea. Şi chiar dacă poetul nu mai scrie la fel, chiar dacă scrie
versuri fără sens, el cade şi se ridică. El încă scrie: e suflet în aparat...
