Obstacol

Nu știu încotro mă îndrept, dar știu cu siguranță unde sunt. În orașul ăsta mic și trist nimic nu mă mai poate reține... Oriunde aș merge, mă simt doar și mai departe de tine. Ești atât de departe, precum toamna de primăvară și iarna de vară. Aș vrea să te ating, să îți spun să mai stai, dar eu sunt parcă și mai departe... Și ți-aș scrie o scrisoare, pe o coajă de portocală, dar ar aluneca și ea așa cum am alunecat și noi, pe două plăci tectonice distincte.

Norii se joacă pe cer precum sclipirile în privirea ta... sufletul meu îmbătrânește cu fiecare anotimp și parcă tot mai puține știe. Ruginește precum un vapor în apele învolburate ale mării și trece prin false schimbări, false bucurii și mici iluzii temporare. Gândurile mi se rostogolesc aleator peste amintiri palide și mă simt atât de singur... Știu că vrei să te ascunzi de ochii mei și te găsesc doar într-o lume străină de mine, de parcă am fi soarele și ploaia pe același cer al unei nopți de iarnă.

Aș vrea să îți spun, dar cuvintele vorbesc și tac în egală măsură... câteodată trebuie să le vezi, nu doar să le asculți... aș vrea să am mai puțină vină și un alt înțeles. Pare incredibil cât de ușor se aruncă zarurile pentru ca apoi și cel mai neînfricat suflet să îngenunchieze... oricât ai încerca să crezi în cineva sau ceva, ești abandonat. Sunt vinovat și îmi asum fapta. Încercând să fug de vină mi-am lăsat sufletul să devină pustiu m-am ascuns în umbră căutând lumina...

Te caut mereu, căzut de pe umerii zilei... și încercând să nu te iubesc, pot doar să te iubesc și mai mult în creștetul nopții. Pot doar să mă rog, poate doar să sper... încercăm mereu să uităm, dar chiar așa uităm că e mai important să iertăm... însăși albul e murdar când te joci cu secrete, iar oamenii sunt doar un chip, un contur, o haină, o formă... Inima mea a rămas la tine și gândurile îmi sunt spulberate de vânt... Totul e un amalgam și nimic nu poate ocoli blestemul greu din calea noastră.