joi, 25 septembrie 2014

Regele Dealului

Într-o dimineață rece de toamnă, pe un deal, un motan își târa prin iarba de pe marginea drumului coada și mustățile zburlite. Îi era frig și îi clănțăneau dinții, dar se ferea să se mai adăpostească pe undeva căci blana-i albă îi adusese numai probleme. De altfel, reputația îl preceda și nu era cineva în oraș care să nu știe cine era motanul simandicos cu blana albă: pisicul Escu.
Supărat ca vai de el, bietul pisic tânjea încă după diminețile însorite ale verii, cu triluri de păsărele pe care nu de puține ori le vâna și cu norii albi precum blana lui pe cerul albastru, la care se zgâia ore întregi de multe ori. Îi era dor de căldura nopților în care scotocea după resturi de mâncare prin tomberoane și îi lipseau diversele insecte care îi serveau drept gustări atunci când nu găsea altceva. Și dintr-odată preocuparea principală a motanului deveni cu totul și cu totul alta: „s-ar zice că nu prea am demnitate” – gândi el.
Începu să își evalueze nivelul de trai și aprecie că se descurca „ceva mai bine decât un câine vagabond”. Își aminti că vânase șoareci un timp îndelungat, dar nici măcar aceia nu prea se mai găseau atât de ușor, iar când se găseau erau mai arțăgoși decât el. Desigur, nu se putu abține să scape o înjurătură către îndrăgita soartă. Însă înainte ca vreun gând să îi mai treacă prin minte, atenția îi fu atrasă de niște zgomote suspecte.
Într-un șanț, doi căței se trăgeau de cozi, fiecare în altă direcție. Mârâiau și se certau într-o hărmălaie desăvârșită din care nu se înțelegea nimic. „Ce puricoși!” – își spuse motanul, încercând să îi ocolească. Dar până să facă vreun pas, se trezi apucat de coadă cu niște colți plini de ambiție și aruncat cât colo într-o baltă din șanț, încât i se zburli și ultimul fir de păr din blană și răcni cât putu de tare:
- Ce-aveți, măăă!?
Cei doi puricoși, cu colții încă înfipți care pe unde nimerise, stăteau acum smirnă. După câteva secunde, unul dintre ei îndrăzni să facă o plecăciune și se scuză:
- Îmi pare rău, domnule, am vrut să îl apuc pe zevzecul ăsta și s-a ferit...
- Ba tu ești zevzec! – se auzi vocea celuilalt.
Și până să mai spună cineva ceva, cei doi se tăvăleau din nou prin tot șanțul.
- Măăă!!! – se zburli din nou Escu. Potoliți-vă! Ce s-a întâmplat?
Cățeii se opriră, dar se mai împungeau pe furiș în timp ce explicau:
- Păi să vedeți, domnule...
- Escu – se prezentă motanul.
- Aaa, dumneavoastră sunteți...
- Chiar eu – încuviință Escu.
- Așa... ăsta nu vrea să urcăm pe deal să căutăm de mâncare, zice să ne întoarcem că știe el un loc cu bunătăți, dar de câte ori mă iau după el, rămân nemâncat toată ziua.
- Minte, domnule – sări celălalt cățel – eu l-am dus mereu la surse sigure, dar nu a avut curaj să vină cu mine...
Cât pe ce să înceapă din nou războiul, dar Escu fu prevăzător și se băgă între ei:
- Ia stați așa... pe deal știu ce găsiți și m-ar mira să vă placă. Dar în altă parte unde mergeți?
- Păi – răspunse „curajosul” – mergem prin centru și ne mai aruncă lumea câte ceva...
- Sau aruncă după noi – completă primul.
- Mhh – se zburli din nou motanul. Nimic nou sub soare, prietenii mei puricoși – zise cu o expresie acră. Și după mine aruncă mulți. Dar în fine, nu eu eram subiectul discuției. Dacă vă e foame, de ce nu vă orientați și voi? Ia priviți acolo - și le indică o brutărie. Ați putea să vă bateți la fel de bine în fața vitrinei și vă asigur că ați primi ceva.
- Ziceți dumneavoastră că ar funcționa?
- Garantez – se mustăci motanul.
Într-o clipă, cei doi erau peste drum, hârjonindu-se în fața brutăriei. Nu trecu mult și o doamnă cochetă se opri să le arunce câte o bucată de pâine, iar cei doi nu stătură prea mult pe gânduri până să le înfulece. Se întoarseră veseli la Escu, gudurându-se pe lângă el.
- Mai vrem! – ziseră în cor.
- Ehee – zâmbi pisicul – dar nu vreți cam multe?
Cățeii lăsară boticurile lor în pământ.
- Biiine, gata! Vă ajut, aveți răbdare să mă gândesc – se răsti el; apoi își aminti că văzuse cu coada ochiului o măcelărie când urca dealul. Haideți cu mine – îi îndemnă pe cei doi; și plecară împreună, cu hârjoneli, împunsături și mârâieli, dar veseli.
Mai târziu, pe la prânz, stăteau toți trei tolăniți la soare, în șanț, cu burțile pline și niște zâmbete pline de satisfacție pe față. „S-au dovedit utili puricoșii ăștia” – își spuse motanul în gând, spălându-și de zor blana. „Și nu a trebuit nici să urc dealul, nici să alerg după lighioane” – mustăci el. Apoi zâmbi fericit, gândind că „nu trebuie să ajungi mereu în vârf pentru a obține ce îți dorești”.

miercuri, 17 septembrie 2014

Obstacol

Nu știu încotro mă îndrept, dar știu cu siguranță unde sunt. În orașul ăsta mic și trist nimic nu mă mai poate reține... Oriunde aș merge, mă simt doar și mai departe de tine. Ești atât de departe, precum toamna de primăvară și iarna de vară. Aș vrea să te ating, să îți spun să mai stai, dar eu sunt parcă și mai departe... Și ți-aș scrie o scrisoare, pe o coajă de portocală, dar ar aluneca și ea așa cum am alunecat și noi, pe două plăci tectonice distincte.
Norii se joacă pe cer precum sclipirile în privirea ta... sufletul meu îmbătrânește cu fiecare anotimp și parcă tot mai puține știe. Ruginește precum un vapor în apele învolburate ale mării și trece prin false schimbări, false bucurii și mici iluzii temporare. Gândurile mi se rostogolesc aleator peste amintiri palide și mă simt atât de singur... Știu că vrei să te ascunzi de ochii mei și te găsesc doar într-o lume străină de mine, de parcă am fi soarele și ploaia pe același cer al unei nopți de iarnă.
Aș vrea să îți spun, dar cuvintele vorbesc și tac în egală măsură... câteodată trebuie să le vezi, nu doar să le asculți... aș vrea să am mai puțină vină și un alt înțeles. Pare incredibil cât de ușor se aruncă zarurile pentru ca apoi și cel mai neînfricat suflet să îngenunchieze... oricât ai încerca să crezi în cineva sau ceva, ești abandonat. Sunt vinovat și îmi asum fapta. Încercând să fug de vină mi-am lăsat sufletul să devină pustiu m-am ascuns în umbră căutând lumina...
Te caut mereu, căzut de pe umerii zilei... și încercând să nu te iubesc, pot doar să te iubesc și mai mult în creștetul nopții. Pot doar să mă rog, poate doar să sper... încercăm mereu să uităm, dar chiar așa uităm că e mai important să iertăm... însăși albul e murdar când te joci cu secrete, iar oamenii sunt doar un chip, un contur, o haină, o formă... Inima mea a rămas la tine și gândurile îmi sunt spulberate de vânt... Totul e un amalgam și nimic nu poate ocoli blestemul greu din calea noastră.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Încă Nu Am Un Titlu

E toamnă și plouă. Îmi plouă și în gânduri, dar e o ploaie scurtă și caldă, de vară, la fel ca prima zi în care mi-ai cuprins sufletul. Diferă totuși prin intensitatea emoțiilor pe care le provoacă și prin faptul că amintirea acelei zile, spre deosebire de amintirea unei ploi de vară, se va păstra pentru totdeauna într-un colț special al memoriei. Iar pentru că o zi nu poate fi de ajuns iubirii, de atunci nu i-ai mai dat drumul sufletului meu și el a promis că te va iubi pentru totdeauna.
Astăzi nu vreau să fac nimic banal, nimic din ceea ce aș face de obicei. Nu vreau să îmi văd prietenii, nu vreau să studiez oamenii din tramvai, nu vreau nici măcar să merg la muncă. Nu vreau să mă gândesc la tot ce îmi vine în minte de obicei. Vreau doar să te port pe tine în gând, să mă îmbrac doar în mirosul trupului tău, să mă învelesc cu tine și îmbrățișările tale și să mă hrănesc cu sărutările și mângâierile tale. Astăzi vreau doar să scriu despre tine, cu tine și pe pielea ta.
Ploaia s-a oprit și o rază de soare se sfiește să pătrundă printre draperii. De undeva de sub fereastră cățelul nostru mă privește fără să înțeleagă. Ori poate eu nu îl înțeleg pe el și el știe mai multe decât aș crede. Aș vrea să îmi poată povesti de ce latră la lună ori de ce dă din coadă de fiecare dată când te vede. Iar dacă fericirea s-ar măsura în legănările cozii, a mea ar fi neobosită numai la amintirea zâmbetului tău. Însă eu sunt doar un om și mă rezum la a te iubi așa cum pot.
Dacă mă gândesc, nu am ce scrie despre tine, pentru că orice ar mâzgăli mâna mea pe o coală de hârtie, orice ar dicta inima mea pe o bucată de bucurie și orice ar gândi mintea mea pe un vârf de gând ar fi incomparabil mai puțin decât ce reprezinți tu. Și nu pot scrie nici cu tine, pentru că gândurile mele zboară în prezența ta... dar știu că pot scrie pe pielea ta și că tot ce scriu acolo se imprimă în inima ta. Încă nu am un titlu pentru ceea ce scriu, dar știu sigur că până la final am o eternitate în care să mă decid. Astăzi vreau doar să te iubesc...

luni, 8 septembrie 2014

Astenie De Toamnă


Vara și-a luat adio într-un apus sângeriu,
Te-a luat fără a-mi spune vreun cuvânt
Și mi-a lăsat doar curiosul, rece început
Al unui anotimp necunoscut…

E un anotimp pe care nimeni nu-l știe,
Îl întreb și răspunsuri nu primesc,
Suntem doi străini într-o lume confuză
Ca două raze într-o reflexie difuză…

Dar dacă mă întrebi, poate ai să râzi,
Toamna îmi place, sincer să fiu,
În dansul frunzelor și melancolia ei
Găsesc liniștea ochilor mei…

Și îmi amintesc de tine când mă trezesc
În sunetul ploii care bate în ferestre,
În șoaptele vântului care mă îmbrățișează
Și privind frunzele care dansează…

Devine simplu, chiar prea ușor de intuit
Oricât de scurte ar fi zilele reci,
În căldura nopții singur număr stelele
Și știu că și tu privești spre ele…

Pictez în fiecare zi câte un tablou cu tine,
Ești mai frumoasă în fiecare dintre ele
Dar oricât de frumoasă te-ar înfățișa tablourile, ție
Nu îți poate reda frumusețea nici o simfonie…

Îmi este dor, însă aștept cuminte să te întorci,
Cu tot cu jumătate de inimă îmi lipsești
Și poate te-am corupt deja, dar nimeni nu știe,
Că în secret ne place a toamnei astenie…

duminică, 7 septembrie 2014

Un Joc De-a Șoarecele Și Pisica

Binecunoscutul motan Escu se plimba într-o zi în căutarea fericirii – redundant, cum ar fi spus el însuși dacă nu ar fi fost prea absorbit de alte gânduri. Redundant pentru că vremea îi era potrivnică, pentru că oamenii îl priveau ciudat și pentru că și el, simandicos și mizantrop cum era, nu știa exact ce caută și nu putea găsi un mod de a opri ploaia de afară și furtuna din gândurile lui…
Escu adulmeca iarba, dar aroma ei crudă nu îi inspira nimic, câtuși de puțin… Urme de pași se iveau din când în când, amintindu-i motanului că unii dintre cei pe care îi întâlnise trecuseră prin viața lui cu bocancii, imprimând urme destul de adânci în iarba sufletului său. Și oricât de mult încerca să uite, amintirile reveneau gata să îi dovedească întotdeauna că trecutul nu se uită, ci se îngroapă. Se îngroapă așa cum îi îngroapă oamenii cu bocanci pe cei prin viețile cărora mărșăluiesc călcând totul în picioare… Printre stropii de ploaie, o lacrimă se strecură în iarba crudă…
Călător printre iluzii, domnul Escu nu-și putea ierta un singur lucru: de fiecare dată când sfârșea dezamăgit o cursă, își promitea că a fost ultima și că nu va mai alerga după himere. Dar viața e plină de mistere și oferă întotdeauna opțiuni, chiar și în cele mai disperate situații, astfel încât bietul motan se găsea mereu rătăcit printre nimicuri… Își reproșa în sinea lui că era vinovat și își jura că următorul vis va fi unul realizabil și serios, dar cădea apoi în propria capcană, crezând că va fi distractiv. Însă distractiv era doar felul în care viața îi juca feste. Și încă o lacrimă se strecură în iarba crudă…
Trist și abătut cum era, motanul se izbi nas în nas cu un șoarece fără să bage de seamă. Își ceru scuze solemn, în stilul caracteristic:
- Mă scuzați, vă rog! E vina mea, nu am fost atent…
- Ba chiar deloc, domnule! – răspunse șoarecele cu o voce pițigăiată. Vina îmi aparține în totalitate și vă rog să mă iertați.
Dacă nu ar fi fost atât de pierdut printre gândurile proprii, Escu ar fi râs. Însă nu era cazul:
- Insist, stimabile, e vina mea… Se prea poate să nu știu să interacționez cu străinii, de ce să vă asumați un asemenea accident stupid provocat de lipsa mea totală de atenție?
Șoarecele, confuz, îl privea deja nedumerit. Încerca să înțeleagă dacă acea creatură albă din fața lui încerca să îl ademenească într-o cursă ori chiar era atât de absentă cu mintea încât nu realiza situația în care se află. Observând, totuși, că sorții îi erau oarecum favorabili și avea alternative la îndemână, șoarecele întinse coarda:
- Ei… dacă insistați, atunci să știți că vă accept scuzele și totodată vă rog ceea ce îmi reproșez mie însumi – în viitor să fiți mai atent…
Abia în acel moment auzi și Escu vocea pițigăiată a șoarecelui și îl privi mai îndeaproape. Desigur, micuțul șoarece, sfrijit și cenușiu cum era, încerca să pară cât mai demn în fața reputabilului partener de discuție… însă asta îl făcea cu atât mai caraghios cu cât vocea lui nu inspira nici pe departe demnitatea pe care se străduia să o afișeze. Așa că motanul pufni în râs, fără să realizeze…
Micuțul, și mai confuz, își calculă din nou toate traiectoriile posibile de evadare, apoi începu să râdă și el, deși nu știa de ce. Desigur, râsul său pițigăiat stârni și mai multe hohote din partea motanului și curând bietul șoarece realiză că el era ținta, simțindu-se jignit:
- Dar se poate, domnule? Vă rog să vă abțineți… eu v-am respectat suficient încât să nu râd de neatenția dumneavoastră… dumneavoastră de ce nu puteți menține un ton cuviincios?
La auzul unor asemenea cuvinte, Escu pufni și mai violent în râs, apoi se calmă brusc și pe un ton grav îi spuse:
- Mă scuzați, domnule, doar că situația… vedeți dumneavoastră, avem în față o situație inedită și cred că sunteți de acord…
- Desigur – încuviință șoarecele, oarecum cu un nod în gât… dar asta nu vă dă dreptul să… râdeți… de mine…
- Nu judecați pe cineva doar pentru că păcatele sale sunt diferite de ale dumneavoastră, stimabile…
- Dar nu judecam, domnule… vă atrăgeam atenția doar…
- Même chose… nu contează ceea ce spuneți atât timp cât folosiți un ton condescendent… peiorativ, dacă îmi permiteți, stimabile domn…
- Aveți dreptate – se scuză șoarecele. Îmi cer scuze. Dar totuși, ce făceați?
Motanul păru abătut din nou pentru o clipă, apoi îi răspunse extrem de misterios:
- Număram cele șapte lacrimi ale zeului exilat.
Șoarecele rămase perplex.
- Evident, nu aveți de unde să știți despre ce vorbesc – adăugă Escu, după un timp. Însă aceasta este o poveste pentru altă dată și altă vreme… poate într-o zi cu soare…
- La soare… nu prea ne mai putem aștepta de-acum… - bâigui șoarecele, de parcă ar fi vrut totuși să spună altceva.
- Ba da, stimabile… soarele strălucește întotdeauna dincolo de nori. Dacă vrem sau nu să îl vedem, depinde doar de noi.
Apoi Escu rămase pe gânduri. Șoarecele, văzând că motanul este din ce în ce mai tulburat, o zbughi fără să stea pe gânduri. Într-un târziu observă și motanul lipsa lui. „Teribilă cursă”, își spuse în gând, râzând. „Deși e firesc, desigur” – continuă el – „eu sunt un motan, el este un șoarece…”. Își aminti apoi că nu era singurul care îi scăpase din gheare: „întreaga viață este o cursă în care alergăm să prindem ceva… întocmai ca un joc de-a șoarecele și pisica…”

vineri, 5 septembrie 2014

Să Te Văd Din Nou


Se spune că trebuie să cultivăm fericirea precum am cultiva o grădină: cu dedicare, cu intenție și peste toate cu disponibilitatea de a o lăsa să crească de la sine. Dar fericirea e scumpă pentru sufletele sărace și nu de puține ori tot ce ne omoară ne face să ne simțim atât de vii… nu de puține ori primim o singură șansă, apoi începe furtuna.
Iar în liniștea dinaintea furtunii, îmi lipsește zâmbetul tău care luminează chiar și cele mai întunecate gânduri, îmi lipsesc ochii tăi care topesc chiar și cele mai înghețate inimi, îmi lipsesc buzele tale care îndulcesc chiar și cel mai amar venin și cel mai mult îmi lipsești tu, cea care face totul mai frumos chiar și din nimic. Ești mai frumoasă decât prima rază de pe cerul trandafiriu al dimineții, iar mie îmi este dor să îți simt îmbrățișarea caldă și să-ți văd chipul strălucind mângâiat de soare.
Plouă și parcă-s toate anotimpurile într-o singură zi… în toate mă regăsesc, dar nu te găsesc pe tine. Și nu știu unde duce drumul meu, dar e mult mai frumos când merg cu tine de mână. Tu ești o visătoare cu aripile frânte și lumea pe lângă tine e doar un petec de catifea din ciocolata neagră a nopții, cu aromă delicată de vanilie. Doar tu știi să conturezi poezia formelor ei și fără tine totul e în scurtcircuit.
Dar oricât ar ploua, dorul din mine rămâne nestins și aș vrea să storc din mine tot amarul. Aș vrea să fie doar un vis și să mă trezesc pe o plajă scăldată de valuri de azur, iar lângă mine să fie doar umbra ta și un castel de nisip. Însă te aștept precum un zeu in exil, privat de puteri și lăsat doar cu singurătatea nemuririi. Te aștept în nopțile stinse atât cât stelele luminează deasupra ta și în zilele triste atât cât soarele te mângâie cu razele lui blânde. Și tot ce îmi doresc e doar să te văd din nou…

miercuri, 25 iunie 2014

Când Ești Prost

A fi erou nu este ceva pentru toată lumea. O știe oricine, dar cu precădere o știu aceia care chiar sunt eroi, fie chiar și pentru o singură clipă din întreaga lor existență. Firește, este de la sine înțeles că povestea unui erou nu poate fi dezvaluită de către eroul însuși, căci asta l-ar transforma într-un simplu avid de faimă, la fel ca mulți alții. Trebuie să înțelegeți însă circumstanțele în care eroul devine erou și totodată de ce unii eroi trebuie să își spună povestea.
Într-una din numeroasele sale aventuri nocturne, domnul Escu, motan alb, simandicos, de origini obscure, se afla în cimitirul de la marginea orașului. Îi plăcea să viziteze des locul, era liniștit și nu de puține ori regăsea printre luminile de la capetele mormintelor lumina propriei inspirații. Morbid, dacă doriți, însă cumva firesc, având în vedere că pisicile sunt singuratice și greu de descifrat pentru muritorii de rând. Iar aceștia – muritorii – se regăseau în rânduri mari în cimitir, însă cu greu s-ar putea crede că ar mai fi avut vreun interes pentru tagma pisicească.
Revenind la domnul Escu... era una dintre serile în care norocul nu prea îi surâdea și hrana părea să se ascundă. Așa că domnul Escu ronțăia plictisit o portocală pe care o subtilizase discret din piață, de după-amiază... dar un motan ronțăind o portocală, după cum vă puteți imagina, nu era cu nimic mai ciudat decât cel care îl observa: printre cruci și ramurile sălciilor o umbră se adăpostea în alte umbre, privind cu atenție. Iar când în sfârșit îndrăzni să iasă la lumină, ciudata apariție era tot timidă. Avea chip de om și o scufie țuguiată pe cap, roasă de viemi și negura timpului. Din haine nu se mai distingea mare lucru și creatura tremura de frig din toate încheieturile.
Domnul Escu, mizantrop de fel, nu se sperie de creatura întunericului, ba chiar continuă să soarbă cu poftă din portocala coaptă și zemoasă. Apoi, când se plictisi complet, făcu o mutră acră precum coaja portocalei și își salută privitorul:
- Presupun, amice, din privirile tale insistente, că nu ai mai văzut pisici albe până acum…
Stafia îl privi cu atenție. Își ridică scufia, se scărpină în cap, apoi ridică din umeri. După un timp, îi răspunse cu o voce stinsă:
- Dar matale… ce cauți pe aici?
Motanul nu se pierdu cu firea și răspunse cu sarcasmul său tipic felin:
- Ziua de ieri, că prea a fost frumoasă! Aș putea să te întreb același lucru…
Umbra se puse din nou pe gânduri…
- Aș vrea eu să știu răspunsul – îi spuse după un timp. Era mai simplu când ceilalți se speriau și fugeau. Dacă aș fi știut de ce sunt aici, nu cred că am fi avut această discuție aici și acum…
Escu îl privi cu atenție, apoi îi răspunse:
- De parcă eu am cerut să îți aflu istoria…
- Dar nu poți ști răspunsul întrebării dacă nu știi și cauzele lui… - se tângui stafia.
- Même chose, mon ami, même chose… - pufni Escu. Dar pentru că insiști, haide, spune-mi: care e povestea ta? Și de ce tremuri în halul ăla?
- Ei bine, „mon ami” – umbra se strădui să îl imite – tremur pentru că e al naibii de frig aici, între lumi. Despre mine… m-am născut cu mulți ani în urmă într-o familie simplă; nu am avut cea mai fericită copilărie, dar nici nu mi-am dorit mai mult; am ajuns apoi „om mare”, așa cum speră toți copiii să ajungă, deși habar nu au despre ce îi așteaptă…
- Până acum – observă Escu – ai descris aproape toți oamenii. Ceva mai… concret?
- Păi… să spunem că am încercat să fiu un om bun. I-am ajutat pe toți când au avut nevoie sau mi-au cerut, am încercat să îndrept tot răul pe care l-am văzut, am reparat tot ce era stricat, am făcut tot ce puteam face azi „azi” și nu „mâine”… și într-o bună zi m-am văzut aruncat ca un gunoi sub câțiva metri de pământ…
Motanul analiză puțin cele auzite, apoi spuse:
- Carevasăzică, mon ami, tu ai fost un erou, nu alta! Apoi ai murit și toată lumea a realizat asta, mai puțin tu…
- Da, pisoiule, cam așa…
- Escu – se recomandă motanul.
- Sunt forțat să spun că îmi pare bine, domnule Escu…
- Nu face nimic, îmi cer scuze pentru întrerupere.
- Revenind: am fost un prost, asta o pot spune sigur, domnule Escu…
- După cum spuneam – zâmbi trufaș motanul – même chose, mon ami… toată lumea a realizat că ai murit, mai puțin tu. La fel că ești prost…
- Da, pisoiule… și am crezut, chiar am crezut că fac bine și că ajutându-i pe ei mă ajutam pe mine…
- Păi te-ai ajutat, amice. Ți-ai cumpărat singur o eternitate de regrete, după cum observ. La ce altceva ți-a folosit să fii erou?
- Ei… domnule Escu, am avut și satisfacții… îmi părea bine să pot ajuta și cel mai fericit eram când alții erau fericiți datorită mie. Păcat că această fericire nu durează niciodată. Ah, de-aș mai trăi o dată…
Escu își răsucea mustățile… se gândi un timp, apoi răspunse:
- Observ, prietene, că tu nu prea cunoști noțiunea fericirii. Știi ce este aceea fericirea?
- Sigur că știu, pisoiule.
- Ba nu! Nu știi. Știi de unde știu că nu știi?
- De unde!? – întrebă stafia, uimită.
- De aici, prietene: tu stai să bântui ca o umbră prin cimitir regretând viața ta perfectă în loc să ai grijă ca măcar acum să te bucuri de o umbră de fericire. Așa că permite-mi să-ți adresez o întrebare: dacă trăiești ajutându-i pe ceilalți, ești un erou și ești fericit cu meritele tale; ce te faci când ești prost?
Umbra însă nu îi mai răspunse. Se evaporase în întuneric, odată cu răspunsul. „Même chose” – își spuse încă o dată, în gând de data aceasta, domnul Escu, în timp ce își spăla aroma de portocală de pe labe, fericit pentru că măcar avea burta plină…

duminică, 22 iunie 2014

Dimineață Stinsă

Dimineața bate în geam cu aer rece și nori grei, cenușii. Vântul agită cenușa de țărână și totul se apleacă în calea lui. Dar totuși parcă nu e timp și parcă nu e zi, parcă totul e mort sub apăsarea norilor cenușii... numai dansul nebun al vântului mai însuflețește peisajul. Și fereastra se deschide, permițând suflării reci să îmi amorțească simțurile. Închid ochii și pentru o secundă totul se estompează. Liniștea mă cuprinde, dar neființa din ea îmi amintește de ce am evadat din realitatea normală a dimineții stinse și mă trezesc din nou.
Acum e soare și ciripitul păsărelelor inundă camera cu sunete plăcute. Fereastra e încă deschisă și câțiva nori amintesc de furtuna din noaptea trecută. Visul meu întrerupt pare la fel de real, dar parcă nu a fost. „Unde sunt? De unde sunt? Ce am făcut? De ce?” – sunt întrebări ale eu-lui la care nici măcar eu nu pot răspunde. Uneori sunt doar un nimeni într-un bar obscur. Alteori sunt o celebritate pe o stradă aglomerată. Lumea e un amalgam în care mă pierd și mă regăsesc constant doar pentru a nu mă putea identifica vreodată. Mă ascund în ea și ea se ascunde în mine, mă ridic și mă prăbușesc, fug de tot ce-a fost vreodată doar ca să o iau de la capăt. Și lumea mă minte, mă înghite și mă soarbe, mă scuipă și mă aruncă, apoi mă caută și mă dorește. Suntem interdependenți, asemeni unui cerc vicios în care fiecare verigă e slabă, dar împreună sunt puternice.
Însă eu îi cunosc păcatele și ea le intuiește pe ale mele. Eu o privesc ca pe o sticlă goală în timp ce ea mă bea ca pe un coniac ieftin la bodega din colț, printre fumuri de țigară și cuvinte fără rost. Îi detest muzica destrăbălată așa cum ea îmi detestă dreptatea nefiltrată și realitatea ne pune mereu în conflict. Dar e un război pe care nu îl putem câștiga, nu avem cum. Lumea moare înaintea mea, dar eu sunt doar un trecător prin ea. Uneori timpul trece prin viata și uneori viața trece prin timp. Așa că închid din nou ochii, așteptând ca totul sa dispară, dorind să uit de tot și toate așa cum doresc toți betivii, neînțeleși de umanitate, de la bodega din colț. Și știu că tot ce spun acum voi uita până mâine, că tot ce mă frământă va rămâne în mine, că totul pleacă doar pentru a se întoarce și că viața nu se negociază, dar nici nu se vinde.
Mă trezesc din nou in grabă și parcă nimic nu s-a schimbat: soarele inundă camera, păsările ciripesc și o căldură plăcută mă învăluie. Însă camera îmi este străină și nimic în jur nu e la fel. Dansul orelor pe cadranul ceasului s-a schimbat, lumina se plimbă pe alți pereți și ecoul inimii mele nu mai e singur. Îmi întorc privirea și în fața mea se ridică mii de șosele către fericire peste un deal la răsărit. Deasupra lor tronează falnic un munte semeț în calea timpului care veghează atent totul. Îmi întind mâna spre el și îl dau la o parte. Trupul ei se întoarce atunci, iar cu un zâmbet cald mă privește și îmi spune „bună dimineața!”
Miile de șosele coboară și mă îmbrățișează delicat cu zeci de brațe din șuvițe pufoase, în timp ce o pereche superbă de ochi mici, somnoroși, mă privește atent, cu un surâs discret schițat pe buzele-i moi și dulci. Le sărut cu grijă, ca nu cumva să le pricinuiesc vreo pagubă și îmi așez din nou capul pe pernă. Întrebările eu-lui se întorc, dar nu le mai aud. Poate că nu o merit, poate că nu voi urma vreodată una dintre șoselele ei spre fericire până la capăt, dar până atunci sunt aici, lângă ea, iar ea e lângă mine. Și las totul să se stingă în cuvinte nerostite și aburi de cafea. A fost doar un vis ciudat într-o dimineață aprinsă.

joi, 19 iunie 2014

Pierdut

Fiecare strop de ploaie își scrie cu grijă povestea în țărâna care nu-i este prietenă, dar îl îmbrățișează cu drag. Cerul plânge și pământul se bucură. Sunt două spirite cuprinse de frenezie, unite violent într-un dans cadențat. Se unesc fără să se cunoască pentru că au nevoie unul de celălalt și pentru că împreună învață pași noi în direcții noi. Doar Soarele rămâne martor mut, privind timid printre norii zdrențuiți de potop.
Plouă și în sufletul meu, dar după atât de mult timp plouă în sfârșit cu stropi de fericire. Iar eu dansez printre ei, sub ei și cu ei până te întâlnesc. Te iau de mână și vreau să te port în lumea mea, dar tu mă porți deja prin lumea ta. Și ploaia care cade e formată din stropii de rouă care se scurg din petalele tale, trandafirul meu.
Aș vrea să îți dau drumul, dar nu pot. Mă tem că vei zbura cu vântul de lângă mine și mă voi trezi din nou singur. E vară și totul miroase frumos în jur, dar eu prefer parfumul tău de cireșe coapte. Aș vrea să te devorez cu poftă, dar tu ești deja înăuntrul meu, așa cum și eu sunt înăuntrul tău. Însă nu avem perspective diferite – vedem amândoi prin prisma iubirii, visul meu dulce.
Suntem doi străini, dar ne cunoaștem atât de bine, încât ai putea fi regina mea din Egiptul Antic, iar eu sunt servitorul tău umil... pielea mea tânjește după fiecare unghie a ta, buzele mele tânjesc după fiecare crăpătură a buzelor tale, ochii mei tânjesc după fiecare contur al chipului tău și mâinile mele tânjesc după catifelarea trupului tău. Pentru fericirea ta nimic nu va fi prea mult ori prea puțin, căci cel mai de preț dar pe care mi-l poți face e însuși zâmbetul tău. Suntem două spirite cuprinse de frenezie, unite în același dans. Și învățăm împreună pași noi în direcții noi, dar când mă privești zâmbind, sunt pierdut...

joi, 5 iunie 2014

Regretul Furtunii


Plină de invidie pentru blândul Soare al verii, într-o zi Furtuna se porni din senin prin lume. Oraşele se cutremurau, pădurile se înfiorau şi apele se învolburau. Furtuna era nestăvilită în prăpădul ei. Ploaie şi vânt, fulgere şi tunete, toate completau stihia şi desăvârşeau dezastrul. Însă în mijlocul intemperiilor, pe un câmp, un Stejar îndrăzni să stea drept în faţa Furtunii.
- Eşti nebun!? – îl întrebă aceasta, înverşunată.
- Nu sunt cu mult mai smintit decât tine, veche inamică – îi răspunse acesta, senin.
- Atunci prefă-te că nu ne-am mai întâlnit şi apleacă-te înaintea forţelor mele.
- Dar te cunosc prea bine – îi spuse el. Eşti la fel de nerăbdătoare ca oamenii pe care îi dispreţuieşti. Te aprinzi uşor şi arzi intens, iar după ce ai trecut, Soarele străluceşte în continuare şi uită cu toţii de „vizitele” tale.
- La fel de nerăbdătoare ca oamenii? Pfff! Ha! – râse Furtuna. Cred că i-am răbdat destul. Ce ştiu ei? Nu ştiu nimic şi nu apreciază nimic. Au impresia că deţin controlul, dar se lasă atât de uşor manipulaţi... şi ador să îi văd fugind neputincioşi din calea mea.
- Cât de uşor judeci – observă Stejarul. Şi ce vrei să câştigi, când tu mai mult pierzi?
- Dar nu pierd nimic, dragul meu tovarăş de singurătate – îi răspunse ea. Tu şi eu semănăm mai mult decât ai crede... Suntem amândoi singuri şi ne măsurăm forţele cu Soarele şi Timpul... pe amândoi ne pândesc oamenii, aşteptând să ne distrugă, dar ştiu că au încă nevoie de noi.
- Cât poţi greşi, stimată doamnă... nu semănăm câtuşi de puţin – răspunse amărât Stejarul. Eu îmi pun forţele într-un scop nobil şi chiar de-ar fi să cad cândva, lemnul meu va lua diverse forme utile oamenilor. Pe când tu, Furtună, cu toată forţa ta, vii şi pleci şi doar distrugi. Nu laşi nimic în urmă, nu creezi nimic. Cât despre oameni, nu sunt toţi aşa cum spui. Câţi crezi că au o inimă de piatră şi înnegrită precum a ta?
Furtuna se opri puţin din freamăt, îl privi şi îi răspunse:
- Inima mea nu este neagră, prieten drag, aşa cum nu este de piatră. Iubeşte şi tânjeşte după iubire ca oricare alta. Doar că e o inimă rebelă şi nu se bucură de mulţi prieteni. Inima mea este albastră precum cerul din care a luat fiinţă şi regretul care creşte în ea...

sâmbătă, 24 mai 2014

Anotimpul Meu

Pe acoperişuri de şindrilă plutesc cu vântul în miez de noapte, numărând raze de lună şi sclipiri de stele printre găurile produse de timp şi vânt... E cald şi umed şi gândul îmi zboară la o noapte liniştită din India. Cerul îmi pare un sari în culoarea safirului, iar stelele-i sunt giuvaiere. În mijloc, Luna tronează ca o prinţesă în palatul ei de cristal. De jos, de prin grădini, parfumurile florale îmi ameţesc simţurile şi feeria mă poartă spre locuri noi, dar familiare...
Chiar dacă aş fi la zeci de lumi distanţă, tot în braţele tale m-aş simţi ca acasă. Eşti copilul liniştit al ploii şi parfumul dulce al verii, fulgul jucăuş de zăpadă şi briza răcoroasă a primăverii şi sub privirea ta aş creşte de zeci de ori mai mare şi mai puternic, dacă nu aş fi doar un biet pom aflat la mila vremii. Dar tu eşti blândă şi mângâierea ta voluptoasă mă ocroteşte şi mă desfată deopotrivă. Dacă ai trece doar din zare în zare, te-aş urma fără regrete peste mii şi mii de paşi, prin lumi necunoscute şi pe căi nebănuite.
Fiecare zi e o temniţă al cărei prizonier bucuros sunt, căci apusul te aduce înapoi în braţele mele. Vreau mereu să îţi spun cât mă bucur să te revăd, dar cuvintele sunt de prisos – tu mă înţelegi doar din priviri. Şi mă pierd în ochii tăi aşa cum o picătură de ploaie se pierde în ocean. Acum ştiu unde îmi era locul şi nu vreau să mai plec vreodată. Fiecare noapte e o altă zi în paradis, căci răsăritul îmi aduce tot ce nu speram nici măcar în visele mele să primesc. Vreau mereu să îţi mulţumesc pentru tot ce îmi oferi, dar gesturile sunt inutile – tu trăieşti ca să mă faci fericit. Şi mă pierd în braţele tale aşa cum o plută se pierde pe un râu învolburat. Acum ştiu unde trebuia să caut fericirea, dar nu mai are rost să o caut...
Mi-am petrecut ziua visând la noaptea aceasta şi acum, că e aici, pare totuşi mai departe ca niciodată. Sari-ul s-a stins, pietrele scumpe au căzut şi numai Luna palidă mai străluceşte. O privesc şi îmi aminteşte de zâmbetul tău imaculat. Ascult greierii şi îmi doresc să învăţ să dansez în ritmul inimii tale, dar până atunci sar peste şindrile, fericit că te voi vedea din nou. Acum înţeleg că eu nu număr găuri, număr paşii pe care i-au făcut şi alţii înaintea noastră şi zâmbesc gândind că mai sunt câţiva până la tine, anotimpul meu preferat...

luni, 19 mai 2014

O Zi de Vară

Astăzi suntem mai aproape cu un ieri de mâine. Şi plouă cu secunde peste tot în jurul nostru, dar soarele ne mângâie cu raze blânde şi nori din vată. Suntem doi copii ai timpului, însă zâmbetul tău străluceşte mai puternic decât soarele şi în părul tău se împletesc legende topite de demult. Eşti mai frumoasă ca o zi de primăvară...
Astăzi suntem mai departe cu un ieri de alaltăieri. Şi ninge cu minute peste tot în jurul nostru, dar soarele ne încălzeşte cu amintiri frumoase şi zâmbete largi. Suntem doi copii ai timpului, însă privirea ta e mai caldă ca soarele şi în ochii tăi strălucesc toate frumuseţile sufletului. Eşti mai frumoasă ca o zi de iarnă...
Astăzi suntem mai fericiţi cu un ieri decât eram. Şi cad ore ca frunzele peste tot în jurul nostru, dar soarele ne adăposteşte cu umbra nucului şi apusul violaceu. Suntem doi copii ai timpului, însă părul tău e mai moale decât cel mai pufos nor şi pe umerii tăi cresc cele mai dulci fructe. Eşti mai frumoasă ca o zi de toamnă...
Astăzi suntem mai în urmă cu un ieri faţă de vară. Şi raze de zile cad leneşe peste tot în jurul nostru, dar soarele ne îmbie cu cer senin şi flori parfumate. Suntem doi copii ai timpului, însă în braţele tale mă simt ca acasă şi la pieptul tău ai strâns toată căldura. Eşti mai frumoasă ca o zi de vară...
Astăzi suntem cu un ieri mai mult în spate. Şi tot astăzi suntem cu un mâine mai mult înainte. Astăzi suntem doi copii. Şi tot astăzi suntem unul. Vântul ne e leagăn şi soarele ne veghează, un covor de flori şi iarbă se întinde la picioarele noastre şi timpul ne stă pod peste râul-curcubeu. Astăzi e doar o zi de vară...

miercuri, 14 mai 2014

Vis de Dimineaţă

Vălătuci prelungi din fire subţiri de mătase mângâie chip suav de bibelou cu ochii mari, cu sprâncene de cărbune şi buzele mieroase, gropiţă în bărbie şi zâmbetul de cristal. Dimineaţa i se scurge delicat pe buzele ca două fragi moi şi timpul se aşează cuminte lângă pat, privindu-i somnul dulce şi uşor. Pe geana dimineţii se înveleşte cu un sărut, şi e deja cald şi inima în piept arde; parcă a fost aievea ori de necrezut, dar e tot acolo şi îi sunt buzele calde...
Ce îi datorează ziua nopţii? Dacă întunericul nu ar fi, lumina nu ar putea străluci, nici soarele n-ar putea încălzi. Ce îi datorează iernii vara? Dacă frigul nu ar exista, nu ar mai putea renaşte natura, nici florile n-ar mai colora lumea. Ce îi datorează primăvara toamnei? Dacă nu ar exista arămiul ei, n-ar mai răsări apoi în câte-un crâmpei nici verdele, nici blânzii ghiocei. Ce îi datorează ziua nopţii? Căldura visului şi liniştea şoaptei.
Se spune că adeseori omul îşi întâlneşte destinul pe drumul pe care îl apucă pentru a-l evita. Şi destinul nu este calea care îi este dată, este calea pe care o alege el însuşi. Aşa că încercând să nu iubeşti, sfârşeşti prin a iubi şi mai mult. Cu cât suferi mai mult, cu atât arăţi mai mult că îţi pasă. Astăzi îţi vinzi sufletul, mâine cumperi puţină iubire şi parcă numai ieri le aveai pe toate. Totul se schimbă atât de repede încât lumea îţi pare un fulg de nea pe un ocean de intemperii. Şi ce rost mai au cuvintele, atunci?
Înapoi la dimineaţă, între şoaptă şi vis, amintire şi realitate, iad şi paradis... e greu să nu visezi, imposibil să decizi ce visezi şi inutil să încerci să uiţi. Crezi şi te dedici cu toată fiinţa, ştii, aştepţi şi îţi dai silinţa, dar timpul parcă nu mai vrea să treacă şi cel mai greu e să priveşti cum mereu pleacă... Ai mai întâlnit situaţia, sigur o ştii de undeva şi a fost făcută pentru tine, dar când te gândeşti nu poţi apela la raţiune şi oricât îţi spune conştiinţa că învaţă, inima trăieşte acum şi lasă lecţiile pentru altă viaţă. Şi totul e doar un vis de dimineaţă...

miercuri, 30 aprilie 2014

Minunile Tale


De la alfa la omega nu e nimeni mai mare,
Nimeni mai puternic sau mai scumpă comoară,
Cu minunile tale nimeni nu se compară...

Picături de sânge divin eliberează sufletele pierdute,
Credinţa nestrămutată despică marea prin virtute,
Dar minunile tale rămân mereu neîntrecute.

De la alfa la omega nu e nimeni mai frumoasă,
Nimeni mai bună sau nimeni mai graţioasă,
Nimeni nu poate face minunile tale – nicio şansă!

Zeiţe cu trupuri sculptate se umplu de gelozie,
Muritorii privesc deopotrivă cu poftă şi invidie,
Dar minunile tale îţi sunt ca frumuseţea vie.

De la alfa la omega poţi fi nenumărat imitată,
Însă oricât s-ar încerca, tu nu poţi fi duplicată;
Minunile tale şi tu sunteţi daruri subapreciate.

Ochiul furtunii călătoreşte prin intemperii,
Vântul mângâie coama spumoasă a mării
Dar minunile tale sunt mai perfecte decât orice ar fi.

De la alfa la omega nimeni nu va putea înţelege,
Nimeni nu va putea afla şi nimeni nu va putea concepe
Cum minunile tale au propria ordine şi tu ai propria lege.

Eu te venerez cu dorinţa mea de-o viaţă încoace,
Primind ce îmi doresc, ce ştiu că nu îmi poate displace,
Căci minunile tale sunt ceva ce pur şi simplu se face.

De la alfa la omega ai putea avea pe toţi şi totul,
Totuşi m-ai ales pe mine, dintre toţi doar unul,
Să-mi oferi minunile tale, cerându-mi doar zâmbetul.

Cine ar putea face tot ce faci tu pur şi simplu?
Cine ar putea înţelege şi cine ţi-ar depăşi cuvântul?
Cine ar mai putea face minunile tale, să bucure pământul?

De la alfa la omega ai fi putut fi orice şi oricine,
Dar tu ai ales să fii tu şi ai ales să fii cu mine
Şi minunile tale îmi sunt cea mai de preţ posesiune...

marți, 29 aprilie 2014

Iluzia Profunzimilor (sau Intermedierea Umanităţii)

Precum oglinda apei reflectă cerul, ochii omului ar trebui să reflecte sufletul. Însă orice reflexie presupune întoarcerea undelor reflectate în mediul din care provin – de aici şi expresia „frumuseţea este în ochii privitorului”. Iar când vine vorba despre oameni, ei pot oglindi atât de multe lucruri încât devin imprevizibili chiar atunci când par cei mai deschişi. Însă oamenii nu se limitează doar la propria persoană în relaţiile cu ceilalţi – se pot folosi de orice fel de pârghii, de la măştile construite cu atenţie în funcţie de situaţia care le impune până la terţe persoane care acţionează voluntar sau involuntar ca pioni pentru interesele celor dintâi.
Cum apele liniştite sunt adânci, oamenii liniştiţi ascund profunzimi nebănuite care sunt impenetrabile chiar şi celor mai avansate cercetări. Însă nici oamenii joviali şi amabili nu se lasă mai prejos şi ascund intenţii dintre cele mai variate. Caracterele celor din aceste două categorii se construiesc cu grijă şi atenţie, minuţiozitatea definind fiecare dintre acţiunile pe care le întreprind şi fiecare dintre măştile pe care le pot purta în funcţie de context. Această minuţiozitate se relevă abia în momentul în care ei fie şi-au atins scopurile, fie au omis un detaliu critic care a dereglat întregul lor plan. Ceea ce nu funcţionează, de obicei nu funcţionează pentru că la capătul opus se află o persoană cu aceeaşi experienţă ori aceleaşi scopuri.
Fără minuţiozitate sau măşti, oamenii se pot folosi de intermediari. Fie că necesită accesul într-o anumită poziţie cheie, fie că pur şi simplu au nevoie de o „mână dreaptă”, se vor alia cu oricine pentru a-şi atinge scopurile, încercând să obţină cât mai multe beneficii prin cât mai puţine eforturi. Uneori intermediarii sunt unelte şi rămân la fel de surprinşi după ce sunt folosiţi precum păgubiţii. Dar tot intermediarii pot fi la fel de minuţioşi şi neprevăzuţi precum cei cărora le servesc. Iar dacă în primul caz naivitatea este cea care provoacă cele mai multe pagube, în cel de-al doilea ea nu este nici măcar necesară, întrucât beneficiarii şi intermediarii ar putea păcăli chiar şi persoanele cu experienţă.
Realitatea este doar atât de adevărată pe cât este percepută de oameni. Iar dacă această percepţie este manipulată cu îndemânare, realitatea poate căpăta forme, contururi şi profunzimi ireale, transformându-se într-o iluzie verosimilă extrem de periculoasă. Totul poate fi simulat, de la superficialitate până la cel mai incredibil vis aplicat în planul real. De multe ori, profunzimile sunt echivalente cu suprafaţa care le acoperă, însă oamenii au nevoia să creadă că ele există şi că pot ascunde comori nebănuite. Pentru asta există măştile, interesele ascunse şi intermediarii care pot transforma totul doar pentru interesele păpuşarilor care trag sforile din spate.
Astfel, unii oameni pot trăi printre ceilalţi întreaga viaţă bucurându-se de tot ce doresc şi fiind capabili să dezamăgească persoanele care nu s-ar fi aşteptat chiar şi după ani întregi de relaţii apropiate. Prietenul din copilărie poate deveni obstacolul din propria casă, persoana cea mai dragă poate deveni inamicul cel mai neîndurător, amicul cel mai apropiat poate deveni concurentul cel mai acerb şi aşa mai departe. În războiul cu acest gen de persoane totul poate fi transformat într-o armă şi totul poate fi folosit împotriva celor naivi sau care nu bănuiesc pericolul, pentru că profunzimile sunt doar iluzii ale superficialităţii şi umanitatea se vinde atât de uşor, încât şi intermediarii profită...

miercuri, 23 aprilie 2014

Labirintul

Astăzi clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei măsurându-şi forţele în joacă. Timpul a avut întotdeauna două feţe – aceea care se vede, compusă din secunde, ore, zile, nopţi şi anotimpuri şi aceea care nu se vede, compusă din trecut, prezent şi viitor. Astăzi feţele lui au ieşit la vedere împreună şi se lasă admirate. Dar eu nu am timp să admir feţele timpului.
Sunt în faţa unei porţi uriaşe. E închisă, aşa că bat cu putere, aşteptând să se deschidă. Se deschide cu un scârţâit prelung şi de dincolo de ea răzbat o lumină albă, orbitoare, o muzică divină şi o duhoare nedesluşită de cadavru. Păşesc cu încredere şi teamă prin poartă şi mă uimeşte fiecare pas pe care îl fac pe cărările întortocheate – odată calc pe un nor, odată calc pe iarbă verde şi odată calc pe pământul uscat şi crăpat, pârjolit de secetă.
După câţiva paşi, florile şi arbuştii încep să se strângă în jurul meu, mai înalte decât mine, pe marginile potecilor, iar undeva în faţa mea se zăreşte o pădure şi se aude susurul unei ape curgătoare. Pe deasupra mea zboară libelule cu ochi de pisică, muşte cu conduri albi şi fluturi cu aripi de lilieci. Animale curioase mă privesc timide – crocodili cu blănuri de iepure, lupi cu capete de miei, urşi cu ciocuri de păsări, peşti cu aripi şi păsări cu mâini. Din când în când, câte un viezure mârâie ameninţător, arătându-şi colţii ca pumnalele, dar îl potoleşte rapid câte o şopârlă cu zâmbetul blând.
Ajung la apa curgătoare, şerpuită şi ea, dar nu este o apă, ci un râu de lapte şi miere pe care bătrânul Charon mă aşteaptă în luntrea lui putrezită. Un pic mai jos se vede un pod de curcubeu rupt de la mijloc şi căzut în întunericul pădurii. Nu am ce să îi plătesc luntraşului care îşi scarpină chelia, aşa că îi fac un semn, dar el îmi zâmbeşte şi mă invită în luntrea lui. Ramele vâslelor s-au rupt de mult şi una dintre vâsle e doar un băţ, însă asta nu îl opreşte pe bătrânul Charon să despice cursul râului cu vârful putrezit al luntrei.
Cu greu traversăm râul şi pădurea pare să se aştearnă pe tot malul opus. De cum pun piciorul pe mal, copacii încep să şuşotească şi toate frunzele lor mă privesc cu ochi de sus, arătând cu vârfurile ramurilor spre mine. Veveriţe cu capete de bufniţe şi cozi de păuni îşi aruncă ouăle spre mine, pe când ciorile cu capete de porumbei îmi aduc flori şi miere. Albinele cu aripi de fluturi presară cenuşă parfumată peste mine, iar o vulpe cu rât de porc se tăvăleşte în faţa mea în semn de joacă. Un iepure cu cap de măgar îmi face semn să îl urmez prin pădure, apoi mă poartă printre copaci, departe de potecă.
Îl urmăresc până într-o poiană unde toate animalele pădurii stau în cerc şi aplaudă sau huiduiesc ceea ce pare a fi o luptă. Soarele străluceşte puternic şi din senin se iscă o ploaie cu stropi mari şi reci şi un vânt puternic, dar lupta continuă ca pulsul unei inimi. Furtuna amestecă stropii de ploaie cu razele soarelui şi doboară frunzele şi copacii uscaţi precum lacrimile se amestecă pe obrajii plânşi şi îi spală. Cu toţii au nevoie de lacrimi uneori. Privesc spre lupta din mijlocul poienii: clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei... realizez imediat că încă nu am evadat din labirintul sufletului tău...

vineri, 18 aprilie 2014

Între Soare şi Ploaie

Astăzi îmi este atât de sete de tine, încât aş sorbi cerul şi toată ploaia lui aşa cum sorb din cana mea de ceai în faţa ferestrei deschise, ascultând aceeaşi ploaie nesfârşită. A trecut atât timp şi încă va mai trece, poate calm sau poate în disperare, totul în aşteptare. Poveşti plouă şi poveşti se cern în anotimpuri – iarnă şi primăvară, toamnă şi vară. Fiecare îşi are locul bine definit pe străzile oraşului şi pe străzile sufletului deopotrivă. Doar chipul tău nu îşi are locul în compania mea...
Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât aş demola temple şi ruine, pline de strălucire sau de ruşine, doar pentru că am nevoie să te construiesc în inima mea. Nu îmi trebuie nuditate, nici senzualitate, caracter, stil ori excelenţă. Ţelul meu suprem este simplitatea. Te voi ilustra aşa cum mi te amintesc, citindu-mi un poem din cartea acoperită cu dantelă, la lumina veiozei, într-o seară ploioasă precum cea în care ai plecat. Însă din retrospectiva mea vor lipsi petalele scuturate de ploaie, cerul negru brăzdat de fulgere şi ţigareta pe care te străduiai să o menţii aprinsă, în pofida ploii.
Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât tablourile din casă par cuprinse de tremur la gândul că te-ai putea întoarce. Iar în jur e o amuţire plină de apăsare şi rugăminte – rugămintea de a te întoarce, îndrăgostită, cu surâsul tău care lumina casa. Pentru o clipă, tremurul le este întrerupt de o bătaie în uşă sau poate în inimă. Însă e doar o amăgire, căci te-ai lăsat cuprinsă de înstrăinare şi îmi pare că pot doar să regret brusca despărţire. E o capcană de minciuni în care parcă şi timpul s-a topit, deşi număr cu reverie secundele în care am fost împreună. Timpul mi s-a împrăştiat cu amintirile pe asfaltul udat de imperfecţiune.
Astăzi îmi lipseşti atât de mult, încât sunt în incapacitatea de a dispreţui cuvintele pentru care cerneala s-a consumat ca sângele jertfit al unui martir. Ştim amândoi că ai mai multe temeri decât cuvinte şi de oricât de departe ai fi îmi vorbesc ecourile absenţei tale. Rămân, totuşi, cu speranţe, mai mult întrebător, aşteptând răspunsuri care nu vor veni vreodată, cum ar fi motivul pentru care oamenii cumpără cu bani care nu sunt ai lor lucruri pe care nu şi le doresc pentru a impresiona oameni pe care nu îi agreează.
Astăzi te visez atât de frumoasă, încât din zâmbetul tău cad meteoriţi şi se nasc stele. Din degetul tău curg râuri şi curcubee, iar ochii tăi scânteiază ca două stele. La piciorul tău se întind câmpii cu maci şi oceane de azur, iar pe umărul tău răsare luna. Pe buzele tale sclipesc razele soarelui chihlimbarul mierii, iar pe pieptul tău se scurg roua dimineţii şi nectarul celor mai rare flori. Sub toate acestea, eu sunt o simplă gâză în vârful unui fir de iarbă, tânjind să sorb cerul între soare şi ploaie.