miercuri, 26 septembrie 2012

O Zi de Septembrie

Ti-am spus vreodata cat de mult urasc pisicile? Sunt parsive, egoiste... isi urmaresc doar propriul interes, apoi te zgarie si pleaca. Iti seamana atat de mult... si tu ai procedat la fel. Doar ca zgarieturile tale au ramas pe inimile care le-ai intalnit. Au ramas pe sufletele pe care le-ai ucis. Au ramas pe ochii care te-au vazut. Si au ramas in gandurile care poate inca te mai cauta... ai ademenit atat de usor naivitatea, i-ai oferit pe tava iluzia iubirii si a inghitit-o cu lacomie. Putin stia ea ce urmeaza! Dar s-a trezit apoi la realitate, lovita, plangandu-si singura de mila, in timp ce tu erai deja departe.
Amintirile ucid cu sange rece. Se agata de trecut si il injecteaza in inima si in suflet, otravindu-le incet, dar sigur. Le privesc apoi agonizand si in culmea fericirii, satisfacute, le trimit ultima doza de regrete, doza care poate fi fatala in cele mai multe cazuri. Le ofera iluzia ca trecutul poate fi readus la viata sau si mai grav, ca trecutul este in fapt prezent. Profita de naivitatea inocenta si rad in nas constiintei care urla ca ar trebui uitate. Se bat de la egal la egal cu gandurile si castiga de fiecare data, pentru ca oricate ganduri ar avea oamenii, amintirile lor sunt cel putin la fel de multe.
Tu dintre toti stii cel mai bine ca oamenii au placeri sadice. Le place sa provoace durerea, poate in egala masura sa o si simta... chiar daca stiu ca nu e corect si nu trebuie, ei vor face acel lucru care pricinuieste pagube atat lor, cat si altora. Unora le place sa alerge dupa fructele oprite. Altii vor sa iubeasca inimi de gheata. Iar unii traiesc pur si simplu in trecut sau in lumi paralele, in care realitatea este contorsionata si colorata astfel incat estetica ei sa fie pe placul lor. Ooo, daa, am trait si eu in trecut! Si cat de mult mi-as fi dorit ca acele zile sa se repete la nesfarsit. Dar nu s-au repetat.
As fi vrut sa mai purtam una dintre conversatiile noastre lungi. Sa mai visam impreuna. Sa te asezi langa mine si sa imi spui ca abia astepti sa vina toamna. Sa fie liniste, iar noi sa ne soptim cuvinte dulci. Dar stii ce? Toate astea nu sunt altceva decat veninul pe care ma obisnuisem sa il beau orbeste. Cine are nevoie de astfel de amintiri? Da, amintirile pot ucide. Dar atunci cand nu reusesc, e mai grav. Pentru ca ce ramane in urma lor este pur si simplu un reziduu. Nu se poate numi suflet pentru ca nu simte. Nu se poate numi inima pentru ca nu bate. Nu se poate numi constiinta pentru ca e muta. Nu se poate numi gand pentru ca nu zboara. Si nu se poate numi vis pentru ca realitatea doare al naibii de tare. Te intrebi ce am facut, nu?
Am dormit atat de mult in lipsa ta... am dormit visand ca erai langa mine. Si ma trezeam in miez de noapte cu inima strapunsa, dar ma gandeam ca era doar un cosmar si adormeam din nou. Nu, nu m-a durut atunci asa cum nu ma doare nici acum. Cred ca ti-am mai zis ca cel mai mult doare sa te trezesti din vis... macar daca ar fi fost mai simplu. Dar este al naibii de complicat. Stii, cand te loveste realitatea, nu prea ai cum sa te feresti. Si te trezesti dintr-odata ca ai uitat sa traiesti. Ca nu mai stii cine erai. Ca nu mai stii cum era viata ta. Si mai ales, ca totul s-a intamplat din vina ta.
Da, nu te-a pus nimeni sa crezi orbeste ca visul poate deveni realitate; sa crezi cu naivitate ca iubirea exista si poate fi impartasita; sa ai asteptari egoiste de la ceilalti; sa simti tot ceea ce simteai; sa traiesti in trecut; sa spui „adio”... Sunt enorm de multe lucrurile pe care le constientizezi in acele momente. Oare sa fie asta Iadul pe care il meritam cu totii pentru greselile noastre? Dar imi pare ca tu ai fost gratiata, caci aici sunt doar eu si pisica mea. Nu, nu e Iadul. E doar o nenorocita de zi de septembrie...

luni, 24 septembrie 2012

Simetria Diferentelor

Oamenii sunt diferiti. Sau cel putin asa se spune despre ei. Dar in multe situatii oamenii pretind ca sunt asemanatori. Si chiar daca genetic fiecare difera fata de ceilalti, asemanarile sunt mai mult decat evidente. Genul, fizicul, caracterul si chiar multe alte particularitati pot fi regasite la atat de multi oameni, incat diferentele se estompeaza din ce in ce mai mult.
Diferentele dintre oameni se pot grupa in doua categorii: diferentele generate de constructia si insusirile fiecarui om si diferentele generate de modul de gandire si felul in care omul relationeaza cu ceilalti. Prima categorie cuprinde diferentele de gen, nationalitate, apartenenta etnica si genealogica, educatie, pregatire si practica profesionala etc. A doua categorie insa este mai complicata, pentru ca le include pe toate cele din prima categorie, dar filtrate prin prisma gandirii individului si a perceptiei sale asupra mediului inconjurator.
Daca oamenii ar fi diferiti fiecare unul fata de celalalt, in lume ar exista doar complementari si atunci fiecare ar fi capabil sa isi gaseasca una sau – de ce nu? – mai multe persoane care sa ii ofere ceea ce necesita sau carora sa le ofere ceea ce necesita acele persoane. Totodata, nu ar mai exista lucruri comune care sa ii apropie pe oameni. Daca oamenii ar fi diferiti, ar gandi diferit, ar simti diferit, ar judeca diferit, ar actiona diferit, s-ar comporta diferit, totul ar fi altfel de la om la om.
Dar unii oameni gandesc la fel. Exista adepti ai curentelor filosofice, stiintifice sau religioase asa cum exista adepti ai unui anumit mecanism logic. Unii oameni simt la fel. Exista parteneri care isi declara iubirea reciproca, isi promit prietenia sincera sau isi afiseaza simpatie. Exista si dusmani care isi declara razboi si se urasc reciproc. Unii oameni judeca la fel. Astfel, pentru fiecare categorie de oameni exista o alta categorie care sa defineasca limitele primei categorii si sa isi eticheteze atat membrii, cat si pe membrii celeilalte categorii. Unii oameni actioneaza si se comporta la fel.  Chiar daca legile interzic, unii oameni fac lucruri nepermise. Altii dimpotriva – actioneaza conform propriei ratiuni si descopera ca mai exista oameni care sa procedeze la fel.
Oamenii se deosebesc de animale prin rationament. Dar oamenii se pot deosebi si de oameni, tot prin rationament. Animalele au reguli nescrise de la care nu permit abateri. Oamenii au legi scrise pe care le modifica sau ocolesc dupa bunul-plac. Totusi, exista si cei care vegheaza la respectarea lor si buna-functionare a societatii, chiar daca nu sunt intotdeauna cei mai obiectivi, impartiali sau vigilenti. Evident, caracteristicile difera in functie de persoana, dar scopul este acelasi.
Discutand despre scopuri, principalul scop al majoritatii oamenilor este acela de a-si imbunatati cat mai mult viata. Fie ca este vorba de egoism sau pur si simplu de dorinta de progres, orice om vrea sa traiasca mai bine, singur sau alaturi de persoanele dragi. Astfel, oamenii isi pot dori bani, putere, faima, frumusete, iubire, familie, copii etc. Scopul unora poate fi, deci, alianta cu altii care au un scop asemanator sau chiar acelasi scop. Iar de aici diferentele sunt neglijabile.
Asadar, oamenii nu sunt atat de diferiti pe cat par. Se nasc din oameni, traiesc printre ei, se conformeaza standardelor si regulilor lor si devin fiinte bipede, sociale asemeni lor. Desigur, exceptii exista si nu putine sunt cazurile celor rebeli care se revolta impotriva sistemelor. Insa chiar si aceia au aceasta revolta in comun. La fel ca majoritatea grupurilor exclusiviste de persoane care vor sa se dezica de societatile in care traiesc si tot ce presupune asta. Iar in prezent, originalitatea este din ce in ce mai greu de gasit. Cei mai multi oameni prefera sa copieze identitatile in loc sa le creeze. In aceste conditii, se mai poate spune ca oamenii sunt diferiti?

duminică, 23 septembrie 2012

Reminiscenta

Iar e toamna. De parca ar fi vreo noutate... sau ceva important. Nu, nici nu mai conteaza ca intr-o toamna te-am intalnit pentru prima data. Sau doar am visat ca te-am intalnit? Totul este mai incetosat decat diminetile ploioase si mai departe decat primavara... dar destul cu anotimpurile!
Anotimpurile sunt pentru cei slabi. Pentru cei care nu pot intelege ca dupa caldura vine frig si au nevoie de perioade de acomodare. Pentru cei care nu pot intelege ca si natura moare, iar frunzele care cad nu inseamna deloc melancolie. Natura nu plange dupa sufletele dragi. Trece mai departe si isi revine in timp. Toamna nu intreaba pe nimeni daca poate veni sau daca deranjeaza. Nu ii pasa daca oamenii sunt fericiti sau tristi. Nu are nevoie de explicatii sau de motive. Exista pur si simplu. Asa cum existam si noi. Numai ca unii dintre noi nu isi pot vedea de treaba lor. Contempla pur si simplu tot felul de nonsensuri, apoi se plang ca a trecut viata pe langa ei. Genial, nu-i asa?
Probabil ca tu acum esti departe. De fapt, sigur esti departe. Dar esti departe si cu gandul, nu doar cu trupul. Si mai ales, departe cu sufletul. Cine te poate invinovati? Obisnuiai sa-mi fii umbra si ecoul, pana cand lumina s-a stins, iar sunetul a amutit... Doua inimi s-au intalnit... si printr-un sarut pareau pe veci unite. Doar ca eternitatea dureaza... cat o ploaie scurta de vara. Mai exact, atat cat iti ia sa gasesti un drum nou, o alta inima, o alta pereche de buze, de ochi, de maini... da, iubirea nu exista, iar eu pierd timpul degeaba.
Iubirea nu exista pentru ca oamenii sunt prea mari pentru povesti. Copiii ar putea crede ca Mos Craciun exista, dar pentru oamenii maturi este mult mai complicat. Desigur, nu cade nici un batranel pe horn daca locuiesti la bloc. Dar nu asta este explicatia, nu? La fel cum nici in cazul iubirii nu este de ajuns sa stii ca iubirea nu este eterna. Cu siguranta ca nu vei uita persoana pe care ai iubit-o, dar oare ea isi va mai aminti de tine? Tu iti mai amintesti de mine, asa cum obisnuiai? Nu cred...
Si daca iubirea nu este eterna, cum mai poate fi? Sincera? Pai poti spune atat de usor „te iubesc” incat uneori te intrebi ce te face sa le spui. Ar putea fi o baza reala. Ai putea simti ceva. Caracterul face insa ca ceea ce simti sa fie la fel de schimbator ca si tine. Azi vrei, maine nu mai vrei si peste cateva zile s-ar putea sa vrei din nou. Dar asa cum timpul nu asteapta, nici oamenii nu asteapta. Si se mai spune ca iubirea este altruista. Pe naiba! Nu iubesti pe nimeni daca nu esti fericit in preajma acelei persoane si esti fericit doar cand stii ca si acea persoana este fericita. Cu siguranta insa fericirea acelei persoane nu poate fi scopul tau in viata, pentru ca ar avea prea multi servitori... Parca incepi sa iti doresti sa existe macar Mos Craciun, nu?
Toate lucrurile bune au un sfarsit. Cum iubirea se presupune a fi cel mai bun lucru care ti se poate intampla, probabil ca este prima pe lista. Dar nu exista un arbitru care sa decida asta. Tot oamenii decid. Asa cum ai decis si tu, cum am decis si eu, cum au decis si altii. Nu ma crezi? Intreaba-te ce simti. Si de ce... Iubirea nu are nevoie de motive, nu? Dar iubesti din atat de multe motive, incat uiti ce inseamna sa iubesti. Parca nu mai suntem noi, cei pe care ii stiam, nu? Am aflat atat de multe si totusi, atat de putine! Dar ma cunosti si te cunosc, cum este posibil? Pai... iubirea este oarba, nu?
Crede si nu cerceta. Mos Craciun exista, iubirea exista, totul e frumos. Lipseste ceva? Da. Lipseste toamna. Toamna totul are un sens. Vara nu. Primavara iarasi are sens. Iarna... mai mult sau mai putin. Fiecare aduce o nota de optimism sau pesimism, de energie sau letargie, de emotie sau calm, de traire sau visare. De exemplu, toamna... norii plumburii, frunzele ruginii, betonul rece, ploile dese, totul predispune la amintiri, regrete, moarte... La naiba cu anotimpurile! La naiba cu iubirea! Am fost naiv, stiu. Nu se va repeta, sper... Poti sa razi cat vrei, nu ma mai doare. Dar stiu ca nu o vei face. Esti om. Iar oamenii sunt ignoranti. Boala grea, ignoranta... macina sufletul si constiinta pana cand moare Omul... si ramane doar mecanismul anost ce i-a fost purtator – trupul. Dar trupul nu simte decat durere, foame si sete. Tie ce iti lipseste? Si ce mai simti pe langa asta?
Tot ce am vrut era sa ma strangi in brate si sa ma iubesti. Am cerut prea mult sau poate prea putin. As fi vrut sa ma pastrezi in gand si in suflet si sa radem impreuna. Sa dansam pe aleile vietii si sa privim apusul si rasaritul fara sa ne pese ca nu am dormit fiindca am fi fost unul langa altul. Dar ca orice zbor, visul meu a riscat si si-a ratat aterizarea. Cel mai mult dintre toate doare ca am visat. As fi vrut sa fie real... nu a fost. Macar am aflat adevarul, nu conteaza cat de dur este. Ce nu te omoara te face mai puternic ciudat. De acum imi voi aminti mereu de tine si lectia pe care am invatat-o. Si te-am chemat, dar n-ai venit...

miercuri, 19 septembrie 2012

Monolog Amar

Atunci cand te trezesti dintr-un cosmar si realizezi ca nimic nu era adevarat, te simti eliberat si rasufli usor, linistit. Dar cand te trezesti dintr-un vis, dureaza un timp pana sa intelegi ca ai visat. Apoi incerci sa intelegi ce visai. Incerci sa iti amintesti cat mai multe detalii, dar imaginea se estompeaza si totul se pierde. Incepi sa uiti ce ai visat si ai face orice sa iti amintesti, chiar daca a fost doar un vis care poate nici nu conteaza. De fapt, stai! Cum sa nu conteze!? Orice vis conteaza!
Cum a inceput totul? Ei bine, a fost odata o vara. Ce prostie! Vara e in fiecare an! In fine, taci si asculta. In acea vara incepea o poveste absurda, plictisitoare, dar macar nu atat de lunga. Ce importanta are ca era vara? Pai... daca era vara, ar fi trebuit sa se termine intr-o toamna, nu? Dar toamna nu reprezinta deloc sfarsitul. Nu fi si tu naiv ca ceilalti, lasa-i pe ei sa se bucure in nestiinta lor de simbolurile pe care le respecta cu atata strictete! O sa razi cand ei vor plange ca le-au pierdut si au ramas fara repere. Dar toate la timpul lor...
Eu am vrut sa traiesc. Apoi am vrut sa plec. Am vrut si sa ma intorc. Am vrut sa fiu liber. Am vrut sa fiu... Trebuia sa gandesc. Trebuia sa gasesc. Trebuia sa cresc. Trebuia sa am timp. Trebuia sa am loc. Trebuia sa ies din cerc. Daca as fi stiut cand era usa deschisa, as fi pasit afara fara sa ma uit inapoi. Dar o voi face. Si daca o voi face, nu voi mai fi acelasi niciodata. O singura sansa am vrut si eu... o singura data sa castig un singur joc...
Nu am fost niciodata cel care sa triseze, dar norocul m-a ocolit de fiecare data. Nu am fost niciodata cel care sa abandoneze, dar ceilalti au trecut mereu nepasatori pe langa mine. Nu am fost niciodata cel care sa spuna „nu” iubirii, dar iubirea mi-a spus „nu” de fiecare data. Nu am fost niciodata cel care sa renunte, dar totul s-a terminat mereu inainte sa am ocazia sa repar ceva. Dar de acum incolo voi profita de fiecare ocazie. Si stiu ca ma iubesti... ca pe un gunoi in ochi!

marți, 18 septembrie 2012

Trezire

(continuare de aici)
In fata realitatii sunt aparati doar copiii. Ei au o imaginatie bogata care imbraca totul in haine colorate, amuzante. In pelerine de ploaie si haine groase de iarna. Se apara de vant, frig, ploaie si zapada si continua sa copilareasca, sa se joace nestingheriti pe maidanele vietii. Continua sa viseze chiar si acolo unde un adult matur ar renunta si ar spune ca este imposibil. Chiar daca stiu ca e gresit, nu schimba nimic pentru ca stiu ca vor avea tot timpul din viata. Copil fiind, eu nu stiam multe. Si mi-as fi dorit sa stiu atunci ce stiu acum.
Copiii traiesc in lumile lor. Dar adultii nu pot face asta. Cum ar fi ca fiecare om sa schimbe lumea dupa bunul plac? Si cate dintre aceste „lumi” ar coincide? Nu prea multe, nu-i asa? Dar oamenii continua sa viseze. Ai observat vreodata cat de multi oameni spun „lumea e diferita, trebuie sa o schimb”? cati dintre ei reusesc? Si de ce? Eu nu spun ca lumea e diferita. Eu sunt diferit. Nu vreau sa o schimb. In fond, sunt nimeni. Vreau doar sa ii schimb pe oameni. Si daca eu sunt nimeni, mai multi nimeni adunati pot fi cineva...
Cu totii adora optimismul si iubesc viata cand le merge bine. Dar uita apoi toate aceste lucruri cand li se intampla cate ceva urat. Realitatea doare, nu? Ghinion... As vrea sa uit tot ce am invatat. Sa uit tot ce stiu. Sa uit tot ce imi amintesc. Dar cat traiesti, inveti... si totusi, este ironic cum un copil poate fi mai intelept uneori decat un adult. Ai impresia ca ce nu te omoara te face mai puternic. Copiii nu sunt puternici, dar reusesc sa fie fericiti. Pe cand eu, tu, altii... pe masura ce traim, rezistam si devenim mai puternici. Insa in acelasi timp pierdem fericirea. Pierdem bucuriile marunte care ne fac sa zambim. Pierdem oamenii care ne fac sa traim. Pierdem lucrurile pentru care viata are rost. Ajungem sa traim doar pentru ziua de „maine”, uitand de prezent. Da, chiar asa, ce faci tu acum?
A fost un vis frumos. Dar nu pentru cele ce se petreceau, ci pentru ca visam. Macar in vis nu stiam ca visez. Nu stiam ca ma voi trezi si voi infrunta realitatea. Nu stiam ca durerea nu este doar fizica. Nu stiam ca sufletul poate fi si el bolnav. Nu stiam ca poti trai fara sa stii ca traiesti. Si nu stiam ca poti afla ca ai trait. De fapt, nu stiam multe. Si nu stiu inca multe. Ba chiar as spune ca nu stiu nimic. Tu ce stii? Priveste in jurul tau. E realitate sau e vis? Traiesti sau doar visezi? Iluzii, iluzii si iar iluzii! Stii ce cred eu? Cred ca nimic nu poate zbura daca are aripile frante.

duminică, 16 septembrie 2012

Raspunsul Tau

Ma bucur ca scrisoarea mea ti-a pricinuit motive de bucurie si ca ai gasit de cuviinta sa imi raspunzi. Cu siguranta ca imi doresc sa te cunosc asa cum esti, iar randurile tale m-au bucurat nespus! In spatele lor se ascund multe, dar le voi descoperi in pas cu timpul. Pana atunci, toata lumea este plina de surprize pentru ca niciodata nu trebuie sa avem asteptari de la oameni, dar noi le avem.
Nimeni nu este capabil de a face fericiti alti oameni daca acei alti oameni nu sunt capabili de a fi fericiti. Cu totii alegem sa pastram langa noi anumite figuri familiare sau nu, despre care spunem ca ne fac sa zambim. Adevarul este insa ca acele figuri ne permit sa fim noi asa cum suntem. Si daca dam la o parte mastile si toate ideile preconcepute ale societatii in care ne-am nascut si traim, ar trebui sa ramanem doar cu ceva bun. Cu noi asa cum suntem. Dar noi suntem principalii nostri critici, de cele mai multe ori.
Poate ca viata este dura. Poate ca nu ne permite sa fim fericiti. Poate ca nu ne permite sa pastram langa noi oamenii pe care ii vrem. Poate ca nu ne permite sa ne bucuram. Si poate ca ne aduce doar suferinta. Dar astea nu inseamna ca viata ne pedepseste. Noi insine ne pedepsim. Poate ca noi suntem cei care ii lasam pe altii sa plece, pentru ca acel „adio” nu este atat de dorit de nici unul dintre noi. Poate ca noi suntem judecatorii si calaii in acelasi timp.
Imi pare rau ca nu pot fi mai aproape de tine. Si stiu ca a trecut ceva timp de cand nu ti-am mai scris. Nu te-am uitat, chiar daca uneori mi-as fi dorit. Dar nu pentru ca asta meritai, ci pentru ca asa ar fi fost mai usor. Da, poate sunt egoist. Sau poate chiar nu am fost suficient pentru cineva. Nu cred ca ar trebui sa isi bata capul cineva cu mine. Dar nu pot decat sa ma bucur afland ca nu ai plecat, ca esti inca acolo si ca mai tii la mine. Inseamna foarte mult pentru mine.
Cuvintele sunt intotdeauna de prisos. Faptele conteaza mai mult. Iar intr-o lume in care  imaginea este mai presus de cuvinte, chiar nu isi au rostul. Insa iti jur ca as vrea sa fiu orb doar ca sa te pot auzi mereu, pentru ca numai vocea ta imi rasuna mereu in minte. Si doar cuvintele tale imi canta in suflet si in inima. As vrea sa le pot auzi mereu, dar as fi si mai egoist. Asa ca pot doar sa ma predau. Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa alerg, nu mai vreau sa ma prefac.
Vreau sa aud cum inimile noastre bat ca una singura. Sa nu ne mai uitam inapoi, sa uitam de tot si toate si sa fim doar noi si nimic altceva. Si chiar de nu ar fi just, vreau sa continue. Sa fiu acolo cand dormi, sa iti mangai parul in somn si sa iti sarut ochii cufundati in vise. Sa zbor in visul tau si sa ne trezim imbratisati stiind ca nu a fost doar un vis.
As vrea sa stii ca esti speciala. De fapt, as vrea sa crezi, pentru ca stii. Sa crezi ca poti fi fericita si fara sa iti dea cineva o sentinta sau o comanda. Sper sa fii, pentru ca meriti. Si nu stiu daca eu te merit, dar sa stii ca alaturi de tine sunt foarte fericit si nu imi lipseste zambetul. Nici de pe buze, nici din suflet. Poate ca sunt doar un om. Si poate ca ma vei uita candva. Dar sa nu uiti niciodata ce insemni pentru mine. Astept ziua in care te voi strange in brate.

Cu drag,
Acelasi eu din spatele cuvintelor

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Visul Sfarsit

(continuare de aici)

De multe ori voiam sa plec in visul meu, chiar daca nici nu aveam unde sa merg. Ma oprea gandul ca m-as fi putut intoarce candva. Si ar fi fost urat sa plec cu ambitii, orgolii, regrete... si cine stie ce as fi lasat in urma? Pentru ca ce as fi luat cu mine oricum nu ar fi fost suficient. Timpul se schimba, locurile se schimba, oamenii se schimba... da, chiar asa, toate se schimba! Timpul: iarna se cerne lent, primavara alearga zburdalnica, vara trage un pui scurt de somn iar toamna plange melancolic. Locurile: casele cad, natura evolueaza sau dispare, orasele se construiesc sau sunt parasite, familiile se aduna sau se destrama. Oamenii: in fel si chip. Nostalgiile nu isi au rostul, regretele apasa prea greu, orgoliile sunt orbitoare iar ambitiile - stupide.
Am realizat in timp ca mama nu este neaparat acea fiinta care da viata unei fiinte, caci poate apoi uita de progenitura ei. Am realizat si ca tata nu este neaparat acel om care trebuie sa fie sprijinul copilului, pe care sa se poata baza si care sa ii explice cum stau lucrurile in viata. De fapt, am invatat ca desi familia este un dar de pret al vietii, este poate cea mai mare surpriza pe care ti-o rezerva. Si nu este intotdeauna o surpriza placuta.
Am invatat ca prietenii sunt cei pe care ii alegi, dar asta nu inseamna ca si ei te aleg pe tine. Cel putin nu din acelasi motiv. Ca poate nu degeaba se spune ca „mai usor te feresti de dusmani decat de prieteni”. De fapt, am invatat ca aparentele inseala si oamenii sunt maestri ai iluzionismului. Si chiar daca spectacolul este frumos, la sfarsit te intrebi intotdeauna care a fost scamatoria si daca nu cumva ai pierdut mai mult decat ceasul de la mana – timpul.
Am vazut ca in spatele sinceritatii se pot ascunde ura, minciuna si trufia, pentru ca nu mereu cel mai prietenos zambet este si cel mai binevoitor. Am vazut si ca cei de la care nu te-ai fi asteptat te pot lovi pe neasteptate, zambindu-ti ca si cum ti-ar fi facut cel mai frumos cadou. De fapt, am vazut ca rautatea are infinit mai multe infatisari decat bunatatea si te poate ispiti atat de usor, incat nici nu stii cand ai plecat pe drumul pierzaniei. Si chiar daca pare drumul cel bun, te poti rataci usor si se poate sfarsi foarte rau.
Am aflat ca politica schimba popoarele, chiar daca ele se opun schimbarilor. Am aflat si ca interesele stau mai presus de onestitate, demnitate sau buna-vointa. De fapt, am aflat ca orice obiectivitate este subiectiva prin insasi prisma observatorului. Si observatorii nu coincid intotdeauna, astfel incat conflictele pot aparea chiar si intre cei care nu sunt implicati, dar sustin tabere diferite.
Am inteles ca iubirea pura exista doar in basme, fiindca numai acolo printesa se indragosteste de print fara sa il intrebe cate palate, cati cai sau cati supusi are. Am inteles si ca nimeni nu traieste fericit impreuna cu altcineva pana la adanci batraneti. De fapt, am inteles ca iubirea este doar un altfel de scamatorie de-a oamenilor, ceva mai complicata – ce-i drept. Si pare sa merite orice ai fi dispus sa dai pentru ea, dar nu poti sa nu observi ca in final nu ai primit altceva decat o inima franta.
Oare mai stii cum a fost primul inceput? Iti mai amintesti primul pas? Mai stii care a fost primul lucru pentru care ai luptat cu toata fiinta? Iti mai amintesti gustul victoriei? Nu, evident ca nu... regretele ti-au intunecat si tie mintea, asa cum au facut si cu mine. Dupa toate astea, am ales sa intrerup visul meu. Ce rost avea sa mai visez, daca nu era un vis frumos? Probabil ca as mai fi putut pierde ceva timp intr-o lume virtuala, dar in acel timp traiam inconstient o viata. Si cand m-am trezit, m-am intrebat cine o fi trait in locul meu, ca ala sigur nu era filmul pe care il vazusem pana atunci. Dar... surpriza! Visul nu mai era acolo, pe cine sa intrebi?
As fi preferat sa fiu prost. Da, chiar asa... cel mai prost dintre toti prostii! Stii de ce? Pentru ca ignoranta este fericirea suprema. „Ce nu stii nu te doare”. Cu ce rost sa stii toate lucrurile, daca unele dintre ele dor atat de mult, incat le eclipseaza pe cele bune si bucuriile pe care ti le aduc ele? „Informatia iti da putere”, se spune... dar nimeni nu iti spune ca puterea iti da in cap si iti fura fericirea, apoi te lasa intins pe jos, sa te trezesti naclait intr-o balta de regrete, cu inima sfasiata si sufletul dezbracat. Totusi, mai trebuie sa te si trezesti, nu?
Si parca as vrea, tare mult as vrea sa fiu ca ceilalti. Dar ceilalti ma ignora pentru ca oricum nu dau nici doi bani pe filosofia si ratiunea mea atat timp cat nu stiu sa fiu un sacal ca ei sau un naiv care sa le ofere totul pe tava fara sa puna prea multe intrebari. Nu am fost creat in imaginea lor. Si atunci as vrea sa fiu propriul Dumnezeu, sa mai trasnesc pe cate unul si sa imi construiesc lumea mea, in care eu sa fiu stapanul absolut. Uite asa incep visele... dar visul asta care incepe este deja de mult sfarsit...

miercuri, 5 septembrie 2012

Citatul Zilei

Cine ma cunoaste stie ca nu am vrut niciodata sa transform blogul intr-un jurnal personal. In cele ce urmeaza am sa incerc sa evidentiez cateva lucruri care sper sa intre in atentia celor care citesc acest text, nu pentru ca le scriu eu, ci pentru ca sunt probleme des intalnite pe care aproape toata lumea le ignora fara sa constientizeze gravitatea sau cauzele lor.
Am avut ocazia sa cunosc, prin imprejurari extraordinare, un om in adevaratul sens al cuvantului, asa cum imi place mie sa spun de multe ori. Iar acest om a spus urmatoarea fraza: „Atat timp cat vom privi lucrurile cu ura si patima, nu vom reusi sa inregistram nici un progres.
Desigur, primul context care poate trece cuiva prin minte in ultima perioada este contextul politic. Nu are rost sa mai mentionez cine se lupta cu cine sau de ce, asta decide fiecare dupa cum considera. Problema este fix aceasta: de ce trebuie sa ne implicam noi, oamenii de rand, in astfel de conflicte? De ce trebuie sa injuram politicienii in loc sa gasim metode prin care sa ii sanctionam? De ce trebuie sa alegem intotdeauna intre doua rele aceea mai putin grava? Si de ce trebuie sa ne intereseze pe noi conflictele din politica, sustinand activ o tabara sau alta?
S-a tot vehiculat ca n milioane de oameni au stat acasa la referendum, fiind vazuti ori ca sustinatori ai unei tabere, ori oameni lipsiti de interes sau constiinta. Gresit, stimati cititori. Oamenii care au stat acasa au realizat ca implicarea din partea lor nu face altceva decat sa alimenteze conflictele de pe scena politica. Si voi sustine aceasta idee intotdeauna: sa punem benzina pe foc poate fi amuzant, dar nu este util. Au fost oameni care au iesit in strada. Au fost oameni care au facut greve, proteste... singurul lucru pe care l-au rezolvat a fost probabil de a umple buzunarele celor care au fost insarcinati sa ii supravegheze, iar aici ma refer atat la organele de control (politie, jandarmerie etc) cat si la formatiunile politice care au incercat sa profite de capitalul politic pe care il ofereau acesti oameni. Asadar, implicarea oamenilor de rand nu a facut altceva decat sa deserveasca interesele oamenilor politici conform nevoilor lor. In ambele tabere, indiscutabil.
Mutand discutia din sfera politica, total neinteresanta, ajung la oameni. Si cati dintre ei nu se plang, cu fiecare ocazie posibila, de vietile lor insuportabile, mizere si asa mai departe? Cati dintre oameni nu se plang ca muncesc prea mult si castiga prea putin? Cati dintre oameni nu se plang ca nu sunt respectati de catre ceilalti? Cati dintre oameni nu se plang ca nu au prieteni sau parteneri de viata? Cati dintre oameni nu se plang ca nu reusesc sa iasa din anumite situatii in care au intrat cu sau fara voia lor? Dar, cel mai important, cati dintre oameni fac cu adevarat eforturi pentru a schimba ceva in vietile lor? Veti observa, cu siguranta, ca proportia dintre primele intrebari si cea din urma este covarsitoare, dar ca dificultatea in a raspunde acestor intrebari este inversa. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te plangi decat sa rezolvi ceva.
Am sa va prezint un exemplu al unui om tipic. Sa zicem ca acest om s-a nascut intr-o familie banala, fara legaturi sus-puse sau un nume cu rezonanta. A copilarit intr-un cartier de blocuri in care multe dintre comoditatile vietii erau de lux, iar conditiile de viata nu erau cu mult mai bune decat un acoperis deasupra capului, o masa pe care sa poti manca, un pat pe care sa poti dormi, o baie in care sa te poti spala si – de la caz la caz – televizor, poate si telefon sau alte mijloace de comunicare. Un astfel de om a avut parinti care munceau 8, 10, poate chiar 12 ore pe zi pentru un salariu care de multe ori le permitea doar sa isi asigure traiul de la un termen de plata la altul. A avut prieteni ai caror situatii semanau foarte mult cu a lui, astfel ca a considerat ca asa este normal si asa traieste toata lumea. A mers la scoala, apoi la liceu (daca a ajuns si pana acolo) si apoi a realizat ca trebuie sa munceasca daca vrea sa traiasca mai bine. A renuntat la o educatie buna (fie de tot, fie partial prin alegerea unui profil de seral sau tehnologic) si s-a angajat pe un post nu foarte apreciat remunerat cu un salariu destul de mic, dar convenabil pentru cineva care nu are experienta in „campul muncii”. A avansat pe scara profesionala (cu putine eforturi), dar nu prea mult. Si-a adaugat cateva beneficii la care visa, cum ar fi un concediu de doua zile la munte sau la mare, cate o iesire saptamanala intr-un restaurant sau intr-o cafenea, poate si un viciu ocazional, niste haine „de firma” si altele asemenea. Si astfel a descoperit ca in viata nu le poti avea pe toate si trebuie sa faci si unele compromisuri.
Iata-l pe omul nostru pus in situatia in care, intr-o zi de odihna, este sunat de catre seful lui si chemat la munca. Are optiunea sa accepte sau sa refuze. Daca accepta, pierde o zi de odihna dupa ce munceste – probabil – 6 zile din 7 pe saptamana. Daca refuza, pierde aprecierea sefului si in cel mai rau caz chiar si locul de munca. Si se intampla – curios – ca, de cele mai multe ori, omul nostru sa aleaga sa se prezinte la munca, fara comentarii sau obiectii.
Se mai intampla ca acel om, dupa ce munceste saptamani intregi, sa fie anuntat ca „sunt ceva probleme financiare la firma” si salariul lui va mai intarzia. Omul are optiunea sa obiecteze sau sa continue sa lucreze ca si pana atunci, in speranta ca eforturile sale vor fi apreciate pe masura. Bineinteles, alege a doua varianta si macar isi recupereaza banii, daca nu cumva ramane si fara demnitate si fara bani.
Uneori, omul acela poate fi pus in diverse situatii despre care stie ca nu sunt corecte sau firesti si poate face plangeri sau poate ignora situatiile. Plangerile ar atrage dupa sine dispretul celor care savarsesc faptele respective sau chiar o reputatie proasta de „persoana careia nu ii convine nimic”. Ignoranta ar atrage dupa sine repetarea faptelor sau situatiilor nefiresti si de multe ori si responsabilitatile complicitatii, pentru ca in momentul in care se ignora o situatie sau o fapta incorecta se accepta, considerandu-se o aprobare tacita. Bineinteles, omul, de buna credinta, alege sa ignore, sperand ca astfel contribuie la „bunul-mers al lucrurilor”. Evident ca lucrurile numai bine nu merg in astfel de cazuri.
Astfel, omul pe care l-am descris, desi are intotdeauna cele mai bune intentii, pateste diverse lucruri pe care nu le merita. Si se poate plange oricat de ele, avand dreptate. Dar cat de corect este sa se planga din moment ce el insusi a acceptat toate aceste situatii? Si de ce trebuie sa gandeasca intotdeauna ca are doua optiuni rele dintre care trebuie sa o aleaga pe cea mai putin rea? Consecintele pot fi de foarte multe ori la fel de grave, asa ca ce l-ar retine ca macar uneori sa ia si alte decizii? Probabil ca raspunsul ar fi obisnuinta sau firea sau caracterul omului...
Dar nu este nimeni obligat sa ia deciziile pe care le ia. Chiar si cand aleg sa nu ia o decizie, este tot o optiune. Iar de multe ori constrangerea este virtuala pentru ca, in fapt, singura constrangere este cea oferita de logica sau ratiunea oamenilor. Insa ei se multumesc sa spuna „asta e, asa e viata” si repeta greseli colosale in speranta ca rezultatul acelor eforturi va fi altul. Problema este ca acele eforturi sunt la fel de virtuale ca si constrangerea de a lua deciziile care impun astfel de eforturi – repetarea unor greseli. Si este total gresita credinta conform careia oamenii au destinul scris si nu il pot evita, ci il pot accepta.
Jean-Paul Sartre a spus ca „existenta preceda esenta sau scopul”. Asadar, oamenii nu exista pentru ca le-a fost dat un scop, ei exista pentru a-si face singuri un scop. Cu siguranta ca nu vor putea deveni cu totii politicieni, figuri impozante, oameni bogati si asa mai departe. Dar nu ii obliga nimeni, nu le spune si mai ales nu le implementeaza nimeni in cap ipoteza conform careia „asta e viata” si trebuie sa accepte orice situatie pe care o intalnesc pentru ca „altfel” exista doar pentru altii. Si chiar daca solutiile nu vin la prima cautare sau prima idee, asta nu presupune ca ele nu exista. As spune ca nu se fac destule eforturi pentru descoperirea lor. Si sunt printre persoanele care detesta expresia „asta e”. Nu pot accepta o astfel de expresie tocmai pentru ca ea presupune renuntarea la orice efort si acceptarea oricarei situatii, indiferent de gravitatea ei.
Iar acum ma intorc la citatul pe care vi l-am dat la inceput. De multe ori, oamenii care se plang isi urasc seful, prietenii, viata... poate chiar pe sine. Iar patima este evidenta, atat intensitatea cu care traiesc acele situatii si cu care rabufnesc atunci cand nu le mai suporta, cat si suferinta pricinuita de ele. Si nu pot sa nu ma intreb: cum suporta astfel de oameni acele situatii? De ce? Si pana cand? Ce rost are sa acceptam ceva rau, stiind ca nu poate fi bine vreodata? Si ce s-a intamplat cu oamenii care faceau eforturi sa se schimbe pe sine, sa schimbe omenirea, sa lase ceva in urma? Chiar traim intr-o lume in care „asta e”?
Poate ma veti intreba ce eforturi am facut eu, personal. Si am facut, incepand de la simplele eforturi de a invata mai bine pana la cele mai complicate de a tine in functiune o familie, un grup de prieteni sau o comunitate. Uneori am esuat, uneori am reusit. Dar acestea conteaza mai putin. Pentru mine conteaza mai mult ca de cele mai multe ori am observat, cu regret, ca ratiunea mea difera fata de cea a majoritatii. Iar acest lucru nu il pot schimba. Ar insemna sa gandesc ca restul si asta chiar nu pot face. Este trist pentru mine ca logica mea este limba straina pentru altii, dar traiesc cu speranta ca pot gasi (inca) persoane care sa o inteleaga. Iar acest blog a fost intotdeauna mesagerul acestei ratiuni.
Am scris aici cu speranta ca cei care vor citi vor observa si ei lucrurile pe care incerc sa le arat si vor incerca sa schimbe macar o rotita din acest mecanism ruginit care incepe sa se prabuseasca. Pentru ca eu unul nu mai vad vreun progres la lumea in care traim. Mi se pare ca se detaseaza tot mai mult de umanitate si de valorile ei. Si mi-ar placea sa fiu singurul sau printre singurii care cred asta, iar lumea sa se indrepte, de fapt, intr-o directie buna. Dar mi-e teama ca lumea in care traim imi insufla acest pesimism, atat mie cat si altora care gandesc astfel. In acest caz, nu stiu cat de mult este un efort din partea mea sau doar o plangere ca oricare alta. Tot ce stiu este ca am incercat. Si voi continua sa incerc, atat cat voi putea. Intrebarea mea este: sunt chiar singurul care vede toate acestea? Si daca nu, unde sunt eforturile celorlalti pentru a schimba ceva? Sper totusi sa nu fiu singurul care observa aceste probleme si ca macar uneori sa reuseasca si altii sa iasa din „asta e” si sa se intrebe „totusi, cum mai poate fi?”...

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Jocul

„Vreau sa iti propun ceva: sa jucam un joc. E un joc interesant. Plin de suspans, dar si ironie. Plin de umor, dar si tragedie. Plin de eforturi, dar si recompense. E un joc de lumini si umbre, de a vedea soarele si luna, cerul si stelele, noaptea si ziua, rasaritul si apusul. Un joc de culori si forme, cu galben si portocaliu, rosu si verde, auriu si cenusiu, roz si albastru, patrat si rotund, ascutit si neted, drept si unduit... O sa primesti ratiune, dar si sentimente. O sa ai putere, dar si slabiciuni. O sa vezi multe, dar o sa si inchizi ochii. O sa fie frumos, vei vedea!”
Habar nu avea ca aceste cuvinte ii vor aduce tot ce promiteau si multe altele... nasterea unui copil este inceputul vietii, un inceput pe care il acceptase atat de usor, manat de mirajul acelor promisiuni. Un copil zburdalnic, plin de energie, care se avantase cu elan in acest „joc”, se bucurase de imbratisarea delicata a parintilor, de rasul bunicilor cand facea cate o trasnaie, de joaca lui nevinovata, de prima zi de scoala, de primul examen reusit, de emotiile primei iubiri, de rasul cu lacrimi... uneori totul parea exact asa cum i se promisese.
Dar nu de putine ori se gandea la grijile zilei de „maine”, chiar daca nici „azi” nu parea in siguranta. Urmau apoi plimbarile lipsite de griji in care parca nimic nu mai conta. Soarele cald si zambitor lasa loc furtunilor reci si nemiloase. Seceta arzatoare sfarsea mereu sub curcubeul unei ploi calde. Bucuriile si zambetele se stingeau deseori cu lacrimi... era un amalgam continuu de alb si negru care se desfasura cu o viteza atat de ametitoare, incat devenise un gri halucinant, iar copilul crescuse intr-un adult dezamagit de promisiunile pe care le acceptase cu atata inconstienta.
„Este atat de ciudat cum oamenii accepta de fiecare data sa intre in jocul meu. Eu le explic totul, dar ei inteleg doar ce vor. Desi ii previn de la bun inceput, ei tot pe mine dau vina... ce sa fac sa ma inteleaga ca nu poate fi totul cum vor ei? Daca le-as oferi doar bucurie, ceilalti ce ar primi? Bucuria se imparte intre toti... dar fiecare vrea cat mai multa! Grea misiune mai am si eu... sa ma joc mereu cu ei si tot eu sa fiu vinovata cand nu le convine...”
Nu stia nimeni ca viata nu avea un plan pentru fiecare, ci ii lasa pe oameni sa isi aleaga singuri regulile si premiile. Era acolo cand ei visau, dar tot acolo era si cand ei renuntau la visele lor. Era acolo cand copiii zburdalnici alergau, dar si cand cadeau. Era acolo cand visau la prima iubire si tot acolo cand isi cereau persoanele iubite in casatorie. Era acolo cand isi faceau griji ca nu vor avea o farfurie de mancare calda, dar si cand se plimbau pe bulevard seara, lipsiti de griji. Era acolo cand munceau campul in bataia razelor fierbinti ale soarelui, dar si cand dansau si cantau in ploaie sau zapada. Era acolo cand cineva drag pleca de langa ei, dar si cand ei promiteau altora ca vor fi impreuna pe veci.
Viata ii urmarea pe toti crescand, bucurandu-se de jocul ei. Ii urmarea pe toti cazand atunci cand nu mai stiau ce sa faca sau conditiile deveneau prea dificile. Se aseza cuminte langa fiecare, asteptand in pauza sau startul intr-o noua cursa. Se intrecea cu oamenii pana cand ei nu o mai ajungeau din urma sau pana cand, obositi din cauza alergaturii, se asezau si preferau sa astepte. Simtea alaturi de ei fiecare emotie, fiecare vibratie, fiecare cuvant...
Dar nu de putine ori era invinovatita ca face numai rau, ca e prea ironica sau prea nemiloasa, ca e prea dura sau ca e prea rapida, ca e prea lunga sau prea scurta... nu intelegea cum oamenii, paradoxuri vii, indrazneau sa o acuze pe ea. Oricat ar fi incercat sa ii inteleaga, nu reusea. Ii era imposibil, pentru ca exact atunci cand credea ca mai invatase ceva, oamenii isi schimbau parerile sau ideile si trebuia sa o ia de la capat si sa se adapteze noilor reguli. Si de unde atatea schimbari, in fond? Chiar nu putea nimeni sa inteleaga ca totul este doar un joc!?
Oamenii se nasc mici si nestiutori. Pe masura ce cresc, copiii alearga tot mai mult catre ceea ce inseamna pentru ei „maturitate”. Ii atribuie puterea cunoasterii si drepturile „oamenilor mari”, uitand ca ele vin odata cu responsabilitati si sarcini de care trebuie sa se achite. Isi doresc pe cat posibil un trai linistit alaturi de persoanele dragi, uitand ca trebuie sa munceasca pentru a putea construi relatii. Se simt nedreptatiti atunci cand planurile si visele lor esueaza, uitand ca ei sunt cei care permit astfel de intamplari. Si ajung undeva pe la finalul acestui joc sa realizeze ca au pierdut atat de mult timp alergand si facand eforturi pentru diverse lucruri lipsite de bucurie, incat au uitat sa se opreasca putin si sa se bucure de cat de departe au ajuns si ceea ce aveau langa ei. Uita ca, de fapt, totul era doar un joc in care nu conta doar sa castige...