Vara și-a luat adio
într-un apus sângeriu,
Te-a luat fără a-mi spune
vreun cuvânt
Și mi-a lăsat doar curiosul,
rece început
Al unui anotimp
necunoscut…
E un anotimp pe care
nimeni nu-l știe,
Îl întreb și răspunsuri
nu primesc,
Suntem doi străini într-o
lume confuză
Ca două raze într-o
reflexie difuză…
Dar dacă mă întrebi,
poate ai să râzi,
Toamna îmi place, sincer
să fiu,
În dansul frunzelor și
melancolia ei
Găsesc liniștea ochilor
mei…
Și îmi amintesc de tine
când mă trezesc
În sunetul ploii care
bate în ferestre,
În șoaptele vântului care
mă îmbrățișează
Și privind frunzele care
dansează…
Devine simplu, chiar prea
ușor de intuit
Oricât de scurte ar fi
zilele reci,
În căldura nopții singur
număr stelele
Și știu că și tu privești
spre ele…
Pictez în fiecare zi câte
un tablou cu tine,
Ești mai frumoasă în
fiecare dintre ele
Dar oricât de frumoasă
te-ar înfățișa tablourile, ție
Nu îți poate reda
frumusețea nici o simfonie…
Îmi este dor, însă aștept
cuminte să te întorci,
Cu tot cu jumătate de
inimă îmi lipsești
Și poate te-am corupt
deja, dar nimeni nu știe,
Că în secret ne place a
toamnei astenie…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu