Undeva, Candva...

Se spune ca atunci cand iubesti pe cineva cu adevarat, trebuie sa poti sa lasi libera acea persoana. Iar ea isi va alege singura fericirea. Daca se intoarce la tine, inseamna ca trebuie sa ramaneti impreuna. Daca nu, nu trebuia sa fiti deloc impreuna...

In prima instanta, pare imposibil sa lasi persoana iubita sa plece. Si daca intrebarea la care trebuie sa raspunzi este „cu mine cum ramane?”, raspunsul este gresit oricare ar fi. Iubirea nu permite egoism. Asta desi uneori pare ca iubirea este efectul fericirii pe care ti-o ofera cineva. Este greu sa renunti la lucrurile care iti plac tocmai pentru ca iti plac si te ajuta. Insa oamenii nu iti apartin si simplul fapt ca te ajuta nu ii obliga sa te ajute mereu.

Apoi, persoana iubita poate sesiza o eventuala racire sau distanta in acea „libertate”. In cel mai bun caz, va intelege sau macar va incerca sa discute. Insa de obicei, fie profita de distanta creata, fie o reproseaza sau acuza. Si de cele mai multe ori, nu va face altceva decat sa mareasca acel spatiu gol creat.

Presupunand ca intr-un final intelegi ca fericirea acelei persoane nu prea se observa alaturi de tine, incerci sa vezi unde ai gresit. Incerci sa vezi ce ai fi putut face mai bine si ce se poate corecta inca. Dar de cele mai multe ori raspunsul pe care il primesti este: „prea tarziu! trebuia sa te gandesti mai devreme”. Te hotarasti ca a venit vremea sa lasi totul sa curga de la sine, dar in momentul in care ai renuntat, descoperi ca evenimentele aveau de mult un alt fir si in spatele cortinei se intamplasera multe lucruri pe care nu le stiai, dar le afli imediat ce cortina se ridica.

Te trezesti dintr-odata cu o noua imagine in fata, o alta persoana fata de cea care credeai ca ti-a fost alaturi, eventual si o alta persoana alaturi de ea, evident – nu tu. Iti dai seama ca ai gresit si nu stiai nimic despre persoana iubita, contrar tuturor convingerilor tale de pana atunci. Te invinovatesti pentru tot ca si cand ai fi fost singurul care a facut totul, desi poate nu ai facut mai nimic. Te consolezi doar cu gandul ca macar persoana iubita e fericita.

Si chiar este. Pentru ca pe cat de frumoasa e iubirea, pe atat de nedreapta poate fi. Iar atunci cand iubesti pe cineva, nimic nu este mai rau decat ca acea persoana sa plece cu tot cu inima ta departe. Iar aceasta distanta e relativa, pentru ca si daca ar fi la doi pasi de tine, ar fi cei mai lungi pasi din lume si nu i-ai putea parcurge, pentru ca o vezi alaturi de cineva. Si daca nu e alaturi de cineva, e doar fericita. Dezamagirea si regretele tale nu sunt pe masura zambetelor si privirii acelei persoane iubite. Este o lupta inegala, pierduta inca dinainte de a incepe. Asa ca nu te poti angaja in astfel de contacte.

Devine ciudat cum atunci cand iubesti pe cineva, uiti ca ai fost si singur. Incepeti sa impartiti totul, si rau si bine, si iti pare ca nu mai poate exista nimic dincolo de acea persoana. Iar dupa ce acea persoana dispare cumva de langa tine, esti ca si pierdut. Doar ea te-ar fi ajutat sa te regasesti. Tristetea ia locul fericirii, iar imaginea acelei persoane incepe sa iti apara in fata la orice pas, in orice loc in care ati fost impreuna, in gandurile si visele tale si uneori chiar atunci cand nu te astepti ai impresia ca o intalnesti.

Vezi acea persoana pe aceeasi banca pe care stateati ore intregi. Sau in acelasi autobuz cu care mergeati impreuna acasa. Sau in aceeasi camera in care priveati zile in sir peretii discutand subiecte abstracte. Sau pe aceeasi jumatate de pat in care noptile erau zile pentru amandoi. Dar nu e ea. Cel putin nu asa cum o stiai. In cel mai bun caz, e aceeasi persoana, dar te ignora total. Insa in cele mai multe cazuri, e doar o iluzie nascuta din dorul de ea.

Atunci cand iubirea se sfarseste, distruge iremediabil echilibrul din vietile oamenilor. Si oricat de mult ti-ai dori sa il refaci, nu poti, nu ai cum. Sau poate asa pare... poate exista solutii sau macar speranta. Dar tot ce poti face este sa speri ca vei reintalni persoana iubita si veti fi din nou impreuna undeva, candva...