Undeva, Candva...

Se spune ca atunci cand iubesti pe cineva cu adevarat, trebuie sa poti sa lasi libera acea persoana. Iar ea isi va alege singura fericirea. Daca se intoarce la tine, inseamna ca trebuie sa ramaneti impreuna. Daca nu, nu trebuia sa fiti deloc impreuna...

In prima instanta, pare imposibil sa lasi persoana iubita sa plece. Si daca intrebarea la care trebuie sa raspunzi este „cu mine cum ramane?”, raspunsul este gresit oricare ar fi. Iubirea nu permite egoism. Asta desi uneori pare ca iubirea este efectul fericirii pe care ti-o ofera cineva. Este greu sa renunti la lucrurile care iti plac tocmai pentru ca iti plac si te ajuta. Insa oamenii nu iti apartin si simplul fapt ca te ajuta nu ii obliga sa te ajute mereu.

Apoi, persoana iubita poate sesiza o eventuala racire sau distanta in acea „libertate”. In cel mai bun caz, va intelege sau macar va incerca sa discute. Insa de obicei, fie profita de distanta creata, fie o reproseaza sau acuza. Si de cele mai multe ori, nu va face altceva decat sa mareasca acel spatiu gol creat.

Presupunand ca intr-un final intelegi ca fericirea acelei persoane nu prea se observa alaturi de tine, incerci sa vezi unde ai gresit. Incerci sa vezi ce ai fi putut face mai bine si ce se poate corecta inca. Dar de cele mai multe ori raspunsul pe care il primesti este: „prea tarziu! trebuia sa te gandesti mai devreme”. Te hotarasti ca a venit vremea sa lasi totul sa curga de la sine, dar in momentul in care ai renuntat, descoperi ca evenimentele aveau de mult un alt fir si in spatele cortinei se intamplasera multe lucruri pe care nu le stiai, dar le afli imediat ce cortina se ridica.

Te trezesti dintr-odata cu o noua imagine in fata, o alta persoana fata de cea care credeai ca ti-a fost alaturi, eventual si o alta persoana alaturi de ea, evident – nu tu. Iti dai seama ca ai gresit si nu stiai nimic despre persoana iubita, contrar tuturor convingerilor tale de pana atunci. Te invinovatesti pentru tot ca si cand ai fi fost singurul care a facut totul, desi poate nu ai facut mai nimic. Te consolezi doar cu gandul ca macar persoana iubita e fericita.

Si chiar este. Pentru ca pe cat de frumoasa e iubirea, pe atat de nedreapta poate fi. Iar atunci cand iubesti pe cineva, nimic nu este mai rau decat ca acea persoana sa plece cu tot cu inima ta departe. Iar aceasta distanta e relativa, pentru ca si daca ar fi la doi pasi de tine, ar fi cei mai lungi pasi din lume si nu i-ai putea parcurge, pentru ca o vezi alaturi de cineva. Si daca nu e alaturi de cineva, e doar fericita. Dezamagirea si regretele tale nu sunt pe masura zambetelor si privirii acelei persoane iubite. Este o lupta inegala, pierduta inca dinainte de a incepe. Asa ca nu te poti angaja in astfel de contacte.

Devine ciudat cum atunci cand iubesti pe cineva, uiti ca ai fost si singur. Incepeti sa impartiti totul, si rau si bine, si iti pare ca nu mai poate exista nimic dincolo de acea persoana. Iar dupa ce acea persoana dispare cumva de langa tine, esti ca si pierdut. Doar ea te-ar fi ajutat sa te regasesti. Tristetea ia locul fericirii, iar imaginea acelei persoane incepe sa iti apara in fata la orice pas, in orice loc in care ati fost impreuna, in gandurile si visele tale si uneori chiar atunci cand nu te astepti ai impresia ca o intalnesti.

Vezi acea persoana pe aceeasi banca pe care stateati ore intregi. Sau in acelasi autobuz cu care mergeati impreuna acasa. Sau in aceeasi camera in care priveati zile in sir peretii discutand subiecte abstracte. Sau pe aceeasi jumatate de pat in care noptile erau zile pentru amandoi. Dar nu e ea. Cel putin nu asa cum o stiai. In cel mai bun caz, e aceeasi persoana, dar te ignora total. Insa in cele mai multe cazuri, e doar o iluzie nascuta din dorul de ea.

Atunci cand iubirea se sfarseste, distruge iremediabil echilibrul din vietile oamenilor. Si oricat de mult ti-ai dori sa il refaci, nu poti, nu ai cum. Sau poate asa pare... poate exista solutii sau macar speranta. Dar tot ce poti face este sa speri ca vei reintalni persoana iubita si veti fi din nou impreuna undeva, candva...

Mai mult

Cosmarul

Era o zi mohorata. Parca totul plangea si era indurerat. Vantul, frunzele care cadeau, norii de pe cer, ceata din aer, fumul din departare, frigul, toate dureau precum lovitura unui bici agil manuit. Toate intepau precum un pumnal rece infipt cu sete. Toate sfasiau precum ghearele reci ale mortii. Inima pulsa tot mai tare, voind parca sa sparga barierele pieptului. Sufletul ar fi vrut sa urle, sa ceara ajutor. Gandurile disperate alergau fara tinta prin minte precum niste animale vanate urmarite de pradatori. Pe chip se citea dezolarea, iar in ochi spaima lasase de mult locul unei priviri pierdute care incerca sa ocoleasca peisajul sinistru.

Singuratatea era sculptorul principal al scenei. Pustiise tot, atat locuri, cat si minti, suflete si inimi. Destramase vise si sperante, prietenii, iubiri si familii. Tesuse din ele panze de paianjen care prindeau in plasa lor sufletele, lasandu-le prada celor mai infometate hiene – regretele. Cladise pereti reci si umezi, cu usi mari si grele care se deschideau incet, cu un scartait prelung, permitand umbrelor sa cuprinda pe cel ce indraznea sa le deschida. In intunericul umbrelor, ochii rosii aprinsi ai iluziilor fixau orice oaspete care le trecea pragul. Il imbiau cu caldura focului din semineu, cu mirosul mancarii din cuptor, cu sunetul vinului turnat in pahare metalice si mari, apoi, pana ca oaspetele sa apuce sa se infrupte din festinul promis, il aruncau in prapastia adanca a dezamagirii. Se stingeau in intuneric, asteptand alte suflete naive sa le treaca pragul.

Dezolarea se intovarasea cu diavolii pe marginile drumurilor inguste si intortocheate. Diavolii imbiau sufletele cu promisiunea de a le ajuta. Cercetau totul cu priviri suspicioase, ca si cum tot ei suspectau ceva. Dupa ce aflau ce ii interesa, propuneau o oferta avantajoasa, asigurand inca o data bunavointa lor. Apoi privau sufletele de tot ce le era util lor si dispareau cu prada ca niste haiduci mandri de faptele lor, fara sa le pese de promisiunile facute, lasand sufletele in bratele inclestate ale dezolarii. Iar ea cu greu isi desfacea bratele.

Rauri de lacrimi isi urmau lent cursul iar podurile peste ele erau putine si subrede. La malul raurilor asteptau alti diavoli in luntrile lor vechi si putrezite. Cereau un pret oricui ar fi dorit sa traverseze, iar cei care se incumetau sa il plateasca erau aruncati in mijlocul apei si lasati prada durerii sfasietoare, in timp ce ei se intorceau la mal indiferenti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, gata sa atraga alte suflete nestiutoare.

Sporadic, cate un magazin de iluzii  cu usile larg deschise si oferte atragatoare putea fi vazut. Aveau firme mari, luminoase, care promiteau seriozitate si calitate. Se putea gasi orice in oferta, iar negustorii pareau dispusi sa ofere cat mai mult pentru oricat ar fi primit in loc. Insa orice ar fi vandut, pretul era osanda vesnica si bucuria acelui lucru dura putin, lasand locul constiintei sa isi planga greseala si sa mustre sufletele naive care se incredeau in oricine.

Uneori se putea intalni pe strada cate un suflet frumos si bine-dispus. Odata ce il oprea cineva, parea simpatic si dispus sa ajute. Vorbea frumos si elogios, respingea orice regret sau suparare si incerca sa arate partea frumoasa a lucrurilor. Conducea alte suflete tinandu-le de mana spre locuri mai bune si mai frumoase. Si pentru o perioada, chiar se shimba totul in bine. Insa mirajul nu dura mult si o data cu el disparea si frumusetea acelui suflet. Cu totii realizau ca se lasasera pacaliti de o masca, descoperind in spatele ei cel mai hidos monstru pe care il vazusera vreodata. Iar tot binele capata dintr-odata o noua dimensiune, dezvelit fiind de valul minciunii care-l ascundea.

Focuri ardeau pe marginea drumului. Incercand sa se incalzeasca, cine se apropia de ele afla ca flacarile sunt de gheata, iar fumul lor era otrava. In loc sa incalzeasca, inghetau pe oricine s-ar fi apropiat si il otraveau pentru indrazneala de a se fi abatut din drum.

Iubirea alerga dupa suflete precum un lup infometat dupa iepurii blanzi si nevinovati. Le prindea si le inghitea lacoma, iar in burta ei totul era atat de intunecat si de ingust. Nu se putea vedea nimic altceva pe langa ce arata ea. Iar ea arata alti diavoli mascati si prefacuti.

Asta durea cel mai mult: ca cineva sa fie victima unui diavol pe care il iubea. Erau legati impreuna cu lanturi grele, de fier. Dintre ei, diavolii erau intotdeauna mai puternici, avand forta sa ridice mana si sa loveasca nemilos de crunt chiar si propriile odrasle. Iar loviturile lor nu sfaramau doar oase si nu deschideau rani doar pe trup. Sfaramau si sentimentele, ranind inima si mintea. Acele rani nu se mai inchideau niciodata, purtand cu ele imaginea teribila a bestiilor ce le creasera.

Un circ grotesc isi deschidea portile pentru vizitatori. Inauntru, se puteau admira numere de acrobatie si dresura, nelipsitii clovni si bineinteles, ciudateniile. Insa actorii circului erau insasi vizitatorii. Mergeau pe sarma, pe cioburi, pe jar sau prin flacari pentru cei dragi. Se aruncau de la inaltimi ametitoare incercand sa prinda cate un brat de ajutor, iar de cele mai multe ori nu il prindeau. Dar in loc de plasa de siguranta, sub ei asteptau rechini imensi gata sa ii sfartece cu dintii lor mari si ascutiti. Clovnii tristi, cu fetele pictate in sange si lacrimi, jonglau cu sentimente, lacrimi si foc, incercand sa nu se arda si sa nu le scape. Ciudateniile aveau locul lor intr-un ungher intunecat, inchise intr-o temnita adanca si fetida. Priveau indelung printre gratii la spectacole, fara a se bucura de vreun strop de atentie. Din cand in cand li se arunca un actor sfarsit sau care nu mai voia sa munceasca. Il devorau plangandu-si soarta si tanjind la libertate. Chipurile lor devenisera hidoase, parul le crestea pe tot corpul, ascunzand goliciunea sufletelor lor. Ochii le erau stinsi, ascunsi in capatul orbitelor. Spatele le era cocosat de poverile pe care le purtau, iar lanturi grele le incatusau mainile si picioarele, strambe si subtiri. Urletele lor erau disperate si dezolante, insa nimeni nu le auzea. Cu totii erau preocupati de spectacol.

Undeva in intuneric, la capetele drumurilor, se zarea o raza de lumina. Alergand catre ea, raza devenea din ce in ce mai mare pana cand cuprindea totul in jur, orbind pe cel care o descoperise. Dupa cateva secunde, el se trezea. Isi spunea ca totul fusese doar un cosmar, un vis urat de peste noapte. Se ridica incet din pat si mergea catre fereastra. Draperiile mascau o lumina palida, difuza. Odata trase la o parte, prin fereastra murdara si prafuita se putea vedea afara. Era o zi mohorata. Parca totul plangea si era indurerat...

Mai mult

Un Suflet Singuratic

„Ce vreme frumoasa! Ar trebui sa ma bucur de ea.” – isi spuse privind abatut prin fereastra. Era, intr-adevar, soare... dupa saptamani intregi in care nimeni nu ii vazuse razele si nu ii simtise caldura. Dar el nu realiza oricum... de mult nu mai fusese atent la vreme. Aparatul foto prin care surprindea mereu peisaje zacea prafuit pe un raft. Nici macar bicicleta sau mingea nu il mai atrageau in parcuri... stateau si ele in coltul lor, tacute ca si el.

Trecuse multa vreme de cand se schimbase. Cei din jur nu il mai avertizau de ceea ce face, nici nu macar nu mai erau prin jurul lui. Nu i-ar fi putut invinovati, de cele mai multe ori simpla lor prezenta il deranja pentru ca ei erau veseli in timp ce el nu putea fi. Era invidios, da... Dar nu pe ei, ci pe fericirea lor. Nu intelegea de ce acei oameni care nu aprecieaza totul asa cum aprecia el se bucurau de tot... isi spunea ca poate pune el prea mult pret pe unele lucruri si de aceea nu le poate avea.

Nu isi dorea prea multe... sau cel putin dorintele lui pareau absolut normale. Dar tot ce isi dorea parca fugea de el din fata lui exact in momentul in care si-ar fi spus ca are acele lucruri. Nu stia cum sa obtina ce isi dorea, dar ar fi facut orice sa le pastreze.

Se intoarse catre birou. Pe birou plutea parca, peste fotografii, hartii si alte obiecte, o hartie cu cateva randuri scrise ordonat, ingrijit, ca pentru o scrisoare oficiala. Se putea citi:

„Ajuta-ma sa ma schimb, nu ma mai lasa sa fiu eu. Tine-ma de mana atunci cand fug de tot si toate si lasa-ma sa vin la tine cand nu ma astepti. Iar daca ce iti cer e prea mult, iarta-mi indrazneala si ai grija sa nu te ranesc mai rau. Vreau doar sa fii tu... sa fiu si eu cineva... sa fim noi, intregul care eram candva. Eu nu te voi lasa si as vrea sa nu ma lasi...”

Nu apucase sa termine ce avea de scris, nu se semnase si parea ca nu are nici un destinatar precis. Citind acele randuri, a ramas din nou pierdut printre ganduri. Cauta cu privirea prin camera ceva, dar nu stia exact ce. Ii lipsea ceva... sau mai degraba cineva.

Dintr-odata zeci de amintiri cu ea ii inundau mintea... isi amintea prima zi, prima discutie, primul zambet, prima imbratisare, primul sarut, prima noapte impreuna, prima luna, primul apus... si printre toate, chipul ei. Da, nu l-ar fi putut uita nicicand. Acei ochi mari si luminosi, acel zambet larg si omniprezent, parul lung si moale... toate ii pareau atat de vii in minte. Dar ea nu mai era... o cautase indelung prin locurile prin care mersera impreuna de atatea ori. Acum le detesta pentru ca de cate ori trecea pe acolo, isi amintea de ea. Ea era doar in mintea si in amintirile lui. Nu mai fugea catre el sa il imbratiseze, nu il mai tinea de mana, nici macar nu ii mai zambea... Ploaia nu o mai aducea, soarele nu ii mai lumina chipul, vantul nu ii mai soptea iubirea... Era prea tarziu sa o mai caute, sa o mai astepte. „Prea tarziu”... cat de categorice sunt aceste cuvinte.

O pierduse... Stia ca nu o va mai gasi. Dar astepta. Nu stia de ce, sau ce mai astepta. Ar fi vrut sa caute pe altcineva, dar cumva nu putea. Se uita in jur si nu era nimeni langa el, mergea mereu singur, mereu abatut, mereu ocolind. Iar daca era cineva langa el, parca nu era asa cum ar fi vrut el sa fie. Niciodata nu fusese prea vesel, dar de cand nu mai era ea langa el, totul devenise trist si apasator. Ea ii aratase o parte din el despre care nu stia ca exista, parte pe care parea sa o ceara inapoi in acea scrisoare de pe birou. Ii era greu fara ea...

 De fapt, chiar timpul in sine parea greu. Se promite ceva pentru totdeauna, dar dureaza doar o clipa... sau se intampla ceva pentru o clipa ce pare o vesnicie. Mereu, niciodata, devreme, tarziu... cuvintele astea si timpul sunt relative si totusi absolute. Oamenii pot cauta mereu ce nu pot avea niciodata, sau nu pot sti niciodata ce vor avea mereu... poate fi devreme sa caute ceva sau tarziu sa mai caute. Pot pierde devreme ceva sau sa isi dea seama tarziu ca au pierdut. Pot avea mereu ceva ce nu au crezut ca au sau pot afla ca niciodata nu au avut ce credeau ca au. Cat despre ce au... uneori, chiar si cel mai pretios lucru paleste in fata unui lucru pe care nu il au, dar din momentul in care afla despre existenta lui, il doresc cu ardoare. Un astfel de lucru este iubirea.

Da, el o iubea. Si undeva, in sine, o iubise mereu, chiar daca nu ar fi admis asta. Nu voia sa o lege de el, chiar daca si-ar fi dorit-o langa el pentru totdeauna. Stia ca i-ar fi mai bine fara el si incerca sa o lase sa isi aleaga singura drumul. Drum pe care se pare ca ea il alesese, intr-un final. Dar cum totul e relativ, acum vedea si el cum este sa iti doresti ceva ce nu ti-ai dorit cand aveai. Cat de mult poate insemna chiar si ceea ce nu iti place. Si cat de rau poate fi sa faci bine.

Trezit din ganduri, descoperi ca e seara. Soarele apunea. „Inca un apus rosiatic”, isi spuse. „Oare cate altele vor mai trece?” continua pe un ton mai sever. Iar aceasta intrebare ii ramase in minte, de parca era scrisa cu litere de foc, rosii ca acel apus. Se apleca din nou deasupra biroului. Cateva fotografii i-au atras atentia. Printre ele, una cu un apus. Isi spuse in sine ca va putea privi candva apusul alaturi de o alta ea... poate chiar curand. In acelasi timp, din mana ii aluneca fotografia. „Pana si tu fugi de mine!” – parea ca o mustra in gand. Dar adevarul e ca nu fugea nimeni si nimic de el. Era doar el un suflet singuratic, neindemanatic si chinuit de trecut. Ce nu ar fi dat sa scape de acel trecut... insa din ce avea, cine ar fi primit ceva?

Se simtea ca un clovn trist intr-un carnaval ruginit al toamnei. Trebuia sa ii binedispuna pe toti cu zambetul lui, insa in spatele mastii, in spatele zambetului, in spatele ochilor pictati, era cea mai singura inima pe care o stia. Inecata in regrete, sufocata de amintiri, inghetata de singuratate, inima lui tanjea mereu, naiva, la o iubire ca in povesti... parea cel mai frumos vis si in acelasi timp, era cel mai crunt blestem. Se intreba cand isi va gasi alinarea, iubirea adevarata, pura, impartasita... oare exista o asemenea utopie? Si unde se ascundea fiinta care trebuia sa ii fie alaturi? Dar cum ar fi putut sti ce urma „maine” cand el era atat de legat de trecut?

Mai mult

Toamna Singuratica

Fusese o vreme insorita pana atunci. Apoi a venit toamna grea, rece si cenusie, tarandu-si bratele de plumb peste cladiri, copaci, masini, oameni, animale...

Ploile au cazut zile intregi, ca si cum toamna ar fi vrut sa spele tot si toate: praful verii, noroiul, frunzele moarte, hartiile aruncate, dar si gandurile, regretele sau pacatele oamenilor. Nimic nu parea sa ramana in urma ploii, nici macar razele soarelui. Iar stropii mici si reci patrundeau in orice colt, chiar si in sufletele cele mai intunecate. Scoteau la iveala cele mai ascunse dorinte, amintiri care pareau uitate, regrete care pareau suprimate, iubiri care pareau sterse si chipuri care pareau pierdute.

Totul parea sa isi piarda culorile vesele ale verii, palind in ruginiul sur al toamnei. Pe chipurile oamenilor se citea apatia. Nu toti aveau motive sa fie tristi, dar cei mai singuri dintre ei pareau cei mai veseli. Pentru ca pe fata unui suflet singur sta intoteauna un zambet discret, dar plin de bunatate si dorinta de a ajuta. Si intotdeauna ascund ceea ce ii apasa, ceea ce ii macina si ceea ce ii intristeaza.

Cu totii au in suflet o fiinta draga. Cei mai norocosi se bucura inca de prezenta ei. Ceilalti traiesc cu amintirea ei. Fie ca e prima sau doar o alta toamna fara ea, intotdeauna ceva nu mai e la fel, desi totul se intampla in aceleasi locuri in care se intampla si inainte. Merg pe aceleasi drumuri si isi amintesc cum alta data mergeau tinandu-se de mana, iar distantele pareau prea scurte. Acum merg cu mainile in buzunar ca sa nu simta aerul rece si se opresc des, obositi de drumul lung. Radeau impreuna printre vantul jucaus si frunzele colorate. Acum vantul e rece iar frunzele pale... Cat de multe se pot schimba intr-un an... E ciudat cum de atunci totul pare altfel, si totusi, e la fel. Cine nu detesta sa vada aceleasi lucruri care declanseaza amintiri nedorite?

Mai mult

Cu Totii Mergem In Iad

Se spune ca drumul spre Iad e pavat cu intentii bune. Si oamenii vor, cu totii, sa faca bine. Binele insa este relativ: ce e bine pentru unii poate fi rau pentru altii. Iar cei care vor sa faca bine nu vor sa faca bine numai pentru altii, ci si numai pentru propria persoana.

Exista oameni care ii ajuta pe ceilalti pentru simplul fapt ca se simt bine facand asta. La fel, exista oameni care ii ajuta pe altii sperand ca vor putea apela la ei cand au nevoie. Dar exista si o mica parte dintre oameni care ajuta pentru ca pot si pentru ca altii au nevoie de ei, chiar daca ei nu obtin nici un beneficiu din aceasta actiune.

Unii oameni incearca sa faca totul pe placul altora, astfel incat aceia sa ii placa implicit si pe ei. Altii incearca sa creeze o impresie buna tuturor, astfel incat lumea sa ii placa si sa fie populari. Unii vor sa faca totul bine pentru o singura, persoana, aceea pe care o iubesc.

Insa tot ceea ce oamenii fac bun sau bine poate avea repercursiuni negative. Fie ca ajuta pe cineva sa faca rau, fie ca ajuta cu interes, fie ca ajuta si apoi sunt uitati, fie ca fac totul pentru ceilalti, fie ca vor sa para altfel decat sunt, fie ca vor sa faca totul pentru persoana iubita, cu totii pot gresi. Tot binele poate degenera in rau, iar daca ceva poate merge rau, atunci cu siguranta aceea este directia pe care o va urma. Uneori, pot interveni prejudecatile sau zvonurile. Uneori, pot interveni alti oameni rau-intentionati. Sau poate pur si simplu cei care au fost beneficiari nu sunt recunoscatori, ci din contra, porniti impotriva celor care cred ca le-au facut doar bine. Si astfel oamenii cu intentii bune se trezesc victimele propriilor intentii: in vreme ce totul ar fi trebuit sa fie bine si toata lumea multumita, toti sunt nemultumiti si parca totul e mai rau decat era initial. Iar nemultumitii isi manifesta nemultumirea in diverse moduri: unii aleg ignoranta, uitand de ajutorul primit; altii acuza ca actiunile celor care au crezut ca ii ajuta au fost de natura sa inrauteasca lucrurile, iar cei care au crezut ca ii ajuta au fost rau-intentionati; altii aleg sa dispara din vietile celor care i-au ajutat fara un motiv aparent, dar si fara multumiri sau explicatii.

O fapta buna ar trebui intotdeauna sa dea un exemplu bun si sa aduca dupa ea alte fapte bune, atat din partea celui care o savarseste, cat si din partea celui care beneficiaza de ea. Dar aceste fapte bune nu sunt mereu ceea ce par, in functie de cei care observa sau sunt implicati. Iar rezultatele sunt pe masura opiniilor. Astfel se intampla ca raul sa fie privit ca ceva banal si simplu, pe cand binele, complicat si inutil. Iar Iadul nu ii asteapta doar pe cei care fac rau, ci si pe cei care fac bine si binele lor nu este recunoscut sau apreciat. Pentru ca nimic nu e mai rau decat sa faci bine si sa primesti rau, fara sa ceri macar ceva in schimb.

Mai mult