Spaima Maimuţelor

La grădina zoologică era hărmălaie mare,

Maimuţele făceau gălăgie de răsuna în zare;

Şedeau pe ramuri ori la gratii, ameninţătoare

Şi se războiau furioase cu bâte şi coji de banane.

Se vedea de departe că li se urâse cu binele

Ori poate nu mai aveau loc una de alta – hainele!

Erau în stare să distrugă tot, să rupă gratiile

Şi nu le mai potoleau nici îngrijitorii, nici cuştile.

Supărare mare, peste tot zburau ameninţări,

Iar în momentele de pace se ţineau cuvântări,

Apoi se-mpungeau cu degetele în burtă ori în nări

Şi nu se putea cunoaşte cauza grozavei răzbunări.

Se băteau de dimineaţa până seara, fără oprire,

Îşi aruncau gunoaie în cap la orice năzărire,

Se priveau cu suspiciune la orice întrezărire

Şi cu dibăcie îşi umpleau urechile de clevetire.

Atât de mult şi atât de tare se tot frământară,

Că într-o zi se enervă chiar şi gorila celibatară,

Se sui pe gratii, cuprinsă de furie ca de turbare,

Şi prinse a ameninţa că „pe toate are să le omoare”.

Aflând cumplita veste, maimuţărimea se înfioră

Şi pe loc uitară toate de încrâncenare şi batjocură;

Ameninţarea duşmanului comun era cea mai dură,

Căci toate maimuţele cunoşteau a gorilei măsură.

De îndată se strânseră la sfat, să se decidă

Care dintre ele putea pe duşman să îl ucidă,

Dar nicio maimuţă, nici măcar antropoidă,

Nu dorea să îşi vadă numele pe vreo lapidă.

Prin toată gloată scormoniră apoi rapid

Şi unanim deciseră – Maimuţel cel pricăjit,

Cel de care până mai ieri râdeau îndârjit,

Trebuia să fie, fără greşeală, eroul mult-dorit!

Bietul Maimuţel fu apoi pe braţe purtat,

Ridicat în slăvi şi în faţa gorilei aruncat,

De se trezi bietul de el cu un cucui, buimac,

Şi pumnul imens al gorilei asupra-i aplecat.

Însă gorila, dumirindu-se mai bine, pe râs se puse:

„Ăsta-i viteazul ce banda de ticăloşi îl trimise?”
Lui Maimuţel, speriat de moarte, blana i se zburlise

Şi aprobă cu un nod în gât, cuprins de tuse.

„De-i aşa”, zise gorila, „încalecă pe mine

Să dăm ticăloşilor o lecţie să o ţină minte!”

Şi dintr-o mişcare l-azvârli pe firavul Maimuţel

Pe ceafa ei groasă cât spinarea de viţel!

Se năpusti apoi cu el spre maimuţărime:

„Ia spune-mi, băieţel, care-s mai nebune?”

Însă Maimuţel se tângui: „Gorilă dragă, rogu-te,

Iartă-le – par rele maimuţele, dar au inimi bune.”

Şi întoarse cu grijă coama gorilei furioase

Spre cuştile lor acum goale şi întunecoase

Iar sub privirile maimuţărimii suspicioase

Reuşi să intre în adăpostul gorilei nervoase.

După ce se potoliră şi ultimele istericale

Maimuţărimea fu cuprinsă de curiozitate,

Dorind cu nerăbdare ca de la erou să afle

Cum din pumnii gorilei obţinuse pace.

Însă Maimuţel, pirpiriul, nu scoase un cuvânt,

Jurând că va duce secretul cu el în mormânt.

Cunoştea prea bine firea lor care îl rănise adânc,

Dar să nu le ajute, l-ar fi durut mai rău sufletul său blând...

Mai mult

Merele

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, peronul gării unui cătun era foarte aglomerat: familii pe punctul de a-şi lua rămas bun, copii alergându-se printre bănci şi pe şine, ţărani cu desagile în spate şi ţărănci purtând coşuri cu diverse bunătăţi. Cu toţii aşteptau cu înfrigurare trenul care părea să întârzie neobişnuit de mult în acea zi. Iar printre ei se puteau observa două caractere care ieşeau cu mult în evidenţă din adunarea nerăbdătoare.

Prima era o femeie bătrână şi cu chipul palid, încadrat de un voal negru şi gulerul alb al robei de călugăriţă. Alături de ea, la câţiva paşi, stătea a doua. Era o femeie tânără, cu chipul machiat şi îmbrăcată destul de sumar, cu o fustă scurtă, o bluză decoltată şi o jachetă modernă de vinilin. Prima avea privirea aţintită în pământ, cu mătăniile în mână şi un coş plin cu mere la picioare. A doua fuma nerăbdătoare, ţinând ţigara într-o mână şi scotocind cu cealaltă mână într-o poşetă minusculă după ceva.

În sfârşit, trenul apare şi toată agitaţia de pe peron se restrânge în jurul uşilor vagoanelor. Călătorii doresc să urce, dar trenul este deja aglomerat, căci toată lumea se îndreaptă spre capitală. Cu greu îşi fac loc oamenii să urce şi apoi încep să îşi caute locuri prin compartimente. Conductorul fluieră plecarea, locomotiva şuieră puternic şi pe scara primului vagon un tânăr călător se apleacă să întindă mâna unei domnişoare care alerga pe tocuri încercând să se agaţe de mânerul uşii. Reuşi să o apuce şi o trase din mers spre scară, iar aceasta îi mulţumi. Tânărul îi zâmbi îmbujorat.

Odată urcată în tren, femeia începu să caute loc prin compartimente. Însă unele erau ocupate de oameni, altele erau ocupate doar pe jumătate de oameni şi pe jumătate de bagaje iar unele erau pur şi simplu ocupate cu bagaje. La uşa unui compartiment, un domn o invită să se aşeze pe locul lui, rămas liber.

- Mai erau două locuri – îi spuse el. Unul l-am cedat doamnei, celălalt îl puteţi ocupa dumneavoastră, dacă nu vă incomodează bagajele.

Tânăra îşi spuse că oricum locuri mai bune nu va găsi şi îi mulţumi omului:

- Vă mulţumesc! Detest să merg cu trenul, dar trebuie să mai vin şi pe la părinţi, nu îi pot lăsa singuri.

- Şi de ce nu vă place?

- Dau peste tot felul de nesimţiţi care au impresia că le-aş răspunde vreodată avansurilor. Şi ţăranii aştia miros îngrozitor!

Bărbatul nu îi mai răspunse. Ea deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru. Banchetele erau ocupate cu bagaje, la fel şi etajerele. Pe jos era un coş cu mere, lângă geam, iar în dreptul lui, o călugăriţă privea prin fereastră peisajul care se derula rapid în viteza trenului. În faţa ei şi a coşului, locul opus de lângă geam era liber. Tânăra se strecură prin uşa pe jumătate deschisă şi se aşeză acolo.

-  A venit târziu azi – îi spuse ea călugăriţei, fără a primi vreun răspuns.

Apoi începu să o cerceteze. Femeia părea bătrână, avea riduri fine trasate pe faţă şi mâinile muncite. În mâini ţinea nişte mătănii pe care le frământa din când în când, de parcă verifica dacă mai erau acolo. Iar în tot acest timp, privirea ei era aţintită afară, însă nicidecum la câmpul care părea o masă compactă aurie de paie uscate, ci sus, spre cerul brăzdat de razele timpurii ale soarelui. La picioarele ei se afla coşul cu mere, de diverse dimensiuni şi culori. Curioasă, tânăra se interesă de ele:

- Ale dumneavoastră sunt merele?

Călugăriţa încuviinţă. Tânăra păru abătută preţ de câteva clipe, apoi continuă:

- Mi se pare ciudat să umblaţi cu mere după dumneavoastră.

În acel moment, călugăriţa îşi întoarse privirea spre ea. Avea o privire blândă şi un zâmbet cald, chiar dacă ambele trădau trecerea timpului. Însă tânăra nu se lăsă intimidată şi adaugă:

- Nu sunt merele fructele păcatului? Cele din care Adam şi Eva nu aveau voie să guste?

Călugăriţa, privind-o, zâmbi şi o întrebă:

- Dar dumneavoastră, domnişoară, aţi vrea să gustaţi din ele?

Tânăra ezită, apoi încuviinţă. Călugăriţa se apropie de ea şi o întrebă în şoaptă:

- V-am speriat?

- Nu... cum să mă speriaţi? Doar sunteţi o bătrânică serioasă şi mai sunteţi şi maică, pe deasupra!

Bătrâna zâmbi blajin, apoi spuse:

- Poftiţi, alegeţi-vă un măr, oricare îl doriţi, vi-l ofer cu dragă inimă.

Tânăra zâmbi stângace, apoi îşi coborî privirea spre coşul cu mere. Îi atrase atenţia unul mare şi roşu, aşa că întinse mâna spre el:

- Ăsta! Pe ăsta îl doresc!

Călugăriţa îl ridică din coş şi i-l oferi, dar până să îl lase din mână, spuse:

- Uite, ţi-l dau fără bani, că nu am trebuinţă de ei, dar aş vrea să îmi spui cu ce te ocupi tu, draga mea. Căci despre mine, e evident...

Tânăra se retrase şi întoarse privirea spre fereastră. Apoi se înroşi la faţă şi spuse pe un ton scăzut:

- Ce să zic... în faţa Lui Dumnezeu nu avem secrete... eu mă ocup cu delectarea domnilor generoşi... mai precis, sunt damă de companie la capitală...

Nu reuşi să privească direct spre călugăriţă şi realizând ce făcuse, dădu să se ridice. Însă bătrâna o apucă de mână şi o opri:

- Stai liniştită, draga mea. Cu toţii avem secrete întunecate şi păcatul se ascunde în fiecare dintre noi. Nu te teme, nu te voi judeca.

Îi întinse mărul, apoi adăugă:

- Uite, pentru că ai fost sinceră, îţi mai dau unul, dar îl voi alege eu.

Se aplecă asupra coşului şi alese un măr din margine, puţin mai mic şi nu prea frumos. Le întinse pe ambele tinerei, care le luă cu un nod în gât şi vru să le bage în poşetă.

- Nu îţi plac? Nu mai vrei să le guşti? – o întrebă călugăriţa.

- Ba da – răspunse tânăra, cu glasul tremurând.

Le privi apoi câteva secunde şi se grăbi să muşte din mărul frumos pe care îl alesese. Însă apoi se ridică şi scuipă dezgustată în coşul de gunoi bucata pe care o rupsese şi din care se unduia ameninţător un vierme imens. Călugăriţa râse, invitând-o să îl încerce şi pe celălalt:

- Se pare că nu ai ales bine. Vezi dacă eu am fost mai luminată.

Tânăra o privi, apoi studie cu atenţie mărul rămas în mână. Ezitând, muşcă o bucăţică micuţă din el, apoi privi repede spre locul din care se rupsese. Era curat, galben ca soarele şi tot atunci simţi un gust dulce, plăcut în gură. Fără să mai scoată un cuvânt, înfulecă rapid şi restul, apoi mulţumi călugăriţei. Aceasta o privi cu acelaşi zâmbet cald, apoi îi răspunse:

- Nu mie trebuie să îmi mulţumeşti, ci Lui Dumnezeu, că El a lăsat aceste lucruri pe pământ. Şi altă dată ai grijă ce alegi: merele sunt ca oamenii – multe par frumoase pe dinafară, dar sunt găunoase pe dinăuntru şi ascund lucruri neplăcute; cele mici pot părea tari şi urâte, dar după ce treci de coaja lor, afli că există şi altfel de frumuseţe. Iar fructele păcatului nu sunt merele, ci trufia omului care a vrut să ştie tot ce ştia şi Dumnezeu. Fi binecuvântată, draga mea, şi Domnul să te aibe în grija Lui!

Cu ochii înlăcrimaţi, tânăra îi sărută mâna care ţinea din nou mătăniile. Trenul sosea în gara din capitală şi toată lumea se grăbea să ajungă la uşi. Bărbatul de la uşă intră să îşi ia bagajele, apoi o ajută pe călugăriţă să se ridice şi îi duse coşul cu mere până jos, la scara vagonului. Însă tânăra era tot pe locul ei, cu ochii înlăcrimaţi şi gândul la merele călugăriţei...

Mai multe mere în tabelul Psi

Mai mult

Şoapte Stinse

Luna s-a stins la marginea cerului, iar odată cu ea – şi cărbunele care ardea mocnit în mine. Am vărsat cărbunele stins din mine şi am colorat visul incolor, începând din momentul în care am ştiut că nu te aştept în van. M-am încălzit cu apusul mai mult ascuns şi-ncet am observat că a mai trecut un minut, o oră din viaţa prea puţin cunoscută – a mai trecut un gând către tine prin mine, ca un impuls electric printr-un telefon plin de dorinţă.

Eu nu mă tem şi nu te teme nici tu, ce nu cunoaştem nu ne poate răni şi chiar dacă viitorul rămâne o enigmă, noi suntem certitudinea. Îmi vând visele pentru o secundă de realitate şi oricât de multe aş vinde, când te privesc, am şi mai multe. Iar fiecare secundă cu tine pare un infinit în sine, un univers microscopic în care fiecare celulă din mine tânjeşte după tine. Însă nu te îngrijora, nu voi dezvolta dependenţa de tine – există deja, aşa cum Luna are nevoie de Soare pentru a străluci.

Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să ne îmbrăţisăm buzele, încet, punând timpul în aşteptare şi creând foşnetul sentimentului exaltat... Dacă ai şti cât de mult te-am aşteptat şi cât de mult te-am dorit... Toamnă după toamnă am sperat să apari. De aceea mi-a fost uşor să îţi răspund chemării, să te recunosc, căci şi tu mă căutai neîncetat printre frunze, printre raze de amurg, printre mulţi ochi străini. Toamna încă mai deapănă poveşti despre noi şi ne ascunde paşii în frunzele ei, indiferent dacă sunt reci şi uscate ori calde şi revene.

Acum pot să te respir... geană cu geană, parte cu parte, literă cu literă. Oftatul duios se impregnează fin în pielea noastră, ca efectul iubirii din noi, a conştientizării existenţei noastre singulare, a realului contopit sau a visului împlinit în doi. Îmi place să îţi privesc pupilele – oglinda sufletului tău – şi să îţi mângâi fruntea purtătoare de gânduri vechi şi noi. Îmi place să mă ţin de mâna ta, plimbându-mă ca o pasăre pe cerul tău cu nori plini de poveşti nemuritoare, până la inima ta mare.

Îmi plac literele tale roşii. Mi le imprimi definitiv în inimă şi îmi doresc să nu le ştergi niciodată, să nu le schimbi sensul, să nu le schimbi culoarea, căci da, alături de tine am cunoscut sudarea inimilor şi tăcerea vorbitoare. Îmi place să îţi scriu, cu litere necuprinse de pată, dar cuprinse de timiditate – reminiscenţa personalităţii mele introverte – conturând cu grijă simţirile mele, până când însăşi paginile află ceea ce scriu şi îţi vorbesc mai departe, în locul meu.

Nu, nu mă tem să te iubesc şi încă o dată îţi spun să nu te temi nici tu. Te voi păzi de umbre şi de şoapte negre şi voi opri iarna să îţi amorţească simţirile, transformând-o în vară caldă. Vreau să simţi doar căldura iubirii şi fiecare toamnă să ne regăsească împreună, adăugând alte 365 poveşti cărţii noastre din frunze ruginite. Noi o vom aştepta cu frenezia inimilor noastre sudate fremătând precum pădurile în bătaia vântului. Iar când soarele va apune şi Luna ne va desfăta cu razele ei argintii, noi ne vom adăposti la umbra timpului în aşteptare şi ne vom iubi cu şoapte stinse pe buzele noastre arse...

Autori: Claudia, Tibi

Mai mult

Evadare

Mi-am luat gândul din cui şi am plecat pe drumul albit de iarnă spre o destinaţie nouă, dar cunoscută. A fost aproape uşor să plec, chiar dacă ştiam că distanţa era mare şi drumul – greu. Însă mă temeam, totuşi, că frigul va fi singurul care mă va aştepta la capăt. Putea fi chiar capătul absolut, dar nimic nu este sortit să fie, aşa că mi-am zis că îmi pot scrie singur destinul şi am încălecat pe condeiul tremurând.

Mi s-au zidit multe obstacole în cale, dar le-am spulberat pe toate cu un gând, o idee ori o privire. Am trecut pe lângă tot cu ochii absenţi, gândind doar la ce mă aştepta să văd, nu ce puteam vedea până acolo. Şi timpul a trecut în zbor pe lângă mine, aşa cum zburam şi eu pe lângă el. Am mizat pe un joc simplu, cu sfârşit previzibil, dar a ieşit remiză şi m-am văzut sosit în doi... sau două.

Odată ajuns, ţi-am zărit chipul înroşit de frig şi timiditate şi privirea vioaie scrutându-mă. M-am apropiat apoi şi ţi-am cuprins mâna tremurândă. Iar tu mi-ai sorbit fiecare cuvânt de pe buze şi mi-ai ghicit fiecare gând, deşi privirea mea era absentă – curios, până atunci nu băgasem de seamă nimic dimprejur, însă în clipele acelea totul părea ciudat de înverzit sub mantia albă de zăpadă şi gheaţă. Însăşi cerul părea albăstrit, deşi norii grei îşi cerneau, supăraţi, făina rece asupra păcatelor oamenilor.

Noi ne plimbam nepăsători printre toţi şi toate şi căutam doar gândul. Iar el şi-a aruncat curând sâmburele în minţile noastre. A zăbovit el o clipă, dar s-a încălzit şi a încolţit. S-a înălţat rapid vlăstarul şi a înflorit sub privirile noastre, ocrotit de şoapte calde, iubit de suflete îngheţate şi dorit de inimi frânte. Desigur, ce s-a zvonit apoi nu ne-a interesat. Eram mai presus de vorbe şi de fapte, deşi puteam fi acuzaţi de o căldură nespus de arzătoare. Şi atunci ne-am dat seama că focul care ardea nu ardea între noi, ci în noi...

Am lăsat totul în urmă şi pe tine odată cu el întorcându-mă. Acum îmi aminteam doar privirea ta şi oricât de multe lucruri îmi ieşeau în cale, nu mă atrăgeau câtuşi de puţin. Nu mai zburam pe lângă timp, ci el zbura pe lângă mine. Peste mine îngheţau secundele şi amintirile, dar îmi continuam drumul cu aceeaşi căldură încă în suflet. Dar drumul nu mai era vesel, căci destinaţia nu mai era nici nouă, nici cunoscută. La capăt mă aştepta acelaşi eu ruginit...

Alte evadări găsiţi în tabelul Psi

Mai mult

Idilă Nudă

Astăzi plouă şi în camera mea e întuneric semiobscur,

Dar asta nu mă opreşte să studiez totul împrejur...

Te văd întinsă pe pat, aşa cum îţi place ţie

Şi mă chemi şi îmi spui că îţi este frig

Şi că ai vrea să îţi împarţi căldura cu mine.

Mă aşez lângă tine şi îţi sărut mâna creatoare,

Iar tu îmi zâmbeşti şi îmi desenezi un apus pe mare...

Îl văd în distanţă, dar ca gândul zboară

Şi ne lasă în întuneric şi îmi spui că îţi este teamă

Şi că ai vrea să te îmbrăţişez şi să fac teama să dispară.

Te îmbrăţişez şi îţi simt inima caldă bătând cu putere,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt în minte ascunsele mistere...

Încerc să le descifrez, aşa cum vrei tu să ne jucăm

Şi mă îmbii şi îmi spui că mă aşteaptă o răsplată

Şi că ai vrea ca în taina lor să ne sărutăm.

Mă aplec asupra ta şi te sărut pe frunte, apoi pe buze,

Iar tu îmi zâmbeşti şi sufli din palma ta două frunze...

Le privesc în zborul lor, dar ele parcă mai mult dansează

Şi ne invită în dansul lor şi îmi spui că vrei să dansăm

Şi că ai vrea să te port în paşi de dans până la amiază.

Te ridic pe braţe şi îţi simt sângele clocotind în vene,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt amintirile transpuse în desene...

Le văd pe fiecare, aşa cum ai dorit să le ilustrezi

Şi mi le arăţi şi îmi spui că vrei să le înnoieşti

Şi că ai vrea să te visez în timp ce mă visezi.

Mă învârt cu tine pe acordurile inimilor noastre în dansul lin,

Iar tu mă săruţi şi îmi şopteşti vorbe dulci în glasul tău calin...

Le ascult pe fiecare, aşa cum numai tu poţi să le spui

Şi mi le repeţi şi îmi spui că vrei să le zugrăveşti

Şi că ai vrea să ne iubim până la sfârşitul timpului.

Te dezbrac şi îţi simt sufletul plin de căldură şi bunătate,

Dar asta nu mă opreşte să-ţi simt frământările pline de greutate...

Le simt pe fiecare, aşa cum le gândeşti, confuză

Şi te fereşti şi îmi spui că vrei să le laşi în urmă

Şi că ai vrea ca eu să te iubesc fără vreo clauză.

Continui să te dezbrac şi îţi studiez liniile fine dintre emoţii,

Iar tu te descoperi şi îmi şopteşti că faţă de mine nu ai reţineri...

Le cercetez pe fiecare, aşa cum le simţi, amestecate

Şi mi le oferi şi îmi spui că pot fi ale mele toate

Şi că ai vrea să fim împreună pentru eternitate.

Acum eşti nudă, lipsită de secrete ori apărare,

Dar asta nu mă opreşte să te descopăr în continuare...

Îţi studiez fiecare gând, fiecare formă, aşa cum se frâng ori unduiesc

Şi tu îmi zâmbeşti, satisfăcută, şi mi le povesteşti

Şi aş vrea să te văd în fiecare dimineaţă şi să îţi spun că te iubesc.

Mai mult

Loc Lipsă

Mă trezesc din nou în dimineaţa eternă. Fiecare zi vine şi începe mereu în acelaşi fel. Te văd în faţa ferestrei. Ochii tăi zâmbesc în faţa răsăritului. Şi dacă ochii mei nu zâmbesc? Dar de ce ar conta asta... soarele roşiatic se ascunde azi printre nori, aşa cum te ascunzi şi tu printre gânduri. Am avut atât de multe cuvinte, dar mi-a lipsit curajul. Acum l-am căpătat, dar am pierdut cuvintele. Însă cuvintele nu mai au valoare.

Mai ţii minte ce mi-ai spus când ne-am despărţit?

„Aş putea spune că toamna este departe. Probabil că nimic din ce a fost nu se mai întoarce, deci cred că doar viitorul ne-a mai rămas, adică fericirea aşteaptă să fie descoperită. Poate că iubesc tot ce mă înconjoară, fiindcă sunt doar un copil ce descoperă diverse sentimente. Dacă ele există, înseamnă că am sa le găsesc şi eu. Desigur, nu trebuie să ne batem capul cu astfel de probleme. Fireşte, nu trebuie să avem probleme, clar, trăim într-o lume în care toamna este departe, nimic din ce a fost nu se mai întoarce şi privim în viitor plini de fericire şi iubire, ca un copil ce caută şi speră ca împărăţia fericirii să existe... şi plini de probleme aşteptăm să iubim...”

Ei bine, acum ştiu ce ar fi trebuit să îţi răspund...

„Aş putea spune că totul s-a terminat de mult. Probabil că ştiam amândoi asta, dar am preferat să ne minţim frumos în continuare... deci cred că uneori minciuna durează mai mult decât adevărul. Adică noi am reuşit să prelungim ceva ce părea imposibil de la început... Poate că ar fi fost mai bine sa nu ne minţim? Fiindcă ştiu că mi-ai spus cândva că vrei să ne minţim sincer... dacă există aşa ceva. Desigur, timpul ne-a demonstrat că nu există. Fireşte, noi suntem mai mici decât el... e clar că nu aveam de unde să ştim asta, nu aveam cum să vedem... Nu ştiu însă de ce am început să umplem locul lipsă din minciuni cu adevăr...”

Poate că ai avut dreptate. Poate că amândoi eram doar doi copii care căutau împărăţia fericirii. Poate că iubirea noastră era o enigmă cu multe piese lipsă, iar noi am distrus tabloul final cu încercări şi intuiri eronate. Poate că părea a fi ce ne doream, dar ştiam amândoi că aparenţele înşeală. Poate că am alergat atât de mult după ce ne lipsea, că am uitat să vedem ce aveam deja. Iar acum degeaba mai căutăm. Ne-a rămas doar un pumn de amintiri din care se scurge cenuşa manuscrisului poveştii noastre, scris de mâini reci cu litere de foc pe hârtie ruptă într-un... loc lipsă.

în colaborare cu Mădălina

Mai mult

Insula Gogoașă

1. Naufragiatul

- Nici nu ştim cum aţi aterizat aici... aţi avut noroc... – se auzi vocea Intendentului, în timp ce mergea agale.

- Poftim!? – îi răspunse uimit bărbatul.

- Ştiţi – interveni servitorul care îi însoţea – noi, aici, nu prea avem parte de vizitatori. Vestea naufragiului vaporului dumneavoastră ne-a mirat destul de mult.

- Am presupus – continuă Intendentul – că Ministerul dumneavoastră se va ocupa de recuperarea epavei şi a tuturor (sublinie acest cuvânt) supravieţuitorilor, dar nu ştim cum a fost posibil ca cele trei nave pe care le-a trimis să vă piardă din vedere...

Bărbatul, încă uimit, se gândi un timp la un răspuns, apoi spuse pe un ton rece:

- Nici eu nu ştiu cum a fost posibil ca dumneavoastră, pe această insulă pe care o pretindeţi a fi „civilizată”, să nu aveţi un far. Furtuna care ne-a aruncat aici a fost destul de puternică şi nu cred că a fost un fenomen izolat. Cât despre... Minister... cele trei nave despre care vorbiţi puteau fi ale oricui, inclusiv ale piraţilor... nu aş fi avut posesiuni importante pe care le puteam pierde, dar chiar şi aşa...

- Staţi liniştit, domnule – îl întrerupse servitorul – vă asigurăm că întotdeauna am fost ospitalieri cu străinii şi sunt sigur că Ministerul va fi mai mult decât încântat să vă aibă ca oaspete la cină. Este foarte interesat de lumea din afara insulei.

Amintindu-şi de condiţia lui, bărbatul se gândi că, urmând să cineze cu oficiali, ar fi fost adecvată o îmbrăcăminte măcar uscată, dacă nu şi curată. Apoi, analizându-şi ţinuta, descoperi că hainele lui erau şi rupte, şi murdare, şi ude.

- Cina cu ministerul? Azi? Acum? Nu vedeţi cum arăt?! De ce nu mi-aţi spus că trebuie să îmi schimb hainele? – îi întrebă pe cei doi însoţitori ai săi.

Aceştia, ridicând din umeri, îi spuseră că nu au observat. Privindu-i cu atenţie, bărbatul observă că unul dintre ei avea firimituri în păr şi pălăria pusă invers, iar celălalt avea pantalonii rupţi în genunchi şi gulerul cămăşii strâmb, ceea ce îl făcu să creadă că pe insula lor, oamenii nu prea ţin la etichetă sau că cei doi chiar nu observau prea multe... Apoi, însă, văzând grădina, înţelese că prima variantă era cea corectă. Plantele creşteau toate împreună, iar buruienile erau într-un loc plivite şi într-un loc înalte cât palatul. Cât despre estetică... un câine ar fi avut mai multa grijă de grădina în care locuia. Chiar şi dalele din pavajul aleii erau strâmbe şi amestecate.

Ajunseră, într-un târziu, în faţa palatului. Era o construcţie albă, rotundă, cu turnuri şi cupole, dar ciudată ca aparenţă. Uşile erau înalte şi negre, probabil din lemn, iar ferestrele păreau mate, dintr-un material alb. Pe lateralele uşii principale erau inscripţionate câteva litere din aur, care – probabil – descriau însemnătatea clădirii. Cei doi slujitori susţineau că este cea mai înaltă şi cea mai frumoasă clădire de pe insulă. Bărbatul nu îi putea contrazice ori aproba...

Odată intraţi, el descoperi că interiorul era ceva mai frumos. Un hol mare pavat cu marmură albă se întindea înaintea lui către o sală imensă, rotundă şi bine iluminată de vitralii şi candelabre. Materialul alb din ferestre părea a fi pânză, dar o pânză întărită şi bine întinsă. Două rânduri de trepte urcau în semicerc prin stânga şi dreapta holului, conducând spre etaj. Cei doi îl rugară să îi urmeze pe rândul din dreapta, apoi îl conduseră printr-un coridor spre o cameră. Pe pat îl aşteptau un rând de haine caraghioase, asemeni celor pe care le purtau ei, iar pe masă un vas cu apă pentru el, să se spele. Îi spuseră să coboare în sala mare imediat după ce îşi va fi schimbat hainele şi îi amintiră de cina cu Ministerul, care părea a fi conducătorul insulei.

După ce se spălă şi schimbă de haine, omul începu să studieze cu atenţie lucrurile din jur. Fereastra lui avea vedere spre grădină şi plajă. Printre valuri încă se vedeau resturi din nava naufragiată, dar niciun alt vapor la orizont, nici măcar vreo barcă. În cameră se aflau un pat, o masă şi două scaune, un ceas imens pe perete şi un şifonier vechi şi prăfuit. Păreau lucrate manual, dar cu ceva mai multă grijă decât hainele şi ceea ce se afla în grădină. Cât despre haine, erau, cu siguranţă, caraghioase, colorate şi tăiate în diverse forme. Măcar i se potriveau...

Se întoarse la scări şi coborî în sala rotundă pe care o văzuse când intrase. Un servitor îl pofti să se aşeze la o masă imensă, rotundă, iar altul îi servi un pahar cu vin şi unul cu apă, apoi îi spuse că restul invitaţilor trebuie să sosească. După câteva minute, cei care îl escortaseră până în palat apărură împreună cu alţi doi oameni. Intendentul discuta cu unul dintre ei şi râdeau împreună, în timp ce servitorul şi celălalt priveau şi parcă încercau să înţeleagă dialogul. Se aşezară cu toţii la masă, dar până să se facă prezentările, o trompetă sună şi se auzi o voce:

- Înălţimea sa, Ministerul!

Doi servitori deschiseră uşile opuse intrării şi un bărbat micuţ şi îndesat, îmbrăcat în haine sobre, îşi făcu apariţia. Avea o pălărie cu pană, însă pana era ruptă; era bărbierit incomplet, iar haina lui avea un nasture lipsă; pantalonii păreau întregi, însă şosetele erau de culori diferite; în sfârşit, pantofii erau negri, dar unul era lustruit, iar celălalt nu. Omul se opri între uşi, analiză scurt cu privirea toată sala şi se opri asupra bărbatului străin. Zâmbi şi se apropie de masă, apoi se aşeză şi doi servitori îi aduseră imediat un pahar cu apă şi unul cu vin. După ce sorbi din fiecare, zâmbi, iar ceilalţi meseni făcură o plecăciune şi se aşezară şi ei.

Bărbatul se abţinea cu greu să nu pufnească în râs, iar Intendentul îl observă zâmbind şi îl întrebă:

- S-a întâmplat ceva?

- Nu – răspunse bărbatul, doar că arată puţin caraghios acest ministru.

- Vă rog să nu îl sfidaţi pe Minister, domnule. El este autoritatea supremă a acestei insule şi vă sugerez să îl respectaţi.

- Îmi cer scuze – spuse bărbatul, abţinându-se să râdă – dar la noi, sau cel puţin acolo de unde vin eu, ministerul (spuse subliniind cuvântul) este format din mai mulţi oameni şi are o funcţie specială, bine definită. Ministerul dumneavoastră seamănă mai degrabă cu un monarh.

Discuţia fu întreruptă de servitorii care aduceau mâncarea la masă. De partea cealaltă a mesei, Ministerul privea spre cei doi care discutau şi îşi scărpina rămăşiţele de barbă. Când toţi servitorii se retraseră, îl întrebă cu o voce gravă pe bărbat:

- Cum vă plac hainele?

- Ca să fiu sincer, domnule, sunt mult mai bune decât ale mele, care s-au deteriorat în urma naufragiului. Însă nu ştiu dacă m-aş putea obişnui cu ele...

- Cum să vă explic – interveni Intendentul – noi, aici, pe insulă, nu prea suntem obişnuiţi cu străinii şi atunci încercăm să minimizăm impactul pe care îl va avea şederea dumneavoastră, domnule. Sperăm să înţelegeţi această... necesitate. Scuzaţi-mi imixtiunea, Înălţimea Voastră.

Ministerul făcu un gest, apoi zâmbi şi spuse către străin:

- Sperăm să vă simţiţi bine pe timpul şederii dumneavoastră aici, pe insulă. Spuneţi-mi, vă rog, de unde veniţi şi unde doreaţi să mergeţi?

- Ştiţi, domnule, eu sunt reporter. Vaporul nostru a plecat din Anglia, a ocolit Africa şi trebuia să ajungă în Australia, în coloniile englezeşti, dar a naufragiat aici, pe coastele insulei dumneavoastră.

- Un eveniment teribil şi nedorit – adăugă Ministerul, serios.

- Extrem de nedorit, domnule! replică bărbatul. Vaporul conţinea bunuri de valoare şi transporta oameni importanţi. Eu însumi mi-am pierdut carnetul cu toate însemnările mele de pe parcursul călătoriei, iar acum nu voi mai putea spune nimănui ceea ce am văzut.

- Dar ne puteţi spune nouă – spuse, zâmbind, unul dintre ceilalţi oameni de la masă.

- Dânsul face parte din Prohibiţie – explică Intendentul; este supraveghetorul însărcinat cu securitatea, vă rog sa îl întelegeţi. De altfel, noi preferăm sa rămânem ascunşi lumii. Am văzut destule lucruri la timpul nostru şi considerăm că insula aceasta este ca un refugiu pentru noi.

Bărbatul îşi aminti că pe drumul spre palat i se povestise despre insulă şi îşi aminti o curiozitate asupra numelui:

- Mă scuzaţi că vă întrerup... insula aceasta... de ce se numeşte Insula Gogoaşă?

- Ei bine, se numeşte astfel pentru că este rotundă şi are un lac în mijloc, ceea ce o face să semene cu o gogoaşă – îi răspunse Ministerul. Cum ar spune oamenii dumneavoastră, un caz curios... o ciudăţenie a naturii. Însă noi suntem fericiţi cu ea aşa cum este şi tocmai de aceea considerăm că e mai bine să evităm străinii şi complicaţiile pe care le pot aduce ei, fără supărare...

- Vă înţeleg perfect, domnule – replică reporterul. Ştiu ce s-a întamplat în America şi chiar şi în Australia; mi s-a povestit că exista o populaţie indigenă care a fost decimată de către colonişti... este trist că oamenii nu pot convieţui în pace cu alţi oameni. Uneori aproape că îmi doresc şi eu să mă mut pe o insulă, asemeni celor pe care le descrie domnul Jules Verne în cărţile sale. Desigur, dumneavoastră nu ştiţi despre ce vorbesc – adaugă bărbatul, observând confuzia celorlalţi meseni.

Ministerul îl privi atent, după care îi spuse:

- Sperăm să vă placă insula noastră, domnule. Poate chiar veţi decide să vă stabiliţi aici, de ce nu? Suntem bucuroşi să vă primim.

- Legat de insula dumneavoastră... cum este posibil să se afle pe o rută maritimă pe care au navigat-o şi olandezii, şi spaniolii, şi englezii şi totuşi, să nu aparţină nimănui, nici măcar să nu apară pe hartă?

Ofiţerul îl privi încruntat. Observând că ceilalţi nu răspund, se adresă bărbatului:

- Insula aceasta ne aparţine nouă. De ce ar trebui sa aparţină altcuiva?

- Mă scuzaţi – replică bărbatul – am presupus că a mai fost vizitată şi că ar fi o colonie.

Ministerul interveni:

- O colonie şi este, domnule. Primii colonişti care au sosit aici au fost englezi, ca dumneavoastră. Însă asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, pe când Australia dumitale nu era mai mult decât o insulă recent descoperită şi ale cărei teritorii erau necunoscute. În fapt, am auzit recent că oamenii dumneavoastră se străduiesc sa descifreze misterele Africii, împărţind-o între englezi şi olandezi. Aşa că v-aş ruga să nu mai puneţi la îndoială apartenenţa insulei ori cunoştinţele poporului dumneavoastră, căci sunteţi teribil de dezinformat.

- Presupun – spuse bărbatul – că vă referiţi la doctorul Livingstone şi prietenul său, Henry Morton Stanley.

- Desigur, cei doi vânători de indigeni – replică Ofiţerul.

- Permiteţi-mi, vă rog, să adaug că aceşti „doi vânători de indigeni” au făcut unele dintre cele mai importante descoperiri pe continentul african şi au realizat lucruri pe care alţii le credeau imposibile. Sacrificiile sălbaticilor sunt datorate violenţei de care dau ei însişi dovadă. Stanley susţine, în fapt, că aceşti indigeni „nu cunosc altă domnie decât cea a puterii şi violenţei excesive”.

- Sunt sigur – interveni Ministerul – că nimeni nu a cerut acordul acestor sălbatici pentru a dezgropa faraoni şi piramide, pentru a căuta izvoarele Nilului ori pentru a construi drumuri şi a aduce civilizaţia în ţările lor, care acum sunt fie parte a Imperiului Britanic, fie parte a Imperiului Olandez. Cum să nu fie violenţi indigenii!? Pentru ei, voi sunteţi sălbaticii! Voi, europenii, aveţi în minte doar descoperiri, civilizaţie şi progres, fără a ţine cont de libertatea de drept a oamenilor, cea pe care o proslăviti atât de mult ca fundaţie a civilizaţiei voastre. La fel aţi procedat şi în America şi Australia... nu-i de mirare că americanii au cerut independenţa de Coroană...

Bărbatul îl privi indignat, apoi îi răspunse:

- Pentru o insulă micuţă izolată într-un ocean, ştiţi destul de multe. Aflaţi, însă, că toate cuceririle făcute în numele Coroanei Britanice au fost făcute cu scopul de a duce civilizaţia şi progresul chiar şi în cele mai întunecate colţuri ale lumii, aşa cum spun iluştrii exploratori. Şi observ că nu ar strica să aveţi câte puţin din acestea şi aici, pe insula dumneavoastră. Am crezut că vă lipsesc mijloacele cu care să puteţi construi, dar se pare că singurele mijloace care vă lipsesc sunt, de fapt, inteligenţa şi respectul pentru realizările umanităţii!

Ofiţerul se ridică în timp ce îl privea cu înverşunare. Bărbatul aruncă şervetul de la gât în farfurie şi se ridică şi el de la masă, dar se îndreptă spre ieşire.

- Sire – întrebă Ofiţerul – îi veţi permite să ne sfideze astfel?

Ministerul privi spre bărbatul care ieşea din palat, apoi răspunse calm:

- Va reveni singur la gânduri mai bune. Şi apoi, unde are să se ducă? Suntem pe o insulă izolată în mijlocul oceanului...

2. Prizonierul

Reporterul se plimba de câteva minute pe insula pe care deja o considera blestemată. Nu putea înţelege de ce aceşti oameni păreau atât de încuiaţi şi lipsiţi de respect, dar se considerau, totuşi, civilizaţi, cu oraşul lor şi guvernarea lor. Pe alocuri, insula părea pustie. În jurul palatului existau câteva zeci de case de diverse forme, apoi ele se răreau şi mai departe apărea câte o colibă printre copaci şi buruieni. Deşi era îmbrăcat la fel cu ei, oamenii îl priveau cu mirare pe reporter, de la ferestre ori din pragurile caselor. Nu aveau garduri, semn că nu preţuiau prea mult proprietăţile, iar majoritatea caselor aveau geamurile şi uşile deschise. Toate casele aveau forme ciudate, triunghiulare, paralelipipedice ori trapezoidale, însă cele ale oamenilor înstăriţi erau mai mari şi rotunde, asemeni palatului Ministerului. Săracii locuiau în colibe.

După un timp, bărbatul nu mai zări nicio colibă sau casă şi înaintea lui se întindea jungla. Îşi propuse să continue să meargă spre apus, în speranţa că măcar pe partea cealaltă a insulei va găsi vreun port ori un alt oraş. Însă dupa câteva mile, găsi un gard. Era destul de înalt şi părea să se întindă pe o distanţă mare. „Ciudat” – îşi zise reporterul în gând – „tocmai jungla să fie îngrădită?”. Sări gardul, oprindu-se în vârf ca să încerce să vadă ce se afla dincolo. Jungla era însă prea deasă pentru a putea observa ceva în distanţă, aşa că se vazu nevoit să îşi continue drumul ghidându-se după razele soarelui.

La un moment dat, simţi cum cineva îl urmărea prin desişuri. Se gândi că ar putea exista încă indigeni sălbatici pe această insulă, aşa că grăbi pasul. Dar nu după mult timp, auzi crengi trosnind şi privind în jurul lui, văzu câţiva oameni în uniformă care ţineau armele atinţite spre el. Unul dintre ei păşi înainte şi îi spuse pe un ton apăsat:

- Vă aflaţi într-o zonă restricţionată, domnule. Vă rugăm să ne însoţiţi spre cea mai apropiată ieşire.

Bărbatul, calculând că nu avea şanse de scăpare din faţa oamenilor înarmaţi, hotărî să se conformeze:

- Îmi cer scuze, domnilor, sunt un oaspete al Ministerului şi voiam doar să văd insula.

Soldatul îi răspunse:

- Sunt sigur că Ministerul v-a informat despre faptul că nimeni nu are acces la Lac, iar dacă avertismentul dânsului a fost insuficient, probabil că aţi observat că această zonă este împrejmuită. Vă rugăm să ne urmaţi.

Reporterul îl urmă pe soldat, iar imediat li se alăturară doi soldaţi dintre cei care se aflau în desişuri. Se întoarseră pe o potecă, urmând gardul înalt, până când ajunseră la o poartă străjuită de două turnuri. Acolo era forfotă mare şi toti aşteptau cu nerăbdare intrusul. Însă imediat cum au ajuns, forfota s-a mutat spre poartă, aşteptând sosirea Prohibiţiei, deoarece străinul pătrunsese pe un teritoriu strict interzis.

De cum sosi, Ofiţerul se indreptă direct spre reporter:

- Ascultă, reporterule, eu am mai întâlnit tipul dumitale: curioşi, băgăcioşi, obraznici şi în final... dăunători. Poate că Ministerul a fost mai indulgent sub auspiciul cetăţeniei tale, dar eu nu sunt. Voi, englezii, sunteţi cea mai arogantă naţie dintre toate şi preţuiţi numai Coroana voastră! Pe insula asta există nişte legi diferite de cele din Englitera voastră şi sub niciun aspect să nu te gândeşti că aş ezita să le aplic până la capăt în cazul tău! Aşa că eu, în locul tău, m-aş gândi de două ori înainte să mai fac vreo manevră de genul ăsta. Consideră ăsta al doilea avertisment, cu toate că ai scăpat uşor la cină. Al treilea va fi şi ultimul. S-a inţeles!?

Reporterul îl privi îndelung, însă nu îi răspunse. Încerca să îşi explice misterul acelui perimetru. Să fi păstrat oare Ministerul o zonă protejată pentru băştinaşi? Dar astfel nu se explica prezenţa soldaţilor în partea aceea a gardului, pentru că ar fi existat interferenţe între ei. Poate că Ministerul dorea să protejeze flora şi fauna, deşi văzuse destule specii şi pe plajă şi în pădure, înainte de a pătrunde în acel loc. Şi ce era cu acest lac din mijlocul insulei? Era oare un atol? Sau un vulcan? Nu îşi putea explica...

Ajuns înapoi la palat, reporterul fu poftit să asiste la o serată alături de Minister şi alţi oficiali de pe insulă. Desigur, a devenit imediat atracţia serii, deşi dansurile erau, de departe, cu mult mai interesante şi mai plăcute vederii. El îi ignora pe toti şi urmărea, curios, dansatoarele şi dansatorii, încercând să distingă între stilurile europene, orientale şi tribale. Pe alocuri, paşii îi păreau cunoscuti, însă imediat urma o explozie de sunet şi mişcare care distrugea impresia şi îl lăsa uimit.

Ministerul încerca să îi explice fiecare dans în parte, dar era deseori întrerupt de Intendent şi Ofiţer, interesaţi peste măsură de soarta străinului din palat. Cei doi păreau destul de preocupaţi, însă Ministerul era vesel şi chiar glumea, părând destul de relaxat în privinţa reporterului. Nici măcar la vestea că străinul pătrunsese pe teritoriul interzis nu s-a îngrijorat prea tare, ceea ce îi făcu pe cei doi să îşi întărească convingerea că aveau o problemă serioasă.

Petrecerea se termină târziu în noapte, iar reporterul fu poftit să doarmă intr-unul dintre dormitoarele de la etaj. Era o cameră ceva mai mare decât cea în care îşi schimbase hainele. Avea un pat, o masă, două dulapuri, un fotoliu şi un balcon pe care se mai aflau o masă şi două scaune. Pe perete era atârnat un orologiu la fel de imens ca şi cel din prima cameră şi două portrete – ale Ministerului şi soţiei sale. Sau cel puţin aşa se numeau, pentru că nu semănau mai deloc cu persoanele reale. Proporţiile erau când exagerate, când corectate, iar trăsăturile nu respectau fidel contururile chipurilor celor doi. Cât despre haine – păreau a fi dintr-o bucată.

Extenuat, reporterul se culcă în patul cu baldachin. Deasupra patului trona un şoim. „Ironic”, îşi spuse în gând bărbatul, gândindu-se la toate evenimentele zilei. „Oamenii ăştia nu au gust, maniere ori educaţie, dar se compară cu o pasăre atât de… aleasă” – continuă el, dezgustat. Îşi închipuia că se afla în compania unor oameni pe care civilizaţia îi respinsese, chiar dacă ei susţineau contrariul. Însă totodată avea senzaţia că se transforma încet, dar sigur, din oaspete în prizonier...

3. Labirintul

În dimineaţa următoare, reporterul, având deja situaţia evaluată, îşi propuse să caute cu orice preţ să scape de pe insula aceea plină cu oameni ciudaţi. Atunci îşi aminti un amănunt curios: oamenii de pe insulă nu se prezentaseră şi nici nu fuseseră curioşi cu privire la identitatea lui. Cu siguranţă erau înapoiaţi, dar lipsiţi de maniere nu-i păruseră, cel puţin nu după ce luase cina cu ei şi participase la dineu. Aşa că atunci când unul dintre servitori se prezentă să îl invite la micul-dejun, ceru să îl vadă pe Intendent.

- M-aţi chemat? Întrebă Intendentul, câteva minute mai târziu.

- Da – răspunse reporterul. Am o curiozitate: care este numele dumneavoastră?

- Ştiţi, domnule... noi, aici, pe insulă, nu ne folosim de nume. Fiecare om este definit de rolul lui în societate – în speţă, funcţia pe care o deţine. Aşadar eu sunt Al Patrulea Intendent – adică fac parte din a patra generaţie.

Reporterul rămase câteva secunde pe gânduri, apoi reveni:

- Dar oamenii aceia care au casele din oraş, ei ce funcţii deţin? Ce îi defineşte?

Fără să ezite, Intendentul îi răspunse:

- Fiecare are funcţia lui precisă, domnule, care se transmite din tată în fiu. Iar doamnele sunt casnice şi definite de funcţiile soţilor. Iar cu excepţia Ministerului, nu există diferenţe între oameni. Cu toţii sunt egali.

Reporterul îl contrazise:

- Ba chiar deloc, domnule: unii sunt mai egali decât alţii. Altfel Ministerul dumneavoastră nu ar mai avea servitori, iar Ofiţerul nu şi-ar mai închipui că el face legea prin partea asta de lume.

- Vă asigur că fiecare face ceea ce îi place, de bună voie şi cu bune intenţii.

- Sunt convins... – răspunse reporterul, pe un ton ironic, în timp ce părăsea camera.

La masă îi aşteptau deja Ministerul şi Ofiţerul. Pe lângă ei se mai aflau trei oameni, dar reporterul nu îi recunoscu. Făcu o reverenţă împreună cu Intendentul, dar se pare că acesta îi cunoştea deja pe ceilalţi, căci le zâmbi şi îşi adresară saluturi prietenoase. Mâncară cu toţii într-o tăcere întreruptă doar de şuşotelile dintre Minister şi Ofiţer, care părea nemulţumit de ceva, însă evita să îşi exprime nemulţumirea. Reporterul ar fi vrut să îl confrunte, însă contextul îi păru nepotrivit şi se mulţumi să îi arunce priviri încruntate. Evident, răspunsul era pe măsură.

După micul-dejun, Ministerul îl invită pe bărbat la o plimbare în grădina palatului. Îi povesti o scurtă istorie a insulei, aşa cum o cunoştea el de la tatăl lui, care la rândul lui o aflase de la tatăl lui şi asa mai departe, până la primul căpitan de vas care a pus piciorul pe insulă şi a decis să rămână. Cât despre indigeni, se părea că au fost paşnici şi dispuşi să împartă insula cu noii veniţi.

- Dar cum se face că nu am văzut niciunul până acum? Întrebă reporterul.

Ministerul îl privi zâmbind, apoi îi răspunse:

- Fiecare are locul lui pe insulă. Noi îl ştim pe al nostru, iar ei îl ştiu pe al lor. Încercăm să nu ne deranjăm unii pe alţii.

- De ce să vă deranjaţi, dacă aţi spus că ei sunt paşnici şi împart insula cu dumneavoastră? Îmi pare că aţi format o populaţie tare ciudată aici, pe insulă...

- Eu cred – răspunse Ministerul – că ar fi bine să ne limităm, fiecare, la lucrurile pe care le înţelegem şi să nu facem afirmaţii pripite.

- Eu cred că înţeleg destul de bine, domnule. Dumneavoastră şi Ofiţerul dumneavoastră deţineţi puterea pe aceasta insulă, nu încape îndoială. Dar mai mult de atât, deţineţi şi informaţia şi îmi pare, cumva, că sunteţi singurii privilegiaţi. Cel puţin Intendentul pare fericit în naivitatea lui. Dar eu vin dintr-o lume în care informaţia îmi oferă puterea şi ştiu sigur că aici se petrece ceva necurat, chiar dacă încă nu realizez ce anume, exact.

Ministerul începu să râdă:

- Sigur nu v-aţi lovit la cap în timpul naufragiului, domnule reporter? Avem un doctor aici, pe insulă, poate ar trebui să îi faceţi o vizită. Ori pot aranja să vă viziteze dânsul, nu-i problemă.

- Nu, mulţumesc, nu este nevoie. Mă gândesc că ar fi fost mai bine să mă lovesc la cap... cine ştie? Poate eram dispus să vă îmbrăţişez calea. Aş prefera să mă plimb singur, dacă îmi permiteţi.

Ministerul încuviinţă şi se retrase. Rămas singur, bărbatul încercă să îşi adune gândurile. Era evident că felul în care se desfăşurau lucrurile pe insulă contravenea oricăror legi cunoscute de el din lumea europeană şi poate chiar lumea civilizată, dacă nu ar fi ştiut că americanii aveau sclavi africani, iar arabii îşi tratau femeile ca pe servitoare. Nu îl mai mira de ce trăiau chinezii pe care îî văzuse în călătoriile lui în pustiu, pe vârfurile munţilor. Însă în acele momente îşi dorea să fie pe străzile aglomerate şi murdare ale Londrei. Erau periculoase, dar cumva mai atrăgătoare decât potecile din grădina acelui palat.

În grădină era linişte şi soarele radia arzător. Printre arbori şi arbuşti, reporterul se plimba căutând instinctiv umbra, căci mintea lui se plimba printre gânduri. Nu putea înţelege cum oamenii aceia acceptau atât de uşor să fie conduşi orbeşte şi să li se impună un drum în viaţă, fără a fi liberi să îl aleagă. Pentru el, asta era echivalentul unei plantaţii de tabac din Confederaţia Americană. Însă acestei „confederaţii”, spre deosebire de cea pe care o ştia el, îi lipsea războiul. Îi lipsea lupta pentru dreptate şi pentru eliberare.

„Dar dacă oamenii aceştia nu vor să fie eliberaţi?” – se întrebă el, în gând. Poate că ei erau fericiţi cu starea de fapt a lucrurilor. În fond, cine era el să conteste firea lor? Era un străin, câteodată străin şi de sine însuşi... Realiză, totuşi, că poate oamenii aceia erau crescuţi în naivitate deplină şi educaţi că aceea era singura cale. Ar fi fost dator, în cazul acela, să le explice măcar cum stau lucrurile în lumea lui şi oricine ar fi înţeles l-ar fi putut urma. „Dar unde să mă urmeze, totuşi? Nu sunt un lider, nu sunt Iisus şi nu am nici măcar o corabie cu care să părăsesc insula asta blestemată!” – îşi spuse dezamăgit, în timp ce îngenunchea pe iarbă în faţa labirintului din mintea sa...

4. Provocarea

Trecuseră ore întregi de când bărbatul stătea în genunchi şi se gândea. Intendentul îndrăzni să îl deranjeze:

- Sunteţi aşteptat la ceai. Ofiţerul a trimis după dumneavoastră.

Ca trezit din somn, reporterul tresări.

- Desigur, Ofiţerul... şopti el, mai mult ca pentru sine.

Se ridică cu greu, având picioarele amorţite. Zâmbi şi îl întrebă pe Intedent:

- Domnule Intendent, v-aţi trezit vreodată amorţit, ca dintr-un somn îndelungat?

Intendentul îl privi mirat, apoi răspunse:

- Îmi pare rău, domnule, nu ştiu ce vreţi să spuneţi. Programul de la palat este strict şi mă mândresc să îl respect întocmai.

- Ei bine, veţi afla curând ce înseamnă – replică bărbatul.

Se îndreptară grăbiţi spre palat, dar Intendentul îi făcu semn să îl urmeze spre terasă. Doi străjeri păzeau scările, dar le permiseră să treacă. La o masă albă, rotundă, Ofiţerul îşi răsucea mustăţile:

- V-aţi lăsat aşteptat – spuse privindu-i cu dispreţ pe cei doi.

Înainte ca reporterul să poată răspunde, Intendentul făcu o plecăciune, apoi se scuză:

- Este vina mea, domnule. Nu am ştiut unde se afla domnul reporter şi am zăbovit căutându-l, până când una dintre slugi mi-a spus că îl pot găsi în grădină.

Ofiţerul încuviinţă:

- Foarte bine, atunci. Mă bucur că l-aţi găsit. Acum vă rog să ne lăsaţi.

- Desigur, domnule – răspunse Intendentul.

Apoi făcu o plecăciune şi dispăru. Ofiţerul îl privi câteva secunde, apoi se întoarse spre reporter:

- Dar vă permit să vă aşezaţi, să ştiţi. Realizez că un om de teapa dumneavoastră nu ţine la etichetă şi sunteţi tentat să scormoniţi peste tot, dar aflaţi de la mine că sunt mai civilizat decât par.

Bărbatul se aşeză fără să îi răspundă. Ofiţerul continuă, zâmbind:

- Probabil că vă întrebaţi de ce v-am chemat... ei bine, nu am să vă reţin prea mult. Domnul Minister mi-a povestit unele lucruri. Am realizat că poate relaţia noastră nu a pornit cu dreptul şi vreau să vă asigur că intenţiile mele sunt dintre cele mai bune. De fapt, chiar aş vrea să vă invit la o plimbare pe malul Lacului.

- Acel Lac îngrădit, pe care nu are nimeni voie să îl vadă!? – izbucni reporterul, mirat.

- Da, domnule, acela. Am discutat cu Ministerul şi am convenit cu dânsul că în cazul dumneavoastră putem face o excepţie şi vă permitem să îl vizitaţi. Doar sunteţi oaspetele nostru, nu un prizonier de drept comun. Şi apoi, cum aţi putea povesti ulterior călătoria dumneavoastră dacă nu aţi avea dovada că această insulă chiar este o gogoaşă?

Reporterul începu să râdă:

- O gogoaşă şi este, domnule, nu vă contrazic! – îi răspunse printre hohote, apoi pufni şi mai tare în râs.

- Observ că v-am pricinuit mare amuzament – se încruntă Ofiţerul.

- Mă scuzaţi – îi răspunse omul – dar nu mă pot abţine. Este ilară asemănarea.

- Ei bine, strămoşii noştri au ales-o şi nu se poate face mare lucru pentru a fi schimbată.

După ce se opri din râs, reporterul îşi reluă tonul grav şi îl întrebă pe Ofiţer:

- Chiar aşa, domnule, strămoşii dumneavoastră cum au ajuns aici? Se îndreptau spre Australia? Căpitanul navei noastre îmi spusese că mai aveam două zile până să fi ajuns acolo, dacă ne-ar fi ajutat vântul şi bunul Dumnezeu.

Ofiţerul păru să se gândească pentru o clipă, dar nu ezită să răspundă:

- Prima corabie care a sosit aici avea misiunea de a coloniza insula australă, sau ceea ce numiţi acum Australia. Spre deosebire de naufragiul dumneavoastră, oamenii de atunci au avut impresia că au deviat de la curs din cauza compasului defect şi că au ocolit insula spre Miazăzi, neştiind cât de mare era. Abia mai târziu au realizat că nu se aflau în Australia. Dar era prea târziu, căci se apucaseră deja să se instaleze. Iscoadele au întâmpinat curiozitate din partea indigenilor, însă căpetenia lor nu a primit niciun dar din partea străinilor. A preferat să se retragă în pădure şi mai târziu, când a fost îngrădit Lacul, pe partea cealaltă a insulei.

Reporterul îl întrerupse:

- Dar de ce a fost îngrădit Lacul?

- Lacul a fost îngrădit la cererea celui de-al Treilea Minister. Trebuie să vă spun că primul Minister ales, căpitanul navei care a debarcat aici, s-a dovedit a fi un conducător incapabil şi a fost repede înlocuit cu un altul, care la rândul lui a fost contestat şi astfel Al Treilea Minister a primit funcţia pe viaţă. La început, a crezut că va fi ascultat şi respectat, dar în timp a învăţat că în această lume nouă, orice libertate era în exces pentru populaţie. După câţiva ani au mai sosit două corăbii pe aceeaşi premisă că se îndreptau spre Australia, dar Al Treilea Minister i-a convins pe oameni să rămână şi astfel s-au impus măsuri de supunere suplimentare, fapt care a condus la îngrădirea Lacului, înfiinţarea Prohibiţiei şi construcţia palatului. Desigur, opozanţi au fost destui, însă nesupunerea lor a fost reprimată şi oamenii au început să se adapteze, treptat, regimului. Al Patrulea Minister s-a văzut deja în faţa unei populaţii mult mai docile şi de atunci încoace civilizaţia noastră a înflorit aici, pe insulă...

- Deci dumneavoastră susţineţi că băştinaşii v-au cedat pur şi simplu insula? Şi cu alte cuvinte, un tiran a preluat puterea şi a instaurat un regim despotic?

- Vă înşelaţi, domnule reporter. Nu a preluat niciun tiran puterea. Pur şi simplu s-a cerut o mână fermă care să conducă oamenii pe drumuri noi. Şi aş putea adăuga că s-a făcut o treabă foarte bună aici.

Reporterul îşi aruncă privirea împrejur, apoi spuse pe un ton scăzut:

- Să ştiţi că nu este nevoie să îl lăudaţi pe Minister în faţa mea. Nu tolerez tiranii, indiferent dacă s-au născut ori au ales să fie astfel. Omul are în fiecare moment libertatea de a alege şi de a-şi schimba soarta, oricât de păcătos ar fi.

Ofiţerul, indignat, se ridică şi trânti cu pumnul în masă:

- Dar cum îţi permiţi, domnule!? Dumneata crezi că eu sunt vreunul dintre beţivii dumitale din Londra? Insula asta este a noastră şi o vom conduce aşa cum ştim şi cum vrem. Aţi face bine să vă arătaţi respectul faţă de autoritatea noastră, altfel nu garantez pentru respectul pe care vi-l vom arăta noi!

În momentul acela Ministerul îşi făcu apariţia şi Ofiţerul luă poziţia de drepţi.

- Ce s-a întâmplat, domnilor? – întrebă Ministerul, confuz.

- Permiteţi, Sire: acest om nu înţelege că nu se mai află în Engliterra lui. Încercam să îi explic despre cum stau lucrurile pe insula noastră şi el a început să conteste poziţia dumneavoastră, refuzând să accepte că sunteţi monarh de drept divin.

- Din contră, domnule – interveni reporterul – acest om nu înţelege că monarhia absolută este tiranie, iar Englitera se conduce de către rege şi parlament tocmai pentru a preveni accesul unora precum dânsul la puterea absolută în ţară.

În acel moment, Ofiţerul scoase sabia din teacă, dar fu oprit de un simplu gest al Ministerului. Acesta, după ce îi privi îndelung pe amândoi, le vorbi pe un ton calm:

- Să nu ne înfierbântăm pentru nişte impresii, domnilor. Dumneavoastră, domnule reporter, sunteţi aici de două zile. Habar nu aveţi despre insula aceasta şi ce înseamnă ea. Iar dumneata, Ofiţerule, uiţi că domnul reporter este străin şi nu doar că nu cunoaşte legile noastre, dar este şi reticent în a le adopta. Poate că ar fi mai bine să renunţaţi la fermitatea cu care vă susţineţi punctele de vedere şi să acceptaţi calea de mijloc: dumneavoastră, domnule reporter, mă veţi însoţi în activităţile mele, iar dumneavoastră, domnule Ofiţer, aţi putea pleca într-una din misiunile dumneavoastră la Londra; cu această ocazie puteţi informa autorităţile engleze despre naufragiul domnului reporter şi eventualii supravieţuitori.

Ofiţerul încuviinţă, dar reporterul rămase uimit:

- Ofiţerul călătoreşte la Londra!?

Ministerul zâmbi, apoi îi răspunse:

- Da, domnule. Cam o dată la doi ani. În fond, nu am vrea să rupem legăturile cu lumea civilizată, nu?

- Şi Coroana ştie despre existenţa acestei insule?

- Mă îndoiesc. Domnul Ofiţer nu are contacte cu oamenii politici, numai câteva legături de încredere şi parteneri de afaceri.

Reporterul fu şi mai mirat:

- Afaceri!? În Londra?

- Nu, domnule – răspunse Ministerul. Afaceri aici, la noi pe insulă. Când pleacă Ofiţerul, ia cu el câteva bunuri de export pe care le vinde în porturile engleze. Însă de două ori pe an suntem vizitaţi de către negustori englezi care sunt interesaţi să cumpere diverse produse şi care ne aduc carne, ceaiuri şi alte condimente şi mirodenii care nu se găsesc pe insula noastră.

- Iar cetăţenii ştiu despre aceste afaceri?

- Nu, domnule. Cu cât ştiu mai puţine, cu atât este mai bine pentru ei. Exceptând soldaţii care v-au găsit pe plajă, oamenii noştri nu se apropie de mare. Se tem de ea tocmai pentru că ştiu că aduce probleme. Iar prin „probleme” nu mă refer numai la furtuni.

Ministerul observă că reporterul se pregătea să îl întrerupă din nou, aşa că adăugă:

- Dar lăsaţi aceste detalii în seama noastră. Ce spuneţi, acceptaţi provocarea mea? Vreţi să vedeţi cât de tiran sunt?

Reporterul nu îi răspunse. Evaluând opţiunile, ştia că nu putea părăsi insula împreună cu Ofiţerul. În cel mai bun caz, ar fi sfârşit ca matelot frecând puntea. În cel mai rău, ar fi ţinut companie peştilor pe fundul oceanului... Însă nu era sigur că îşi permitea să piardă ocazia de a părăsi insula. Privi spre Ofiţer, dar acesta nu era atent la el. Observă, totuşi, că încă ţinea mâna pe mânerul sabiei, aşa că se răzgândi:

- Primesc provocarea dumneavoastră, domnule Minister! – spuse hotărât, în timp ce Ofiţerul îl scruta din ochi...

5. Inamicul

Ofiţerul plecă în următoarele zile, însă nu înainte de a-şi lua rămas-bun în felul lui de la reporter. „Ne vedem peste câteva luni... sau nu, domnule reporter” – fuseră ultimele cuvinte ale sale, înainte de a se îmbarca pe corabie. Rămas singur cu Ministerul, reporterul descoperi că acesta nu era atât de inflexibil pe cât părea. Într-o zi, curios peste măsură, reporterul îl întrebă:

- De ce nu permiteţi oamenilor accesul la Lac? Sunt sigur că nu e un mister atât de mare încât să fie nevoie să îl protejaţi şi nici animale prea multe nu am văzut pe acolo. Care este secretul pe care îl ascundeţi acolo?

- Domnule reporter, sincer să fiu, nici eu nu ştiu. Prohibiţia are această însărcinare încă de când s-a înfiinţat şi şi-a îndeplinit întotdeauna atribuţiile. Doar Ofiţerul are acces la documentele despre Lac şi teritoriul dimprejurul lui. Eu m-am plimbat de câteva ori pe acolo şi la fel ca dumneavoastră, nu am observat nimic suspect. Dar nu mi-am permis să mă apropii de apă, Ofiţerul mi-a spus că malul este abrupt şi prezintă pericol.

Reporterul îl privi mirat, apoi îi răspunse:

- Dimpotrivă, domnule, este un lac frumos, chiar dacă e uşor scufundat. Iar apa este curată, dar parcă fără vietăţi. Vă invit să vă convingeţi, într-o plimbare.

Ministerul rămase tăcut. Se citea pe chipul lui confuzie, dar şi frământare.

- Ei? Ce spuneţi? Mergem să vedem? – insistă reporterul.

- Dacă puneţi problema astfel – răspunse Ministerul – da, am putea face o plimbare scurtă.

Apoi chemă doi servitori şi îi înştiinţă despre intenţia sa, punând să li se pregătească doi cai, lui şi reporterului.

Drumul prin oraş îi făcu plăcere Ministerului, dar parcă şi reporterul se simţea altfel decât prima dată. Oamenii nu mai priveau ciudat, ci salutau şi se bucurau. Ştia că se datorau figurii autoritare de lângă el, însă într-un fel se mândrea cu poziţia lui. Chiar şi Ministerul observă, la un moment dat:

- Se pare că poporul vă îndrăgeşte, domnule reporter – îi spuse zâmbind.

Reporterul continuă să privească oamenii, apoi răspunse:

- Vă înşelaţi, Sire. Oamenii vă adoră pe dumneavoastră, eu am doar onoarea de a vă însoţi.

După câteva minute, ajunseră la poarta pe care o văzuse reporterul când fusese escortat. Doi soldaţi păzeau intrarea, însă un semn al Ministerului fu suficient să îi dea la o parte. Însă când se deschise poarta alţi soldaţi blocau trecerea. Unul dintre ei păşi înainte, făcu o plecăciune şi se adresă Ministerului:

- Înălţimea dumneavoastră, Ofiţerul ne-a însărcinat să păzim acest teritoriu şi după cum bine ştiţi, nu putem permite accesul. Dânsul – arătă spre reporter – are permisiunea de a pătrunde, însă dumneavoastră şi oamenii de pe insulă, nu...

Apoi rămase cu capul plecat, în semn de scuză. Ministerul îl privi pe reporter, apoi privi înainte, spre soldaţii din calea lor.

- Soldat, după cum bine ştii, autoritatea mea o depăşeşte pe cea a Ofiţerului. Şi cu ce este mai bun acest om decât mine? Ordonă gărzilor tale să elibereze calea numaidecât!

Soldatul, confuz, încercă să răspundă:

- Dar... dar... Ofiţerul... nu îi va plăcea să afle...

Ministerul îl linişti:

- Ofiţerul este plecat. Şi nu trebuie să afle, nu-i aşa?

Soldatul încuviinţă, tremurând, apoi dădu ordinul de retragere. Ministerul şi reporterul continuară drumul pe o potecă îngustă prin junglă. La un moment dat, poteca se pierdea în vegetaţia abundentă şi mersul călare devenea imposibil. Ministerul, aparent îngrijorat, se întoarse spre reporter:

- Aţi mai făcut drumul acesta, domnule reporter?

Reporterul descălecă, apoi îi răspunse:

- Niciodată călare, aşa că vă sfătuiesc să vă lăsaţi monarhia pe cal şi să coborâţi printre pământeni.

Râseră împreună, apoi îşi priponiră caii de doi copaci. Continuară drumul pe jos, prin desişuri, fără alte cuvinte. Câteodată se opreau şi căutau să ocolească buruienile şi lianele care atârnau peste tot, iar uneori sunetul îndepărtat al unui animal răzbătea prin junglă până la ei. Ajunseră, în sfârşit, pe malul Lacului, epuizaţi de mers şi lupta cu natura. Reporterul aprecia că Lacul avea cam 2 mile diametru şi era lipsit de vietăţi. Cu toate acestea, animalele se adăpau pe malurile lui în voie.

- Ei? Cum este, domnule Minister? Nu-i aşa că este reconfortant să vedeţi o întindere de apă ale cărei margini le puteţi cuprinde cu vederea?

Ministerul încuviinţă:

- Este mai frumos decât orice am văzut vreodată! O întindere atât de netedă şi lucioasă...

Într-adevăr, suprafaţa Lacului nu era tulburată de vreun curent de aer, reflectând perfect cerul şi copacii junglei. Ministerul, fascinat de acest peisaj, se apropie de marginea apei.

- Ce este asta? – îl întrebă mirat pe reporter.

Bărbatul îi răspunse râzând:

- Este apă, domnule! Să nu îmi spuneţi că dumneavoastră, la palat, beţi numai vin şi ceaiuri...

Ministerul îl opri:

- Ştiu că este apă, dar imaginile acestea, ce sunt? Parcă cerul şi jungla se contopesc cu apa...

Vru să mai spună ceva, dar se opri brusc, rămas mut de uimire. Bărbatul se apropiase de el şi observă că Ministerul îşi privea imaginea oglindită în apa Lacului.

- Haideţi, domnule Minister! Nu v-aţi mai văzut imaginea reflectată până acum? – întrebă mirat reporterul.

Ministerul era încă mut de uimire.

- Chiar nu aveţi nicio oglindă la palat? – continuă bărbatul.

- Oglindă??? Ce este aceea? – întrerupse brusc tăcerea Ministerul.

- Oglinda este o bucată de sticlă care reflectă imaginile, exact ca apa din faţa dumneavoastră. Nu este nimic nou, sunt cunoscute încă din vremurile grecilor şi egiptenilor. Să nu îmi spuneţi că nu aţi văzut niciodată una!

Ministerul, profund tulburat, îi răspunse încă privindu-şi reflexia în apă:

- Nu domnule, nu am văzut! Nu ştiu ce este aceea şi este pentru prima dată când îmi este dat să văd aşa ceva. Carevasăzică, aşa arăt eu... aşa arătaţi dumneavoastră – începu să compare reporterul cu imaginea reflectată de apă. Da, da... aşa arăt eu... dar... cum este cu putinţă?

- Nu ştiu exact – răspunse reporterul. Eu nu sunt om de ştiinţă. Dar cred că are de-a face cu lumina şi densitatea substanţelor, iar apa întoarce lumina. Însă oglinzile europene funcţionează pe alte principii şi sunt făcute din sticlă şi mercur, de aceea sunt mai precise în reflexia imaginilor. Aveam şi noi vreo două pe vapor, una era în cabina unei actriţe, iar cealaltă era pe punte, o instalase căpitanul pentru a putea urmări mai bine echipajul. Presupun că s-au deteriorat în timpul naufragiului.

- Incredibil – murmură Ministerul. Aşa arăt eu...

Rămaseră în tăcere pe mal până aproape de venirea întunericului, când reporterul îi aminti că în junglă nu existau torţe ori felinare şi îl imploră să plece. Însă Ministerul nu plecă înainte de a-i promite că unele lucruri se vor schimba. Dar în ciuda speranţelor reporterului că societatea aceea va deveni una normală, singurul care s-a dovedit a se schimba a fost doar Ministerul. A devenit mai atent la ţinuta sa, s-a înconjurat de şi mai mulţi servitori care să aibă grijă de el şi oriunde umbla avea grijă în mod constant de felul în care se prezenta. Atât de îngrijorat era, că cerea mereu părerea celor din jur despre imaginea lui. Pe reporter îl îngrijorau mai tare cutremurele, însă, căci insula începuse să se cutremure serios de la o vreme.

După cele câteva luni promise, Ofiţerul se întoarse. După obceiurile insulei, nu a anunţat pe nimeni şi dacă nu ar fi fost fumul şi zgomotul produs de vapor, cu toţii ar fi crezut că a picat cumva din cer. Şi nu ar fi fost departe de adevăr, căci la vederea Ministerului, Ofiţerul chiar aşa se şi simţi. Nu îl mai recunoştea pe omul pe care îl lăsase în urmă. Acesta, cel nou, era tuns şi bărbierit atent, purta haine uniforme, avea unghiile tăiate şi pantofii lustruiţi şi îl întreba constant dacă ceva era în neregulă cu înfăţişarea lui. Nu i-a luat mult timp Ofiţerului să realizeze ce se întâmplase.

- Tu! Numai tu eşti de vină! – îl acuză pe reporter. Te-am avertizat, domnule, ţi-am spus să ai grijă! Iar tu... tu ce ai făcut!? L-ai infectat pe cel mai de seamă om! I-ai băgat în cap ideile tale absurde din lumea ta perfectă!

Apoi se întoarse către soldaţii şi oficialii Palatului:

- Să se consemneze că, de azi înainte, reporterul este inamicul insulei noastre, iar domnul Minister este bolnav şi în incapacitate de a conduce. Pe timpul recuperării Înălţimii sale, Prohibiţia îşi va asuma funcţiile Palatului. Să fie încarcerat reporterul! Iar dumneavoastră, Sire – către Minister – nu vă lăsaţi tulburat de orice v-ar fi spus ori arătat acest şarlatan. Vine dintr-o lume în care trucurile ieftine şi scamatoriile sunt distracţii pentru popor, dar nimeni nu se deranjează să afle adevărul din spatele escrocheriilor. Pentru ei e magie.

- Dar nu înţelegeţi – explică reporterul. Nu am făcut eu nimic!

- Linişte, mişelule! De tine mă voi ocupa mai târziu.

Se întoarse spre soldaţi:

- Luaţi-l, ce mai aşteptaţi!? Sire – din nou către Minister – avem de discutat...

- Reporterul are dreptate – îl contrazise Ministerul. Nu mi-a spus ori arătat nimic. Tot ce s-a întâmplat a fost să văd cum arăt eu în ochii celorlalţi. Şi am încercat să mă îngrijesc de această imagine. Este ceva greşit?

- Dar Sire! – izbucni Ofiţerul. Aţi uitat de legile noastre şi de regulile care v-au asigurat funcţia atâţia ani?

- Nu, domnule, nu le-am uitat – răspunse Ministerul, plecând privirea în pământ, în timp ce doi soldaţi îl escortau pe reporter.

6. Războiul

Bărbatul ştiuse încă de când îi arătase Lacul Ministerului că lucrurile nu se vor termina cu bine. Spera însă că deznodământul va fi fost fericit măcar pentru locuitorii insulei. Dar acum era sigur că totul s-a terminat. Probabil că îl aştepta exectuţia, în vreme ce insula va rămâne sub rânduirea Ofiţerului. „Numai blestematul ăla de Minister e de vină!” – îşi spuse înverşunat în gând. „Nu putea să îmi ceară mie părerea!?”

Soldaţii îl escortară într-un fel de temniţă din subsolul Palatului. Din fericire pentru el, celula lui avea ferestre la nivelul solului, însă erau acoperite de buruieni şi fără geamuri. Reporterul smulse buruienile printre gratii. „Puţină lumină nu a ucis pe nimeni” – îşi spuse. Apoi se aşeză pe patul de paie. Era singurul închis în temniţă – sau cel puţin aşa avea impresia, iar perspectiva asta îl îngrijora. Îşi închipuia că „astfel de barbari sigur aplică pedeapsa capitală fără remuşcare” şi se considera pierdut. „Dacă nu cumva aş putea evada...”

Ferestrele aveau gratii metalice, însă gratiile celulei erau confecţionate din lemn şi legate cu un fel de trestie. „Perfect,” – îşi zise bărbatul – „acum mai am nevoie doar de o ocazie”. Însă ocazia nu apăru prea curând. Aşa cum întâlnise peste tot pe insulă, doi soldaţi îi păzeau celula zi şi noapte. În primele două zile, nu se întâmplă nimic. Primea două mese pe zi, iar spre surprinderea lui, mâncarea era consistentă şi bună, spre deosebire de pâinea şi apa la care se aştepta el. A treia zi, Ofiţerul veni să îl viziteze:

- Ai noroc, să ştii. Ministerul e bine, încă puţin şi se va recupera. Dar de ce l-ai dus să vadă Lacul? Ştiai bine că nu era permis.

Bărbatul, abătut, îi răspunse cu întârziere:

- Am crezut că nu îi arăt nimic din ce nu văzuse deja. De unde să ştiu eu că pe blestemata asta de insulă vă lipsesc oglinzile!?

- Eu te-am avertizat că aici nu eşti la tine acasă, reporterule. Dar tu, arogant şi ignorant ca toţi englezii, ai refuzat să mă asculţi. Acum vei suporta consecinţele. Ai tulburat destul apele pe aici...

- Şi care vor fi consecinţele, domnule Ofiţer? Mă veţi ucide? Lumea ştie că lipsesc, probabil că până acum s-a aflat deja de naufragiul meu şi în urma mea vor veni şi alţii. Îi veţi ucide şi pe ei? Şi câţi veţi putea ucide pentru a vă proteja legile absurde şi insula asta!?

- Soarta ta încă nu s-a decis, reporterule. Dar asta numai pentru că i-ai înmuiat inima Ministerului. Însă nu avea grijă, vei avea parte de un proces echitabil şi acolo vei putea explica şarlataniile şi dezolarea ta. Numai să nu te aştepţi să impresionezi prea multă lume...

- Credeţi că îmi pasă mie de procesul dumneavoastră!? – îl întrerupse reporterul. După mine, putem sfârşi totul aici şi acum, ar fi totuna!

- Nu mă provoca, reporterule... atât îţi zic: nu mă provoca.

Apoi Ofiţerul se retrase. Şi îi luă cu el şi pe cei doi soldaţi care îl păzeau pe deţinut, oferindu-i ocazia perfectă pentru a evada. „Poate prea perfectă?” – se întreba reporterul, în timp ce sfâşia cu dinţii trestia care lega gratiile. Dar nu avea timp prea mult de gândire, trebuia să scape de acolo. Reuşi să rupă câteva legături şi să îndepărteze două gratii, suficient cât să se strecoare afară. Apoi legă gratiile înapoi ca şi cum nu evadase şi ieşi tiptil din subsol.

Ofiţerul discuta cu cei doi soldaţi pe treptele Palatului. Reporterul ştia că odată ce se afla despre evadarea lui, nu putea păşi printre cei de pe insulă, aşa că decise că cea mai bună cale era să ocolească insula pe plajă, sperând să nu întâlnească prea mulţi soldaţi. Desigur, planurile sunt făcute doar pentru a fi schimbate, căci curând reporterul se trezi în grădină, printre soldaţi şi servitori. Spre norocul lui, buruienile pe care le critica deseori se dovediră un bun adăpost în drumul lui spre plajă.

Dar nici plaja nu era pustie. Aparent, Ofiţerul aştepta un transport, căci câţiva soldaţi mişunau pe plajă şi un vapor se apropia dinspre larg. Unul dintre ei îl văzu şi porni în paşi rapizi spre el. Reporterul se strecură printre stânci, apoi sări în apă. Îşi spuse că cea mai bună cale de a trece neobservat era de a se ascunde, iar ascunzătoare mai bună decât apa nu putea găsi pe acea insulă. Se pierdu rapid printre stânci şi corali, în vreme ce sunetele motoarelor vaporului din depărtare se intensificau, iar soldatul privea buimac la locul în care îl observase.

Înotă cu greu câteva sute de metri, apoi, epuizat, ieşi din nou printre stânci pe nisipul unei plaje aparent virgine. În jur nu se zăreau urme de oameni ori vreun adăpost de orice fel, aşa că reporterul îşi spuse că atât timp cât se îndrepta spre Vest, era pe calea cea bună. Dar drumul era anevoios şi plin de obstacole. La început, stâncile se ridicau în calea lui precum o armată de uriaşi din piatră, silindu-l să le ocolească ori să se caţere pe ele. Apoi, după ce reuşi să pătrundă mai mult în interiorul insulei, jungla se ridica în faţa lui precum un perete verde. Ar fi preferat de mii de ori să se fi aflat pe străzile murdare şi lăturalnice ale Londrei, riscând să întâlnească cei mai fioroşi criminali, decât să înfrunte paradisul acela verde de la marginea lumii. „Şi pentru ce!?” – se întreba încontinuu, dezolat...

După un timp, îi păru că a dat de urmele unui drum vechi, acum acoperit de ierburi şi buruieni. Drumul şerpuia pe marginea junglei în aceeaşi direcţie în care se îndrepta şi reporterul. La început, se temu că ar putea fi periculos să se avânte pe el, crezând că ar putea întâlni localnici ori – mai rău – soldaţi. Însă apoi se gândi că încă purta hainele de la palat şi poate că nu se observase lipsa lui, aşa că nu era niciun pericol real. În timp realiză că, totuşi, drumul era mai vechi decât credea şi peisajul se încăpăţâna să rămână la fel de pustiu.

Tot mergând şi gândindu-se, omul se trezi curând în faţa unui gard. „Dar nu am mai ajuns în mijlocul insulei” – îşi spuse el, confuz... apoi observă că gardul acesta nu semăna cu cel din jurul Lacului. Era mai mic şi cumva mai neîngrijit decât acela, căci stătea să cadă, sprijinit doar de câţiva copaci din preajmă. Mai departe, se pierdea în hăţişurile junglei şi se oprea între stâncile de pe plajă. În dreapta drumului erau câteva scânduri bătute ca un panou pe un stâlp de lemn, dar scrisul de pe ele era de mult spălat de ploi şi vânt. Prin gard se observa că drumul continua şi dincolo de gard, aşa că reporterul nu stătu mult pe gânduri.

Din două mişcări se afla în continuarea drumului, dincolo de gard. Evident, peisajul nu se schimbă prea mult şi pe reporter îl întrista tot mai mult singurătatea aceea. Regreta amarnic plecarea lui din Anglia, chiar dacă la vremea plecării motivul îi păruse mai mult decât serios şi considerase că merita. Acum ştia că orice l-ar fi aşteptat în acea lume nouă, Australia, nu meritase naufragiul lui şi situaţia în care îl adusese. Nu meritase nici măcar călătoria îndelungată pe mare cu un vapor care acum zăcea pe fundul oceanului, împreună cu toate însemnările lui de călătorie şi cu istoria pe care o deţinea.

Şirul de gânduri îi fu întrerupt bărbatului de o ţeavă de flintă, atingându-l pe umăr. Se întoarse cu mâinile ridicate şi observă în spatele lui câţiva bărbaţi, îmbrăcaţi în haine vechi şi ponosite, dar albi, la fel ca el, care îl priveau încruntaţi. Pe bărbat îl miră apariţia lor, căci hainele lor nu erau la fel cu ale celor de pe insulă şi nici soldaţi nu păreau a fi. Unul dintre ei, vizibil mai semeţ, ţinea flinta aţintită spre pieptul lui şi îl măsura din cap până în picioare. Apoi îl întrebă scurt, într-o engleză impecabilă:

- Ce cauţi aici?

Reporterul, buimac, nu ştiu ce să îi răspundă. Se găsea în aceeaşi situaţie ca în prima zi pe insulă. Tot ce reuşi să spună fu:

- Incredibil...

- Poate e un spion al Prohibiţiei – se auzi o voce din spatele bărbatului înarmat.

- Ucide-l – se auzi altă voce.

- Linişte! – strigă omul înarmat. Dacă este spion, îl vom trimite înapoi, împreună cu un mesaj pe care să îl ţină minte. Dacă nu, probabil că cineva îl caută şi atunci vom cere o răscumpărare. Iar dacă se dovedeşte inutil, ei bine, un prizonier nu strică niciodată, avem destule munci pentru el.

Reporterul amuţise. Se lăsă purtat de banda aceea stranie către adăpostul lor. Soarele era la asfinţit când grupul ajunse la o peşteră.

- Vom înnopta aici – spuse cel cu arma, probabil liderul bandei. Mâine dimineaţă la prima oră vom continua drumul. Pregătiţi focul şi găsiţi ceva de mâncare până să se întunece.

Ceilalţi se conformară. Reporterul se aşeză pe un buştean căzut şi îi privea în timp ce se agitau.

- Sper că nu e nevoie să te legăm – îi spuse liderul, privindu-l.

- Că mă legaţi sau mă eliberaţi, mi-e totuna – îi răspunse reporterul.

- Cum aşa? – îl întrebă interlocutorul său, mirat.

- Aşa bine... de când am pus piciorul pe insula asta blestemată, am devenit prizonierul ei. Aşa că puţin îmi mai pasă cine mă leagă...

- Stai puţin – îl întrerupse omul. Nu eşti de pe insulă?

- Nu – răspunse reporterul. Mă numesc James Heathsworth, reporter la Gazeta Londrei.

- Şi ce vânt rău te-a adus pe insula noastră, domnule Heathsworth?

Deşi îi păru nepoliticos că individul nu se prezintă, reporterul îi răspunse:

- Ei bine, domnule, mă îndreptam spre Australia pentru a face un reportaj despre colonia Coroanei. Dar vaporul nostru a fost împins de furtună spre insula aceasta. Căpitanul a crezut că am ajuns mai devreme pe continentul australian, dar timonierul nu a putut confirma asta şi apoi s-a trezit că vaporul loveşte stâncile ori reciful... nici nu mai ştiu... cert este că două ore mai târziu, priveam din barca de salvare cum vaporul se răstoarnă, înghiţit de ape. Bineînţeles, curentul ne-a tras după el şi m-am trezit a doua zi pe plajă, înconjurat de nişte clovni caraghioşi... insulari, adică – realiză că interlocutorul său se putea simţi jignit şi încercă să se scuze. Eram încă în stare de şoc, nici nu am realizat cine erau şi unde mă aflam. Apoi mi-au povestit despre insula asta şi mi-am dat seama că... ei bine, nu mă aflam în Australia.

Omul cu flinta se aşeză pe o piatră, gânditor.

- Şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi supravieţuitori? – îl întrebă, după un timp.

- Naiba să-i ia! Nu ştiu... m-au lăsat în urmă. Clovnii ăia doi spuneau că a trimis cineva trei vapoare după ei... eu cred că au fost piraţi... habar n-am. Tot ce ştiu e că m-am trezit singur pe o insulă blestemată...

- Ei, asta-i! – râse omul. Cum să fiţi singur? Suntem mulţi care ne războim cu insula asta blestemată...

7. Victoria

Era aproape amiază a doua zi, când grupul de oameni ajunse într-un fel de sat în partea de Vest a insulei. Câţiva copii alergau cu bâtele în mâini şi râdeau la vederea străinului. Ceilalţi se strânseseră împreună cu bărbaţii şi femeile din sat şi priveau curioşi. Satul era răsfirat undeva la marginea junglei. Câteva colibe se aflau pe plajă, iar un ponton ieşea în larg, ţinând ancorate câteva bărci şi luntre. De la ţărm se zăreau câteva bărci pescăreşti plutind pe ocean. Înapoi pe ţărm, nici în partea aceasta nu se găsea un far, dar existau câteva colibe printre stânci şi altele se vedeau ascunse printre copaci, în junglă.

Reporterul se simţea la fel ca la prima lui plimbare pe insulă. Doar că de data aceasta nu era o plimbare. Fu prezentat unui alt lider, de data aceasta liderul aşezării:

- Salutare, domnule Heathsworth? Am înţeles bine?

- Corect, domnule? – replică reporterul.

- John McKeague, Al Treilea. Poet, filosof şi Îndrumător al oamenilor. Dar oamenii îmi spun, mai simplu, John – îi zâmbi reporterului.

- Mi-e greu să spun că îmi face plăcere să vă cunosc, domnule...

- Vă înţeleg perfect! Dar spuneţi-mi, vă rog, cărui fapt datorăm onoarea?

- Ei bine, domnule McKeague, e o poveste complicată...

- Vă asigur că avem tot timpul din lume – spuse Îndrumătorul.

Apoi privi în jur şi văzând gloata de curioşi, decise:

- Dar să avem şi un loc, nu-i aşa? Poftiţi în umila mea colibă! – îi făcu semn să îl urmeze.

Abia atunci avut timp şi reporterul să îl studieze pe Îndrumător. Era un bărbat cărunt, scund dar solid, cu început de chelie şi un zâmbet debordant. Purta haine simple, europene, dar vechi şi ponosite. În mâna dreapta ţinea un baston şi se vedea că picioarele nu îl mai purtau cu aceeaşi siguranţă din tinereţe, deşi nici bătrân nu părea. Iar coliba lui era la fel ca oricare alta, o construcţie din chirpici acoperită cu paie şi frunze. Îl urmă înăuntru şi observă că era împărţită în două camere separate de un fel de hol care servea şi ca bucătărie, având un cuptor improvizat în mijloc. Îndrumătorul îi făcu semn să intre în partea din stânga, ceea ce contravenea obiceiului celorlalţi insulari de a invita oamenii în dreapta.

- Dânsa este Victoria McKeague, fiica mea – spuse Îndrumătorul, în timp ce indica spre o tânără aşezată pe o rogojină, pe jos. Rog să scuzaţi stilul nostru mai simplu de trai, nu ne bucurăm de aceleaşi privilegii precum colegii noştri insulari (sublinie cuvântul).

Reporterul, îngândurat, nici nu observă femeia şi răspunse mecanic:

- Încântat de cunoştinţă, doamnă!

- Ba din contră – îl întrerupse Îndrumătorul – este încă domnişoară. Şi încă una straşnică, dacă îmi permiteţi lipsa de modestie! He he! Doar sunt tatăl ei...

În acel moment, reporterul rămase cu gura căscată. În faţa lui, aşezată pe o rogojină, se afla o tânără superbă, cu părul portocaliu şi ochii verzi, pistruiată şi cu forme rotunjite în cel mai feminin mod cu putinţă.

- Dar unde îţi sunt manierele, Victoria!? – o certă Îndrumătorul.

Apoi se întoarse spre reporter:

- Vă rog să o scuzaţi, e foarte retrasă de când soţia mea şi mama ei a murit, acum câţiva ani.

- Îmi... îmi pare rău – îngână reporterul, fără să îşi ridice privirea de la fată.

- Ştii bine că nu am ce discuta cu paiaţele, tată! – se auzi vocea răspicată a tinerei.

- Victoria! Nu judecăm cărţile după coperţi, îţi aminteşti? – o certă din nou tatăl ei. Dânsul ţi-ar putea atrage atenţia, nu este de aici, de pe insulă.

- De pe insulă sau nu, tot ca o paiaţă este îmbrăcat! – se îmbufnă fata, apoi ieşi trântind uşa colibei în urma ei.

Tatăl ei încercă să iasă după ea, dar reporterul îl apucă de braţ şi îl opri:

- Lăsaţi-o, are dreptate. Urăsc hainele astea caraghioase şi tot ce reprezintă ele! – spuse privind spre costumul lui, care se murdărise în urma aventurilor prin care trecuse reporterul.

- Să vedem dacă putem rezolva şi asta – îi răspunse Îndrumătorul. Dar vă rog să începeţi povestea până atunci.

Apoi se apucă să scotocească prin două lăzi de lemn. Între timp, reporterul îşi adună gândurile şi începu:

- Aşa cum i-am spus şi omului dumneavoastră, numele meu este James Heathsworth. Sunt... de fapt am fost, căci până acum desigur că m-au concediat... reporter la Gazeta Londrei. Mă aflam pe mare de vreo două luni când, într-o seară, s-a iscat o furtună, cam acum un an de zile, cred...

- Îmi amintesc şi eu, straşnică furtună... – scoase capul Îndrumătorul dintr-un scrin. Dar continuaţi, vă rog!

- Ne îndreptam spre Australia. Fireşte, furtuna a făcut ca vaporul să devieze serios de la curs. Căpitanul a crezut că vede pământ, dar valurile erau prea mari şi le putea confunda uşor cu pământul. Se aştepta să găsească pământ la babord, nu la tribord. Însă timonierul şi-a dat curând seama că pământul era totuşi la tribord în momentul în care a lovit vreo stâncă sau un recif şi apa a început să pătrundă rapid în cală şi în sala motoarelor. Trebuie să vă spun că vaporul nostru nu era vreun Adriatic... avea un furnal şi trei catarge. Desigur, dumneavoastră nu ştiţi despre ce vorbesc...

- Evident – îi răspunse Îndrumătorul, scoţând din nou capul din scrin. Dar continuaţi, vă rog!

Reporterul reluă:

- Ei bine, în evenimentul naufragiului, am procedat conform instrucţiunilor şi ne-am suit în bărcile de salvare. Unii dintre noi au încercat să salveze resturi şi bagaje de pe vapor, alţii pur şi simplu s-au îndepărtat. Şi bine au făcut. Vaporul a început să se scufunde rapid şi nu după mult timp, s-a răsturnat, trăgând după el barca în care mă aflam împreună cu doi marinari şi un coleg ziarist. Nu am cunoştinţă dacă s-a trimis vreun SOS în timpul naufragiului, cert este că a doua zi m-am trezit singur pe plajă şi cei doi lachei ai Ministerului care m-au întâmpinat mi-au povestit că în urma naufragiului trei nave au trecut prin zonă şi i-au salvat pe supravieţuitori. Îmi pare greu de crezut, dar la fel de ciudat ar fi şi că nu a mai ajuns nimeni pe plajă, din câte am observat.

Îndrumătorul, care acum îl asculta cu atenţie, râse cu poftă:

- L-aţi cunoscut pe Minister? Dar Prohibiţia aceea a lui mai funcţionează? Nu m-ar mira ca el să-i fi salvat pe compatrioţii dumneavoastră...

- L-am cunoscut... nu el face legea pe acolo, ci celălalt, Ofiţerul... al naibii om! – exclamă reporterul.

- Fireşte, trebuia să îmi dau seama că lucrurile se mai schimbă...

- I-aţi cunoscut şi dumneavoastră, domnule McKeague?

- Nu, din fericire... dar tare aş vrea să le zic vreo două! – spuse bărbatul, ridicând pumnul ameninţător. Şi cu ce v-au umplut capul până acum, domnule?

- Păi să vedeţi... mi-au spus că au sosit aici cu vreo două sute de ani în urmă, pe când Australia era doar o insulă într-un ocean îndepărtat. Desigur, noi ştim că olandezii au fost primii veniţi în Australia, însă cine ştie, poate că din cauza aceasta s-au pierdut englezii pe drum şi le-au luat-o alţii înainte. Cert este că au rămas aici, pe insula asta, spunând că dumneavoastră, indigenii, le-aţi cedat de bunăvoie pământul de la Est...

Aici făcu o pauză. Numise oamenii indigeni, dar omul din faţa lui era cât se poate de englez... în fapt, scoţian, dar nu conta. Nu părea deloc băştinaş. Iar dezminţirea nu întârzie:

- Vi se pare că eu şi oamenii mei suntem indigeni, domnule reporter? – întrebă McKeague.

- Nu, desigur, acum realizez că ticăloşii ăia au minţit în toate privinţele!

- Păi să ştiţi că aşa e – îi întări convingerea Îndrumătorul.

Apoi îi înmână un set de haine la fel de ponosite precum ale sale, dar curate.

- Sper să vi se potrivească. Sigur, un om de statura dumneavoastră ar putea găsi aceste haine nedemne, însă aici, pe insulă, am învăţat să trăim umil.

Reporterul îi mulţumi, dar McKeague ieşea deja din colibă. Se schimbă în fugă şi vru să iasă după el, dar fix când deschise uşa, Victoria se întorcea:

- A, paiaţa... bun venit printre pământeni – îi spuse ea, ironică.

- Mulţumesc – zâmbi reporterul. Tatăl dumneavoastră...

- E în sat – îl întrerupse ea. Discută cu cei care v-au adus.

Reporterul îi mulţumi din nou şi ieşi din colibă. Nu ştia dacă din cauza hainelor sau a noilor cunoştinţe se simţea alt om...

8. Gogoaşa

Îndrumătorul era, într-adevăr, alături de banda care îl capturase pe reporter.

- Mă bucur că aţi găsit hainele ca fiind potrivite – îi spuse el, văzându-l.

- După cum spuneaţi, învăţăm să trăim şi simplu – replică Heathsworth, zâmbind.

- Dânşii sunt Prohibiţia noastră, dacă îmi permiteţi.

Accentuarea cuvântului le stârni tuturor râsul.

- Îmi cer scuze dacă au fost brutali cu dumneavoastră – continuă McKeague – dar ne-am obişnuit cu tot felul de grosolănii din partea stimabililor colegi de insulă...

- Serios? Dar ce v-au făcut? – întrebă cu falsă uimire reporterul.

Atunci bărbaţii se apucară să îi povestească pe rând o altfel de istorie a insulei, văzută din partea lor. Se aflau pe insulă de un secol, poate mai mult. Veniseră împreună cu ceilalţi, pe două corăbii. În aceleaşi circumstanţe precum reporterul, una dintre corăbii naufragiase în timpul unei furtuni. Cealaltă, în stare bună, a primit naufragiaţii, însă căpitanul ei, un ticălos, a rânduit ca toţi refugiaţii să devină servitori. Desigur, a urmat o revoltă care a dus la distrugerea corabiei şi toate sufletele s-au văzut la mila providenţei.

La început, insula a părut neospitalieră şi oamenii s-au văzut nevoiţi să colaboreze pentru a supravieţui. Apoi, în timp, teritoriile au fost explorate, resursele au fost descoperite şi setea de putere şi-a spus din nou cuvântul: unii dintre oameni s-au aliat şi au format un soi de poteră, stabilind ca toţi să li se închine. Din fericire, însă, insula s-a dovedit suficient de încăpătoare pentru toţi, aşa că oamenii s-au împărţit mai mult fără voie între cele două tabere. Unii, dorind libertate deplină, au fost izgoniţi şi s-au refugiat în Vestul insulei, în timp ce restul au primit câte o sarcină precisă şi au fost puşi în serviciul noului conducător, ce-şi luase titlul de Minister, după modelul englezesc.

Au urmat apoi diverse împunsături între cele două facţiuni, în special când o altă corabie a naufragiat în apropierea insulei şi oamenii s-au văzut încolţiţi de noua Prohibiţie. Parte din ei au fost asimilaţi rapid, restul s-au împrăştiat pe insulă până când au murit ori s-au alăturat de bunăvoie câte uneia dintre tabere. Aceste evenimente au condus la construcţia gardului care împărţea insula, iar cei care îl construiseră puseseră semne care să ţină vizitatorii nedoriţi departe. Dar semnele au fost ignorate, logic, în timpul numeroaselor raiduri ale Prohibiţiei, în căutare de noi recruţi, servitori ori pur şi simplu orice le cădea la îndemână.

De la un timp raidurile încetaseră, probabil din cauza Ofiţerului care vizita lumea civilizată şi suplinea nevoile celor din oraş. Ce-i drept, nici sătenii nu se lăsaseră mai prejos şi puseseră mâna pe diverse unelte şi arme, pe care le furaseră în timpul vizitelor incognito prin partea opusă a insulei. Dar ei nu aveau un nume pentru insulă, căci asemeni reporterului, simţeau că nu aparţin acestui loc şi căutau cu orice preţ să plece. De aceea începuseră în secret construcţia unei corăbii, dar neavând un şantier amenajat, treaba mergea greu şi nu de puţine ori fuseseră gata să renunţe.

Heathsworth le povesti şi el despre ciudăţeniile de la Palat, lipsa oglinzilor şi revelaţia Ministerului, reprimată brutal de revenirea Ofiţerului. Le spuse că ar fi vrut să îi lumineze cumva pe acei oameni, dar ei stăruiau în naivitatea şi prostia lor. Iar Ofiţerul era cea mai enervantă fiinţă pe care o cunoscuse...

Văzând corabia, reporterul îi felicită pe oameni pentru măiestria lor. Construiseră jumătate de cală, apoi o transportaseră în larg cu ajutorul unor cărucioare din lemn şi câteva plute mari, pe care apoi le desfăcuseră pentru a le folosi la construcţia corabiei. Pontonul de pe plajă era construit tocmai pentru a permite îmbarcarea, iar corabia fusese mutată într-o zonă stâncoasă a insulei, pentru a nu fi observată de vreun ochi viclean în timp ce continuau construcţia ei. Dar oamenilor le lipseau cele mai importante lucruri: pânzele. Aveau trei catarge imense şi numai unul, cel mai mic, avea o pânză, recuperată de la una dintre corăbiile naufragiate.

- Dar clovnii de la Palat au destule pânze – le dezvălui reporterul. Dacă am putea pune mâna pe ele...

- Imposibil – îi linişti entuziasmul cel care îi ţinuse flinta în faţă. Flinta asta e de decor, dar soldaţii lor au arme de foc şi sunt mai mulţi decât noi. Nu am avea nicio şansă măcar să ne apropiem de Palat...

- Dar în timpul cutremurelor? – reveni reporterul. Atunci sigur am avea o şansă, căci Ministerul evacuează palatul şi cu toţii se întorc abia după ce sunt siguri că s-au terminat. Nu trebuie să mergem toţi, lăsaţi-mă pe mine şi vă voi aduce câte pânze pot.

Stabiliră detaliile misiunii şi urma ca la următorul cutremur, reporterul să plece însoţit de un om care cunoştea insula şi să pătrundă în palat în timpul evacuării. Timp de două zile, nu se întâmplă nimic. Reporterul avu suficient timp să cunoască o parte din săteni şi se părea că intrase în graţii şi Victoriei, căci aceasta nu îl mai evita şi chiar îl însoţi într-una din excursiile lui în împrejurimile satului. Dar în a treia zi, se treziră aproape de răsărit într-o zguduire puternică. „Asta e!” – îşi spuse reporterul şi plecă singur.

Luă o barcă din portul improvizat şi se grăbi să facă înconjurul insulei. Însă drumul pe apă se dovedi destul de lung şi el şi abia după câteva ore Heathsworth ajunse pe plaja din faţa grădinii Palatului. În grădină era agitaţie mare, Ministerul se plimba printre buruieni vociferând la Ofiţer şi amândoi priveau din când în când spre cer. Heathsworth privi şi el spre cer, dar nu observă nimic ciudat, doar un nor deasupra insulei. „Vine pedeapsa divină” – îşi spuse râzând.

Apoi se strecură prin iarbă către Palat. Cutremurul afectase serios pereţii, câtiva dintre ei şi plafonul camerei rotunde prezentau crăpături adânci, iar la scurte intervale, când se resimţea vreo replică, praful curgea din plafon. Reporterul dădu buzna prin toate camerele şi cămăruţele, dar câteva erau încuiate. Într-una din ele găsi un servitor, dar acesta dormea cu un butoiaş de coniac în braţe, aşa că nu îi pricinui niciun deranj.

În sfârşit, găsi camera croitoresei. Zeci de pânze colorate stăteau făcute sul ori desfăcute prin toată camera. Reporterul se gândi că a luat o decizie proastă plecând singur, căci acum nu avea cine să îl ajute să le care. Dar îi veni pe loc o idee. Se întoarse într-o cameră în care găsise costume şi uniforme, se schimbă rapid într-o uniformă de servitor, îşi aruncă hainele într-o desagă, apoi puse mâna pe o spadă şi ieşi rapid în grădină. Evită soldaţii şi găsind un servitor speriat într-un colţ, îl chemă:

- Vino repede, am ordin de la intendent să recuperăm ceva din Palat.

Omul, clănţănind de frică, refuză:

- Dar Ministerul a spus să evacuăm... stă să cadă...

- Vrei să cadă Palatul pe tine sau să cadă furia Ministerului asupra ta? – întrebă cât se poate de serios reporterul.

După două minute, ieşeau cocoşaţi din Palat cu desaga şi toate pânzele din camera croitoresei în spinări. Privind împrejur, reporterul nu observă nici pe Ofiţer, nici pe Minister, aşa că se îndreptă spre barcă împreună cu servitorul.

- Dar a cui este această coajă? – întrebă mirat servitorul.

- A Intendentului. Taci şi nu mai pune atâtea întrebări, trebuie să ne grăbim.

Lăsară pânzele în barcă şi se întoarseră spre Palat. Reporterul îl îndrumă pe servitor spre colegul lui care dormea, spunând că „e ruşine ca Ministerul să ceară băutură şi servitorii să doarmă cu ea”, apoi se schimbă, păstrând spada şi se îndreptă spre vistierie, cu gândul să ia şi de pe acolo ce putea. Însă la intrarea în vistierie, fu întâmpinat de Minister:

- Aaa, domnule reporter! Chiar mă întrebam unde aţi dispărut.

- Cum, nu ştiaţi? – întrebă Heathsworth, mirat.

- Ce să ştiu?

- Păi... Ofiţerul dumneavoastră a aranjat să ajung prin temniţa Palatului. Acum am ieşit de acolo şi... îl căutam.

- Pe Ofiţer? – se uimi Ministerul.

- Pe el... sau pe dumneavoastră – răspunse reporterul, realizând pericolul care îl păştea. Dar acum că v-am găsit, m-am liniştit. Haideţi, trebuie să plecăm, construcţia asta nu mai este sigură.

- Vin şi eu imediat. Am doar ceva de luat de aici – spuse Ministerul, arătând spre vistierie.

- Cum doriţi – răspunse reporterul, în timp ce alerga spre ieşire.

Uitând să se ferească, ieşi apoi în grădina Palatului şi dădu nas în nas cu Ofiţerul:

- Desigur, lucrurile rele nu vin niciodată singure – rânji el.

Heathsworth încercă să îl evite, dar Ofiţerul îi sări în faţă. Ridică spada la spate şi încercă din nou. Ofiţerul îi sări din nou în faţă, dar primi o înţepătură în umăr, apoi un pumn în faţă. Până să realizeze ce se întâmplase, reporterul alerga spre plajă, strângându-şi pumnul drept în mâna stângă. Ofiţerul fluieră şi asmuţi soldaţii asupra reporterului, dar acesta era deja în apă şi se pregătea să urce în barcă. Unul dintre ei ţinti şi trase cu puşca, găurind barca într-o margine.

- Îl vreau viu – răcni Ofiţerul spre cel care trăsese, făcându-l să lase puşca jos.

Văzând că era urmărit, reporterul se îndepărtă de ţărm şi decise să ocolească insula pe la Nord, nu pe la Sud, ca până acum. Curând realiză că făcuse o alegere proastă, căci în Nord erau mai mulţi corali decât în Sud şi curând se văzu împotmolit în smârcuri şi alge. Reuşi să iasă şi se îndepărtă şi mai mult de insulă, dar ca şi cum nu era de ajuns, refluxul începu să îl tragă în larg. „Superb...” – îşi spuse el, privind în sus, dar nu apucă să îşi termine ideea, căci observă altă problemă: din mijlocul insulei părea că se înalţă un abur şi acela era norul de deasupra insulei. „Carevasăzică, pedeapsa divină tot din pământ vine” – gândi pe un ton ironic.

Câteva ore mai târziu, cu mult după apus, reporterul observă un foc pe plajă şi găsi întregul sat aşteptându-l. Oamenii descărcară în grabă pânzele din corabie, iar reporterul fugi să discute cu Îndrumătorul.

- E bolnav – îi spuse cu lacrimi în ochi Victoria.

Îl găsiră pe McKeague în coliba sa, întins pe rogojină. Tuşea puternic şi lângă el un doctor îi dădea un ceai, dar fără prea mult succes.

- Toată viaţa a fumat – îi povesti fata reporterului. Şi a fost avertizat că tutunul crescut aici era mai tare decât cel american...

- Ei bine – o întrerupse reporterul – tutunul nu e singurul lucru mai periculos aici, pe insulă. Chiar în mijlocul ei e un vulcan care stă să erupă. După cum arată mai avem câteva ore, maxim o zi.

- Dar e noapte – îi răspunse fata, speriată.

- Exact – replică el.

Fata ieşi în goană şi îi puse pe oameni să dea de ştire. Cei care îl capturaseră pe reporter se adunară la coliba Îndrumătorului, dar Îndrumătorul nu îi mai putea îndruma. Îşi îndreptară atunci privirile spre reporter:

- Ce-i de făcut, domnule Heathsworth?

- În ce stare se află corabia? – îi întrebă el.

- E aproape gata – răspunse unul dintre ei.

- Are nevoie de pânze, parâme şi o ancoră – îl înştiinţă altul.

Reporterul stătu un pic pe gânduri, apoi spuse:

- Pânzele au sosit în seara asta. Luaţi torţe, adunaţi mai mulţi oameni şi strângeţi toate frânghiile din sat, apoi din junglă toate lianele pe care le găsiţi suficient de lungi şi rezistente. Pregătiţi corabia şi încercaţi să o aduceţi la ponton. Are vâsle?

- Are câteva – îi răspunse acelaşi individ.

- Folosiţi-le. Iar dacă nu vă ajută, legaţi frânghii şi trageţi corabia după voi din bărci. Aveţi grijă să nu o apropiaţi de tărm, ieşiţi în larg şi să sperăm că fluxul vă va ajuta. Dar timonă are?

- Desigur, doar nu era să uităm tocmai cel mai important lucru – răspunse cel cu flinta.

- Nu asta e cel mai important. Puneţi femeile să strângă toate proviziile de apă şi mâncare pe care le găsesc şi să le alinieze pe ponton.

- Dar în ce să le strângă? – întrebă unul dintre bărbaţi.

- Vedeţi lăzile astea de aici? – reporterul arătă spre lăzile Îndrumătorului. Hainele pot sta şi pe noi sau în coşuri. Strângeţi toate lăzile, toate butoaiele şi toate găleţile... ba chiar şi coşurile de prin sat. Orice găsiţi, nu contează, doar să poată conţine ceva. Haideţi, la treabă!

Ieşiră cu toţii în grabă. Reporterul îl privi pe doctor:

- Cât de grav e?

Doctorul ridică din umeri:

- Mediul de aici e umed. Nu i-a făcut deloc bine, boala a avansat.

Dar McKeague se ridică în fund şi îl contrazise:

- E umed pe naiba! Sunt bine, doar că uneori mă mai apucă tusea asta blestemată. Ascultă – ridică privirea spre reporter – mi-a plăcut cum ai îndrumat oamenii. În oricare alte circumstanţe, poate că ţi-aş fi cedat postul meu... – încercă să râdă, dar tusea reveni.

- Trebuie să vă odihniţi, domnule McKeague – îi spuse reporterul. Eu merg să o caut pe Victoria şi să vedem ce mai putem salva de pe aici.

- Mă voi odihni destul pe lumea cealaltă – replică Îndrumătorul. Eu simt că sfârşitul e aproape... să ai grijă de ea, te rog...

- Nu spuneţi asta – îl imploră din ochi reporterul. Vom avea grijă împreună de ea, dacă îmi veţi permite onoarea.

- Onoare este pentru mine – îl contrazise Îndrumătorul.

Apoi se întinse pe spate, tuşind din nou. Doctorul îi mai dădu să bea din ceaiul acela.

- Să aveţi grijă de el – îl rugă reporterul, ieşind din colibă.

Victoria alerga prin sat de la o colibă la alta. Toată lumea era agitată şi torţele luminau în toate părţile – pe plajă, pe stânci, printre colibe şi prin junglă. Unii copii, speriaţi, plângeau. Alţii alergau disperaţi după mamele lor, iar câţiva se vedeau pe plajă ori prin junglă împreună cu taţii lor. Reporterul începu să caute tot ce considera util: de la ceaune şi găleţi până la instrumente şi unelte care zăceau împrăştiate printre colibe ori agăţate pe pereţi.

La venirea răsăritului, pe ponton se aflau o sumedenie de lăzi, cufere, butoaie, găleţi, coşuri, tolbe şi desagi. Femeile şi copiii aşteptau înfriguraţi printre ele, în vreme ce câţiva bărbaţi se întorceau cu vânat din junglă. Dincolo de stânci, în larg, se zăriră cele trei catarge ale corăbiei şi pânza întinsă pe cel din faţă. Dar vântul nu sufla şi după ce se mai apropie, reporterul observă corabia trasă de bărci legate cu funii de proră. Vreo patru vâsle uriaşe, dar stângace ieşeau din cală şi băteau apa. După o oră, o oră şi jumătate, vâslele opreau corabia la marginea pontonului, zguduindu-l puternic.

Reporterul ordonă încărcarea proviziilor, dar cei de pe corabie rămaseră înmărmuriţi – peste noapte, în mijlocul insulei se ridicase un munte, iar din vârful lui ieşeau acum flăcări şi fum gros, negru. Observând şi el scena, reporterul îi grăbi. Începură cu proviziile de mâncare, pe care le depozitară în fundul calei, ferite de soare şi căldură. Apoi încărcară apa şi restul, iar la final începură să îmbarce oamenii. Între timp, cutremurele începuseră din nou şi vulcanul îşi intensifica erupţia. Căutând-o pe Victoria, reporterul se întâlni cu doctorul şi Îndrumătorul:

- Ei... cum vă mai simţiţi? – îl întrebă pe acesta.

- Minunat, dragule! Doctorul ăsta e un adevărat vraci – îi răspunse el.

- Pe Victoria aţi văzut-o?

- Vine şi ea imediat. A mers să mai viziteze odată mormântul mamei ei.

Reporterul plecă în recunoaştere. Verifică toate colibele, ca nu cumva să lase pe cineva în urmă. Într-una dintre colibe găsi două săbii pe care le luă cu el, iar în faţa alteia se afla un cărucior plin cu verze. Îşi continuă căutările lăsându-l în drum, cu gândul să îl recupereze la întoarcere. Când ajunse la marginea junglei, însă, o văzu pe Victoria alergând spre el:

- Muntele ăsta scuipă foc! – strigă ea, speriată. Toată jungla arde!

- Ştiu – îi răspunse James. Hai la corabie, rapid!

Fix în clipa aceea o explozie uriaşă cutremură pământul şi aerul cu un sunet teribil. Privind spre vulcan, acesta degajase o cantitate enormă de fum, cenuşă şi lavă în aer şi acum urma ploaia de foc şi cenuşă. Cei doi se adăpostiră sub un trunchi de copac, apoi alergară spre plajă. Pe drum văzură câteva colibe în flăcări, iar Victoria izbucni în lacrimi.

- Tot ce am avut s-a dus... – îi spuse lui James.

- Nu chiar tot – îi zâmbi el. Ce e mai important se află aici – şi arătă spre cap – şi aici – arătă spre piept. Iar restul... acolo – spuse arătând spre corabie.

Însă în acel moment observă că pontonul se prăbuşise. Alergă împreună cu Victoria şi găsiră o luntre rămasă legată de un stâlp. Se aruncară în ea, lăsând în urmă tot ce mai recuperaseră pe drum şi începură să vâslească strigând şi gesticulând spre corabie. Însă cei de pe corabie îi auziră târziu, fiind preocupaţi să ridice bărcile la bord.

Când ajunseră lângă corabie, oamenii le aruncară două frânghii şi îi traseră la bord. Victoria sări în braţele tatălui ei, iar reporterul se îndreptă spre timonier:

- Cât va dura să se întindă pânzele?

- Momentan trebuie cusute – îi răspunse acesta. O zi, maxim două, probabil... nu prea dispunem de spaţiu momentan.

- Nu ştiu dacă putem sta atât timp aici... trimite-i pe toţi după mine, trebuie să vâslim în larg, urgent. Încă o explozie ca aia ar putea spulbera corabia asta şi nu ne putem permite asta, nu-i aşa?

- Da, să trăiţi! – strigă timonierul, apoi dădu ordin ca toţi bărbaţii să coboare în cală, la vâsle.

În timp ce se îndepărtau de insulă, o altă bubuitură se auzi şi cerul se întunecă de fum şi resturi. Părea că muntele din mijlocul insulei explodase şi lava cuprinsese toată insula.

- Tare aş vrea să văd mutra Ofiţerului acum – îi spuse reporterul Îndrumătorului.

Acesta râse.

După câteva ore, corabia lăsa insula în urmă, purtată de curent spre est, spre Australia mult visată a reporterului. De sus, cenuşa vulcanică se aşternea peste tot. Pe punte, femei şi bărbaţi întindeau pânze peste pânze, măsurau, tăiau şi coseau împreună. De la timonă, John McKeague, fiica sa, Victoria, reporterul James Heathsworth şi timonierul priveau spre orizont.

- Vezi, tată, ti-am spus să nu mai fumezi atât – râse Victoria.

Afirmaţia ei stârni hohotele bătrânelului şi ale celor doi bărbaţi de lângă ei.

- Iar ţie, James, îţi mulţumesc! – se întoarse şi îl sărută pe reporter.

- Pentru ce? – o întrebă Heathsworth, buimăcit.

- Pentru că ne-ai salvat – îi răspunse John, strângându-i mâna.

Victoria încuviinţă, îmbrăţişându-l. El spuse pe un ton grav:

- Cu toţii ne dorim orice altceva, numai ce avem nu, dar suntem mereu nemulţumiţi. Eu încercam să salvez o lume, dar pe mine cine mă salva? – apoi zâmbi şi o sărută pe Victoria pe frunte.

„Ce mai gogoaşă!” îşi spuse reporterul, în timp ce corabia era acoperită de ninsoarea de cenuşă. „Am pierdut o lume, dar am câştigat un om...”

Mai mult