Citatul Zilei

Cine ma cunoaste stie ca nu am vrut niciodata sa transform blogul intr-un jurnal personal. In cele ce urmeaza am sa incerc sa evidentiez cateva lucruri care sper sa intre in atentia celor care citesc acest text, nu pentru ca le scriu eu, ci pentru ca sunt probleme des intalnite pe care aproape toata lumea le ignora fara sa constientizeze gravitatea sau cauzele lor.

Am avut ocazia sa cunosc, prin imprejurari extraordinare, un om in adevaratul sens al cuvantului, asa cum imi place mie sa spun de multe ori. Iar acest om a spus urmatoarea fraza: „Atat timp cat vom privi lucrurile cu ura si patima, nu vom reusi sa inregistram nici un progres.”

Desigur, primul context care poate trece cuiva prin minte in ultima perioada este contextul politic. Nu are rost sa mai mentionez cine se lupta cu cine sau de ce, asta decide fiecare dupa cum considera. Problema este fix aceasta: de ce trebuie sa ne implicam noi, oamenii de rand, in astfel de conflicte? De ce trebuie sa injuram politicienii in loc sa gasim metode prin care sa ii sanctionam? De ce trebuie sa alegem intotdeauna intre doua rele aceea mai putin grava? Si de ce trebuie sa ne intereseze pe noi conflictele din politica, sustinand activ o tabara sau alta?

S-a tot vehiculat ca n milioane de oameni au stat acasa la referendum, fiind vazuti ori ca sustinatori ai unei tabere, ori oameni lipsiti de interes sau constiinta. Gresit, stimati cititori. Oamenii care au stat acasa au realizat ca implicarea din partea lor nu face altceva decat sa alimenteze conflictele de pe scena politica. Si voi sustine aceasta idee intotdeauna: sa punem benzina pe foc poate fi amuzant, dar nu este util. Au fost oameni care au iesit in strada. Au fost oameni care au facut greve, proteste... singurul lucru pe care l-au rezolvat a fost probabil de a umple buzunarele celor care au fost insarcinati sa ii supravegheze, iar aici ma refer atat la organele de control (politie, jandarmerie etc) cat si la formatiunile politice care au incercat sa profite de capitalul politic pe care il ofereau acesti oameni. Asadar, implicarea oamenilor de rand nu a facut altceva decat sa deserveasca interesele oamenilor politici conform nevoilor lor. In ambele tabere, indiscutabil.

Mutand discutia din sfera politica, total neinteresanta, ajung la oameni. Si cati dintre ei nu se plang, cu fiecare ocazie posibila, de vietile lor insuportabile, mizere si asa mai departe? Cati dintre oameni nu se plang ca muncesc prea mult si castiga prea putin? Cati dintre oameni nu se plang ca nu sunt respectati de catre ceilalti? Cati dintre oameni nu se plang ca nu au prieteni sau parteneri de viata? Cati dintre oameni nu se plang ca nu reusesc sa iasa din anumite situatii in care au intrat cu sau fara voia lor? Dar, cel mai important, cati dintre oameni fac cu adevarat eforturi pentru a schimba ceva in vietile lor? Veti observa, cu siguranta, ca proportia dintre primele intrebari si cea din urma este covarsitoare, dar ca dificultatea in a raspunde acestor intrebari este inversa. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te plangi decat sa rezolvi ceva.

Am sa va prezint un exemplu al unui om tipic. Sa zicem ca acest om s-a nascut intr-o familie banala, fara legaturi sus-puse sau un nume cu rezonanta. A copilarit intr-un cartier de blocuri in care multe dintre comoditatile vietii erau de lux, iar conditiile de viata nu erau cu mult mai bune decat un acoperis deasupra capului, o masa pe care sa poti manca, un pat pe care sa poti dormi, o baie in care sa te poti spala si – de la caz la caz – televizor, poate si telefon sau alte mijloace de comunicare. Un astfel de om a avut parinti care munceau 8, 10, poate chiar 12 ore pe zi pentru un salariu care de multe ori le permitea doar sa isi asigure traiul de la un termen de plata la altul. A avut prieteni ai caror situatii semanau foarte mult cu a lui, astfel ca a considerat ca asa este normal si asa traieste toata lumea. A mers la scoala, apoi la liceu (daca a ajuns si pana acolo) si apoi a realizat ca trebuie sa munceasca daca vrea sa traiasca mai bine. A renuntat la o educatie buna (fie de tot, fie partial prin alegerea unui profil de seral sau tehnologic) si s-a angajat pe un post nu foarte apreciat remunerat cu un salariu destul de mic, dar convenabil pentru cineva care nu are experienta in „campul muncii”. A avansat pe scara profesionala (cu putine eforturi), dar nu prea mult. Si-a adaugat cateva beneficii la care visa, cum ar fi un concediu de doua zile la munte sau la mare, cate o iesire saptamanala intr-un restaurant sau intr-o cafenea, poate si un viciu ocazional, niste haine „de firma” si altele asemenea. Si astfel a descoperit ca in viata nu le poti avea pe toate si trebuie sa faci si unele compromisuri.

Iata-l pe omul nostru pus in situatia in care, intr-o zi de odihna, este sunat de catre seful lui si chemat la munca. Are optiunea sa accepte sau sa refuze. Daca accepta, pierde o zi de odihna dupa ce munceste – probabil – 6 zile din 7 pe saptamana. Daca refuza, pierde aprecierea sefului si in cel mai rau caz chiar si locul de munca. Si se intampla – curios – ca, de cele mai multe ori, omul nostru sa aleaga sa se prezinte la munca, fara comentarii sau obiectii.

Se mai intampla ca acel om, dupa ce munceste saptamani intregi, sa fie anuntat ca „sunt ceva probleme financiare la firma” si salariul lui va mai intarzia. Omul are optiunea sa obiecteze sau sa continue sa lucreze ca si pana atunci, in speranta ca eforturile sale vor fi apreciate pe masura. Bineinteles, alege a doua varianta si macar isi recupereaza banii, daca nu cumva ramane si fara demnitate si fara bani.

Uneori, omul acela poate fi pus in diverse situatii despre care stie ca nu sunt corecte sau firesti si poate face plangeri sau poate ignora situatiile. Plangerile ar atrage dupa sine dispretul celor care savarsesc faptele respective sau chiar o reputatie proasta de „persoana careia nu ii convine nimic”. Ignoranta ar atrage dupa sine repetarea faptelor sau situatiilor nefiresti si de multe ori si responsabilitatile complicitatii, pentru ca in momentul in care se ignora o situatie sau o fapta incorecta se accepta, considerandu-se o aprobare tacita. Bineinteles, omul, de buna credinta, alege sa ignore, sperand ca astfel contribuie la „bunul-mers al lucrurilor”. Evident ca lucrurile numai bine nu merg in astfel de cazuri.

Astfel, omul pe care l-am descris, desi are intotdeauna cele mai bune intentii, pateste diverse lucruri pe care nu le merita. Si se poate plange oricat de ele, avand dreptate. Dar cat de corect este sa se planga din moment ce el insusi a acceptat toate aceste situatii? Si de ce trebuie sa gandeasca intotdeauna ca are doua optiuni rele dintre care trebuie sa o aleaga pe cea mai putin rea? Consecintele pot fi de foarte multe ori la fel de grave, asa ca ce l-ar retine ca macar uneori sa ia si alte decizii? Probabil ca raspunsul ar fi obisnuinta sau firea sau caracterul omului...

Dar nu este nimeni obligat sa ia deciziile pe care le ia. Chiar si cand aleg sa nu ia o decizie, este tot o optiune. Iar de multe ori constrangerea este virtuala pentru ca, in fapt, singura constrangere este cea oferita de logica sau ratiunea oamenilor. Insa ei se multumesc sa spuna „asta e, asa e viata” si repeta greseli colosale in speranta ca rezultatul acelor eforturi va fi altul. Problema este ca acele eforturi sunt la fel de virtuale ca si constrangerea de a lua deciziile care impun astfel de eforturi – repetarea unor greseli. Si este total gresita credinta conform careia oamenii au destinul scris si nu il pot evita, ci il pot accepta.

Jean-Paul Sartre a spus ca „existenta preceda esenta sau scopul”. Asadar, oamenii nu exista pentru ca le-a fost dat un scop, ei exista pentru a-si face singuri un scop. Cu siguranta ca nu vor putea deveni cu totii politicieni, figuri impozante, oameni bogati si asa mai departe. Dar nu ii obliga nimeni, nu le spune si mai ales nu le implementeaza nimeni in cap ipoteza conform careia „asta e viata” si trebuie sa accepte orice situatie pe care o intalnesc pentru ca „altfel” exista doar pentru altii. Si chiar daca solutiile nu vin la prima cautare sau prima idee, asta nu presupune ca ele nu exista. As spune ca nu se fac destule eforturi pentru descoperirea lor. Si sunt printre persoanele care detesta expresia „asta e”. Nu pot accepta o astfel de expresie tocmai pentru ca ea presupune renuntarea la orice efort si acceptarea oricarei situatii, indiferent de gravitatea ei.

Iar acum ma intorc la citatul pe care vi l-am dat la inceput. De multe ori, oamenii care se plang isi urasc seful, prietenii, viata... poate chiar pe sine. Iar patima este evidenta, atat intensitatea cu care traiesc acele situatii si cu care rabufnesc atunci cand nu le mai suporta, cat si suferinta pricinuita de ele. Si nu pot sa nu ma intreb: cum suporta astfel de oameni acele situatii? De ce? Si pana cand? Ce rost are sa acceptam ceva rau, stiind ca nu poate fi bine vreodata? Si ce s-a intamplat cu oamenii care faceau eforturi sa se schimbe pe sine, sa schimbe omenirea, sa lase ceva in urma? Chiar traim intr-o lume in care „asta e”?

Poate ma veti intreba ce eforturi am facut eu, personal. Si am facut, incepand de la simplele eforturi de a invata mai bine pana la cele mai complicate de a tine in functiune o familie, un grup de prieteni sau o comunitate. Uneori am esuat, uneori am reusit. Dar acestea conteaza mai putin. Pentru mine conteaza mai mult ca de cele mai multe ori am observat, cu regret, ca ratiunea mea difera fata de cea a majoritatii. Iar acest lucru nu il pot schimba. Ar insemna sa gandesc ca restul si asta chiar nu pot face. Este trist pentru mine ca logica mea este limba straina pentru altii, dar traiesc cu speranta ca pot gasi (inca) persoane care sa o inteleaga. Iar acest blog a fost intotdeauna mesagerul acestei ratiuni.

Am scris aici cu speranta ca cei care vor citi vor observa si ei lucrurile pe care incerc sa le arat si vor incerca sa schimbe macar o rotita din acest mecanism ruginit care incepe sa se prabuseasca. Pentru ca eu unul nu mai vad vreun progres la lumea in care traim. Mi se pare ca se detaseaza tot mai mult de umanitate si de valorile ei. Si mi-ar placea sa fiu singurul sau printre singurii care cred asta, iar lumea sa se indrepte, de fapt, intr-o directie buna. Dar mi-e teama ca lumea in care traim imi insufla acest pesimism, atat mie cat si altora care gandesc astfel. In acest caz, nu stiu cat de mult este un efort din partea mea sau doar o plangere ca oricare alta. Tot ce stiu este ca am incercat. Si voi continua sa incerc, atat cat voi putea. Intrebarea mea este: sunt chiar singurul care vede toate acestea? Si daca nu, unde sunt eforturile celorlalti pentru a schimba ceva? Sper totusi sa nu fiu singurul care observa aceste probleme si ca macar uneori sa reuseasca si altii sa iasa din „asta e” si sa se intrebe „totusi, cum mai poate fi?”...