Vlad si Ovidiu au fost de nedespartit
inca de la nastere. S-au nascut in aceeasi zi, la aceeasi ora, in acelasi
spital. Mamele lor s-au cunoscut din intamplare pe holurile spitalului, dar dupa
ce au aflat ca au nascut in acelasi timp au decis sa pastreze legatura. Si-au
luat copiii impreuna acasa, apoi, pe masura ce au crescut, i-au plimbat
impreuna, i-au lasat sa se joace in parc impreuna, i-au inscris la scoala
impreuna si i-au lasat chiar sa isi faca temele impreuna, ceea ce a creat un
fel de competitie permanenta intre ei, dar si o prietenie de calitate.
Acum, Vlad lucreaza la brigada de
genisti „de la capitala”, cum ii place sa spuna, impreuna cu cel mai bun
prieten al lui, Ovidiu. Au facut scoala impreuna, au facut liceul impreuna, au
facut armata impreuna, au terminat cursurile academiei impreuna si oricine ii
vede ii considera frati. Ei se considera „oameni”. Au renuntat de mult la
competitia pe plan intelectual sau fizic si singura competitie care mai exista
intre ei este cea pentru cucerirea domnisoarelor, iscand deseori discutii
aprinse intre ei...
Astazi parea o zi ca oricare alta, doar
ca se simtea in aer o tensiune. Era prea liniste, desi se anuntase vizita unor
oficiali straini si astfel de stiri creau, de obicei, avalanse de amenintari cu
bombe fictive. Insa liniste era si in birou, iar asta se intampla rar. Ovidiu,
simtind ca pe Vlad il preocupa ceva, incerca sa destinda atmosfera:
- Ai auzit despre Mihai si Irina?
- Da... s-au casatorit. Casa de piatra!
Ce pot sa zic...
- Dar ai auzit ce s-a intamplat in
noaptea nuntii?
- Da, am auzit... cine ar fi crezut ca
Mihai va ramane cu falca vanata si fara cativa dinti daca ii va spune miresei
ca „e grasa” tocmai in noaptea nuntii, nu? Ma intreb cine canta la ei in casa,
pentru ca am auzit ca opera se termina atunci cand canta doamna grasa...
- Ha-ha! Probabil ca ar fi crezut tot
cei care au crezut si ca ea se va schimba pentru el, daca o va iubi suficient.
Aparent, la ea e mai mult de iubit...
Ii pufni rasul pe amandoi, continuand cateva
secunde in sir. Apoi, dintr-odata, Vlad redeveni serios.
- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l
fix – stiu ca tu esti genul de om independent care nu are nevoie de nimeni si
se descurca in orice situatie... probabil ca nu ai nevoie nici de femei, dar
te-ai gandit vreodata la o familie?
Pus in dificultate de intrebare, Ovidiu
ezita sa raspunda...
- Iar vrei sa razi de mine? Ti-am
spus... voi cunoaste si eu fata potrivita candva...
- Nu, nu! Oricum rad de tine si nu o
vei cunoaste pentru ca nu exista perfectiunea pe care o cauti tu, dar nu la
asta ma refer – il intrerupse Vlad. Eu m-am gandit la familie. Dar vreau sa iti
zic ceva: nu o voi avea si m-am saturat! Intelegi?! M-am saturat de munca asta!
Ovidiu deveni din contrariat de-a
dreptul socat:
- De ce, Vlad? Ce s-a intamplat? Ce ai
pe suflet?
Vlad continua, la fel de furios:
- Nimic, omule, nimic! Nu vezi!? Tocmai
asta e: la noi niciodata nu se intampla nimic! M-am saturat! Toata ziua ne
ocupam de glume proaste. M-am saturat de toate farsele stupide
la telefon sau toate relicvele din razboi gasite prin mizeria de pe campuri. Nu
mai vreau sa fiu trimis acolo cand se primeste un apel in care un tanc rasfatat
care nu vrea sa mearga la scoala anunta ca „a pus o bomba in cancelarie”... sau
in care un bosorog de pe „Strada Sperantei” spune ca „a vrut sa isi plateasca
taxele, dar apoi a pus o bomba in circa financiara in semn de apreciere”... sau
in care un taran anunta ca „au gasit copiii o minge mare de otel si vor s-o
sparga cu ciocanul”. Vreau actiune adevarata, intelegi? Vreau sa vad o bomba
reala, cu ochii mei! Sa fiu acolo si sa numar secundele pana la detonare, apoi,
in ultima clipa, sa tai firul ca si cum as taia un univers paralel in care ar
continua sau s-ar sfarsi viata mea... Intelegi??
Pe masura ce asculta, Ovidiu era din ce
in ce mai uluit de cele pe care le auzea de la prietenul lui. Il cunostea de-o
viata si stia ca era nemultumit de slujba lui uneori, dar nu banuise vreodata
ca ajunsese la un asemenea dispret fata de ceea ce faceau ei. Incerca sa
murmure cateva cuvinte, dar o singura intrebare i se rostogoli pe buze:
- Bine, Vlad, ce vrei sa zici acum? Ca
ai pierdut viata degeaba... ca sa lucrezi aici? Asta este situatia... ar trebui
sa fii multumit ca nu exista amenintari reale care sa ne puna in pericol... pe
toti...
- Care ar fi pericolul, omule? Uita-te
la noi! Atatea ore de pregatire, atatea exercitii... si toate astea pentru ce? Am
putea dezamorsa zeci de bombe in fiecare zi. Si noi ce facem? Detonam din cand
in cand cate o sacosa sau o geanta uitata de vreun gura-casca in metrou sau
intr-o institutie? Stii, saptamana trecuta am vorbit cu tipii aia de la
ambasada americana... mi-au zis ca unul de-al lor a dezamorsat o bomba de 50kg
luna trecuta undeva in New York si a primit o medalie. Noi ce am primit? Un
articol in ziar, acum doi ani, cand am gasit obuzele alea pe camp... Si era
dupa pagina pe care se uita toti la femei dezbracate... stii ca nimeni nu
rasfoieste ziarul atat de mult!
Dupa un scurt timp de gandire, Ovidiu
replica:
- Cred ca stiu unde vrei sa bati...
vrei sa fii ca aia din filme, nu? Sa impresionezi femeile cu povestile tale. Sa
le spui tuturor cum ti-ai condus tu colegii prin criza si cum ai facut sa
existe o noua zi pentru sute de vieti aflate in pericol, nu? Doar ca... ai
grija... stii? femeile alea pe care vrei sa le impresionezi te vor parasi la
fel de repede pe cat vei putea tu sa le dezbraci... si sa zici „mersi” daca te
lasa si cu hainele apoi... nu iti doresti o familie cu ele...
- Ei, da! – raspunse ostentativ Vlad.
De-aia nu mai pot eu, ca ma parasesc ele! Gasesc ca ele cate vreau, doar sa am
povesti cu care sa le impresionez. De-aia esti singur, omule! Femeile vor eroi,
nu papa-lapte. Tu vei fi mereu „prietenul lor cel mai bun care empatizeaza cu
ele”, dar cand va aparea o bruta musculoasa care se va lauda cu bataile de
strada pe care le-a castigat, ai sa vezi cum vor cadea la picioarele lui,
dornice sa ii afle secretul.
Prietenul lui il privi confuz, apoi ii
raspunse:
- Crezi tu ca asta vreau eu, Vlad?
Niste femei care sa fie impresionate de muschi si povesti nascocite? Niste
femei care sa pice ca mustele in lapte in fata unui pachet de steroizi? De
fapt, stai, am uitat! Cele care fac asta sunt si ele niste pachete de silicon,
botox si fond de ten... da, femeile perfecte pentru mine, asa e!
Ii pufni din nou rasul pe amandoi si
isi stransera mana amical. Acum deveni Ovidiu serios:
- Uite, sa stii ca si eu m-am gandit la
asta uneori. Da, poate ca nu e meseria aia pe care o visam cand eram la
academie... nu e ceea ce vedem in filme, asta e clar. Dar eu ma bucur ca nu
exista amenintari reale si de fiecare data cand recuperam cate un obuz sau o
sacosa ma bucur sincer ca am recuperat-o inainte sa distruga vietile unor
oameni nevinovati. Eu stiu ca tie iti place sa traiesti mai la limita, dar nu
pune orgoliul tau inaintea vietilor altora. Nu iti doresti sa fii responsabil
de o eventuala greseala pe care ai face-o dezamorsand o bomba reala, crede-ma!
Sau despre asta nu ai discutat cu amicii tai de la ambasada?
Vlad raspunse la fel de ostentativ si
persiflant:
- Bine, bai, „tataie”, lasa! Stai tu in
siguranta aici cu cartofii si „desteptii” tai care ii uita prin sacose! Eu o sa
ajung mare candva si cand toata lumea ma va privi cu respect, am sa le spun
tuturor ca am primit sfaturi bune de la un „veteran care punea siguranta
inainte de orice”. Sa vezi atunci in ce „lumina favorabila” te voi pune! Te vor
asalta toate ecologistele si pacifistele care poarta ochelari si aparat dentar.
Ha-ha-ha!
- Mda... multumesc – raspunse, amar,
Ovidiu. Sa stii ca eu eram serios. Ai grija ce iti doresti...
Dar nu apuca sa continue ideea pentru
ca se auzi telefonul sunand. Ovidiu raspunse si pe masura ce vocea de la
telefon povestea ceva, el devenea tot mai palid, iar mana ii tremura pe
receptor. Dupa cateva secunde indelungate, saluta respectuos si sfarsi apelul.
Dar mana ii tremura atat de tare incat nu mai reusi sa aseze receptorul in
furca. Se intoarse spre Vlad si ii spuse scurt:
- Trebuie sa plecam! Urgent!
- Unde? – intreba mirat prietenul lui.
- Iti povestesc pe drum. Hai la masina!
Coborara in fuga treptele sediului. Se
suira intr-o masina albastra cu girofar si pornira in tromba, evitand
milimetric un harb care tocmai oprea la semafor. Ovidiu era la fel de agitat,
tinand ferm volanul si smucind levierul schimbatorului de viteze.
- Ce s-a intamplat, omule? – intreba
Vlad, speriat.
- A fost o explozie in pasajul rutier
din centru.
- Asa, si? Ma mir ca nu explodeaza tot
orasul, la cum lucreaza astia de la primarie...
- Nu rade, Vlad. Nu e o gluma – il
intrerupse Ovidiu. A fost o explozie cauzata de o bomba.
- Serios? O bomba?
- Da, o bomba! Si nu e singura! Am
vorbit cu Marinescu de la Sectia 3. Crede ca sunt mai multe bombe, au gasit
niste cabluri pe acolo. Zicea ca a curs niste apa care s-a infiltrat in instalatie
si crede ca asa s-a detonat prima bomba. Dar restul nu se vad, se vad doar
firele care duc spre ele... sau spre ea, cate or fi.
- Ca sa vezi! Si... ti-a dat detalii? E
ceva artizanal sau avem de-a face cu experti?
- Nu stie, Vlad! Ei nu se pricep. Nu au
vazut asa ceva in viata lor! Vei vedea cand vom ajunge acolo. Nu stiu cum poti
fi atat de calm si cum poti pune intrebari atat de stupide?!
- Bine, omule! Calmeaza-te si nu mai
conduce ca un adolescent drogat gata sa se sinucida!
Tacura amandoi, asteptand sa ajunga cat
mai repede la locul deflagratiei. Timpul parea ca se oprise in loc, iar
strazile pareau pline de masini. Dupa cateva minute de cursa nebuna si cateva
accidente evitate in ultima clipa, masina celor doi intra in pasajul rutier din
centrul orasului. Era plin de politisti care se certau cu oamenii curiosi,
incercand sa ii evacueze. Unii coborasera din masini si refuzau sa se intoarca,
altii coborasera in tunel pur si simplu pentru a vedea ce se intamplase.
Undeva, spre capatul opus al tunelului,
se vedea un morman de moloz pe care se sprijineau cateva grinzi picate si
cateva cabluri rupte. Nu se vedea nicio masina in zona, dar unii martori
spuneau ca o masina trecuse pe acolo fix in momentul exploziei. Vlad si Ovidiu
isi pusera echipamentul in graba, in timp ce erau informati asupra situatiei de
catre unul dintre politistii care venise imediat dupa explozie.
Se parea ca, din cercetarile
preliminarii, existau cateva bombe legate in serie si montate in sistemul de
iluminare al pasajului. Din fericire, apa se infiltrase la ultima dintre ele si
astfel explozia nu a generat o declansare in lant a tuturor bombelor.
- Norocul nostru ca aici nu
functioneaza telefoanele mobile – spuse Ovidiu, ascultandu-l pe politist.
- Ba sa stii ca uneori eu am semnal –
replica Vlad. Cred ca nu a vrut sa riste... Cate bombe estimati ca sunt? – il
intreba pe politist.
- Domnule, eu si colegii mei am vazut
fire intrand si iesind din perete la fiecare a doua lampa de aici si pana la
jumatatea tunelului. Sunt cam 200-250 metri, cred. Asta inseamna cel putin
20... minus una.
- Cel care a facut asta a vrut sa fie
sigur ca prabuseste partea asta de tunel. Partea cealalta e mai rezistenta, a
fost consolidata la alegerile locale. Ai naibii primari, ce nu fac ei pentru
voturi... Tu ce zici, Ovidiule?
- E clar, atac premeditat. Ma intreb
daca sunt temporizate sau actionate manual... pentru ca omul nostru ar putea fi
inca in apropiere. Ia spune – se intoarse catre politist – trebuia sa treaca
cineva important pe aici astazi?
- Da, domnule! Delegatia aceea straina
impreuna cu prim-ministrul intentionau sa viziteze o scoala din apropiere si
alesesera ruta aceasta pentru a nu opri circulatia la suprafata.
- Exact ce banuiam, Vlad! Bun – spuse
Ovidiu din nou spre politist. Avem nevoie de scari si va rog sa evacuati
tunelul si zona de deasupra pe o raza de 200m. Arestati-i, daca e nevoie, numai
sa plece de aici. Trebuie sa fim siguri ca minimizam victimele umane in caz de
dezastru. Si pune pe cineva sa verifice mormanul asta de moloz, poate e vreo
masina blocata inauntru.
- Imediat, domnule! Au adus pompierii
cateva scari, se temeau de un incendiu la instalatia de iluminat. Sper sa nu
fie cazul sa existe victime. Succes!
Politistul se retrase, lasandu-i pe cei
doi singuri langa mormanul de ruine. Vlad incepuse deja inspectia sistemului de
iluminare, urcat pe colina, observand firele care atarnau dinspre lampa langa
care se produsese deflagratia.
Era deja tensionat, dar acum fiori reci
ii treceau prin sira spinarii. Isi dorise bombe reale, dar nu se asteptase sa fie
atat de curand, atat de aproape de ele. Iar Ovidiu il observa si realiza ca era
o surpriza chiar si pentru el, omul de fier...
- Crezi ca suntem in pericol? – il
intreba, dupa un timp.
- Nu stiu ce sa zic, prietene –
raspunse Vlad. Cred ca avem de-a face cu o amenintare serioasa de data asta. Pagubele
arata ca omul a stiut ce face. A folosit trotil, ca minerii. Nu a vrut sa
distruga jumatate de oras, ca arabii. A vrut doar sa transmita un mesaj...
Problema este ca trebuie sa ii transmitem noi alt mesaj inaintea lui, pentru ca
sigur a mizat pe faptul ca nu vom sti ce s-a intamplat. E totul prea evident si
tocmai asta ma ingrijoreaza.
- Hai sa gasim detonatoarele alea pana
sa ne trezim cu alte surprize, bine?
- De acord. Dar tu ce crezi? Chiar s-a
infiltrat apa in detonator sau doar a fost prost legat?
Vlad parea confuz. Ovidiu il linisti:
- Nu cred ca si-ar fi permis astfel de
greseli, Vlad. Si-ar fi riscat viata. Nu o fi mina aici, dar nici trotilul nu
este tocmai „bland”... Cel mai probabil apa doar a grabit detonarea, suspectez
ca detonatorul ar fi fost defect. O fi folosit vre-o chestie din-aia cu capse,
de la chinezi. Sunt usor de obtinut si nu ti se pun intrebari cand le cumperi,
dar nu poti avea incredere in ele. In general sunt „sperietori” pentru
vecini...
- Imi cer scuze, domnule – reveni
politistul. Am venit sa va anunt ca am eliberat tunelul si nu par sa existe
masini blocate pe nicaieri, dar exista o problema: o reportera si-a dat seama
ca a fost o mana criminala si spune ca vrea sa discute cu dumneavoastra, altfel
da stirea pe post.
Vlad il privi, apoi spuse indignat:
- Bai, ce naiba!? Ovidiu, mergi si
calmeaz-o, te rog! Daca vrea sa faca stiri senzationale sa il caute pe
fotbalistul ala care si-a lovit masina scumpa in parcare. Am auzit ca a agatat
o diva cu tot cu masina ei cand a plecat de acolo...
- Nu se poate, Vlad, stii bine asta.
Trebuie sa rezolvam problema, nu avem timp de toate pipitele care se viseaza
prezentatoare de stiri. Uite – ii spuse politistului – du-te si spune-i ca daca
starneste un singur zvon despre asta, o acuz pe ea de terorism si o arunc in
puscarie cat ar zice „prime-time”. Spune-i ca a fost o explozie la o teava de
gaze sau ceva... gasesti tu, esti baiat destept. Nu putem risca sa panicam
lumea tocmai in centrul orasului.
- Da, sa traiti! Imi cer scuze inca o
data – spuse politistul, retragandu-se. Aaa! Si inca ceva: aveti aici
itinerariul si orarul vizitei delegatiei straine. Domnul inspector s-a gandit
ca v-ar fi de folos sa stiti cand ar fi putut programa teroristul bombele sa
explodeze.
- Cred ca nu se pune problema sa taiem
vreun fir aici – spuse Vlad catre Ovidiu. Smecherul asta le-a legat in serie,
in asa fel incat daca se actioneaza intrerupatorul sa explodeze. Problema e ca
o singura explozie ar fi declansat tot circuitul, pentru ca exista un singur
fir la intoarcere. Asta inseamna ca nu apa a fost motivul primei explozii, ci
un scurt-circuit intre cele doua fire neizolate.
- Ca sa vezi – adauga Ovidiu. Stiu si
sobolanii astia sa faca ceva bun. Ma intreb pe unde o fi bietul animal acum,
daca nu a explodat sau a facut infarct. Eu stiu sigur ca as fi facut, daca as
fi ros doua cabluri si ar fi explodat ceva. In fine, sa gasim intrerupatorul,
pariez ca e temporizat. Delegatia aia trebuia sa treaca pe aici la... bai!
Vlad! Mai avem sapte minute, dupa itinerariul oficial!
- Sapte minute si cam... douazeci de
bombe. Un fleac, va fi exact ca la instructie.
- Nu e amuzant deloc, Vlad! –dezaproba
cu teama Ovidiu.
- Linisteste-te, stiu exact ce fac. Si
apoi, circuitul e intrerupt acum – si ii arata doua fire lui Ovidiu – deci
oricare ar fi sursa de curent pe care a prevazut-o pentru a aprinde „capsele”,
nu va functiona. Sa speram ca nu are vreo surpriza „de rezerva”.
Vlad cobori de pe mormanul de moloz cu
cele doua fire in mana. Lampa in care intrau nu parea afectata de explozie, dar
urmatoarea atarna anormal si in spatele ei se vedea o cutie ingropata in
peretele tunelului. Continua sirul supozitiilor:
- Cine a facut asta a avut timp sa se
distreze pe aici – spuse el, observand lampa. Ma intreb daca i-a mituit pe cei
de la iluminat sau pe cei de la intretinere. Sper ca pentru ei, oricine ar fi
fost, a meritat sa fie complici la un atac terorist...
- Vlad! – il intrerupse Ovidiu. Poti sa
te grabesti si tu, te rog!? Sunt un pic ingrijorat ca vom fi pe lista
victimelor, nu a salvatorilor...
- Bine, bine! Nu te mai vaicari atat si
ajuta-ma sa scot cutia aia de acolo, te rog!
Se suira amandoi pe scari si trasera cu
grija cutia din perete in care intrau firele. Parea grea, dar nu era suficient
de mare sa contina si temporizatorul pe care il cautau ei. O deschisera cu
grija si scoasera detonatorul din ea. Un aparat negru, micut, in care intrau
cele doua fire, era ingropat in explozibil.
- Vezi? Exact ce ti-am zis – spuse
Ovidiu, mai linistit de data aceasta. Capse! Ce amator! Hai, Vlad, le luam pe
rand, tu una, eu una.
- Care scoate mai multe detonatoare
castiga interviul cu reportera sexy! – replica Vlad, in stilul caracteristic.
Cinci minute mai tarziu, cei doi se
aflau la jumatatea tunelului. In fata lor era o cutie mare, de transformator
electric. Se vedea ca era noua si firele nu se mai opreau in spatele lampii de
deasupra ei, ci coborau pana in interiorul cutiei.
- Asta e, Vlad! Aici e dracia!
Deschide-o cu grija.
- Sigur, „deschide-o cu grija, Vlad”,
„ai grija, Vlad”, „nu te juca, Vlad”, „grabeste-te, Vlad”... Multumesc pentru
informatiile si indicatiile extrem de pretioase, Ovidiu! Esti o resursa
inestimabila! Poate observai ca avem nevoie de o cheie speciala pentru aceasta
cutie, „geniule”!
- Foloseste un patent, nu avem timp
pentru asa ceva! Sau da-te la o parte si lasa-ma pe mine.
Vlad nu raspunse. Lua un patent din
trusa si desfacu cu grija incuietoarea. Apoi, trase de usa incet, impingand
firele inauntru ca nu cumva usa sa le rupa deschizandu-se. Inauntru se afla o
cantitate dubla de explozibil intr-o alta cutie, o baterie si un dispozitiv
ciudat care semana cu un ceas de masa, dar modificat. Alarma era setata la acea
ora, dar soneria actiona un intrerupator care ar fi conectat firele la acea
baterie. Evident, un sistem simplu, dar eficient, menit sa aprinda capsele si
sa produca socul necesar detonarii trotilului.
- Smecherul asta si-a ales gresit ziua
in care sa se puna cu noi – spuse Vlad in timp ce scotea bateria din cutie.
- Crezi ca mai e pe aici? – intreba
Ovidiu.
- Nu, e constient ca a dat gres. Iar
daca ar fi detonat-o manual, nu ar fi rezistat atat timp intr-un canal,
asteptand coloana oficiala. Si cine si-ar fi permis sa riste cu un cablu lung
sau un fitil care poate nu ar fi ars complet? Eu as fi mers pe varianta araba,
cu telefonul mobil. Mai scump, dar mai sigur. Ce tara... pana si teroristii
sunt zgarciti!
- Stai linistit, nu sunt mai zgarciti
decat tine, Vlad!
Vizibil uimit de raspuns, Vlad intreba:
- Ce vrei sa spui cu asta?
Dar nu mai primi raspunsul.
Dispozitivul improvizat pornise alarma. Era pentru prima data cand sunetul ei
nu mai era un chin care ii trezea din somn, ci venea ca o eliberare care ii
trezea la viata. Cei doi tocmai se salvasera de la a fi ingropati de vii. Dupa
cateva minute, alarma se opri si Ovidiu spuse dezamagit:
- Imi pare atat de rau ca detonatoarele
alea constituie probe la dosar!
- De ce? Nu ai cu ce sa te joci in
prea-multul timp liber al tau?
- Nu... mi-ar fi placut sa le detonez
pe toate in urechile, nasul si gura celui care a facut chestia asta.
- Uuu, Ovidiu! Imi place cand esti
sadic! Ha-ha-ha!
- Sigur, razi cat vrei! Dar nu vrei sa
stii ce spaima am tras...
- Stai linistit, omule! Am fi murit
impreuna, ca doi tovarasi ce suntem. Dar uite ca nu am avut norocul asta, acum
trebuie sa iti ascult vaicarelile. Chiar! Stiu pe cineva care arde de nerabdare
sa le auda!
- Serios? – Ovidiu era uimit.
- Da, Ovidiu. Hai sa vedem ce e cu
reportera aia amatoare de senzatii tari. Ecologistele si pacifistele din toata
tara abia asteapta povestea ta. Parca vad si titlurile: „Eroul din pasaj” sau
„Tremura de frica, dar se gandea la siguranta cetatenilor”. Ah, norocosule!
Amandoi radeau din nou cu pofta. Dar
intrerupsera orice amuzament cand observara ca o figura impozanta se apropia cu
pasi hotarati de ei. Luand pozitia militara, salutara ferm inspectorul-sef, un
colonel de armata.
- Sergent, plutonier, pe loc repaus!
Bravo, baieti! Ati facut treaba buna. Acum... puteti sa imi spuneti ce s-a
intamplat?
- Permiteti – spuse Ovidiu, cu voce
tremuranda – am gasit 22 de dispozitive explozive artizanale, toate conectate
intre ele. Cel care a montat aceasta instalatie improvizata a actionat in
cunostinta de cauza, cu premeditare: a avut acces la planurile sistemului de
iluminat al tunelului si presupunem ca a folosit un utilaj al firmei
respective, pentru a nu atrage atentia. Dispozitivul declansator a fost montat
intr-o cutie la jumatatea distantei dintre intrarile tunelului. Autorul faptei cunostea
tunelul foarte bine si stia ca jumatatea dinspre nord fusese renovata recent,
astfel incat a ales partea opusa ca tinta. A folosit un dispozitiv temporizat
care urma sa se declanseze in momentul aproximativ al trecerii delegatiei
oficiale prin tunel, asadar avea acces la astfel de informatii. Nu credem ca
urmarea sa produca pagube foarte mari, deoarece a fost neglijent si a lasat
totul la vedere, iar cantitatea de explozibil folosita a fost redusa pentru a
diminua pagubele. In orice caz, a fost foarte bine pregatit si ne temem ca daca
nu aparea un eveniment neprevazut care sa declanseze acea explozie, ne-am fi
confruntat cu un numar suficient de victime, fie civili, fie demnitari.
- Aveti idee cine ar fi putut face
asta?
- Putea fi oricine, sa traiti! –
raspunse Vlad, de data aceasta. Putea fi cineva cu opinii politice diferite
fata de cele ale actualei puteri, putea fi un nationalist care s-a simtit
ofensat de prezenta delegatiei straine sau putea fi chiar un inamic al
demnitarilor straini care urmau sa treaca pe aici. Am strans toate dovezile
aici si am incercat, pe cat am putut, sa nu le compromitem. Dar avem o
problema.
- Ce problema? – intreba colonelul,
mirat.
- Una dintre dovezi lipseste – continua
Vlad. In functie de locul in care se afla cand s-a produs explozia, ar putea fi
imprastiat prin tunel sau intre ruine sau ar putea fi undeva intr-un canal,
bine ascuns, rontaind vreun gunoi.
- Vlad! – il opri Ovidiu. Imi cer
scuze, domnule colonel, cred ca e inca in stare de soc dupa ce a realizat ca ne-am
confruntat cu o amenintare reala. Dar sunt mandru sa raportez ca pericolul a
trecut!
- Felicitari! – raspunse colonelul,
dupa care ii sopti lui Ovidiu: ai grija de asta, e plin de reporteri de la
televiziuni si ziare la suprafata. Daca spune ceva gresit va zbor pe amandoi
din functie si va promit ca nu o sa va mai apropiati de orasul asta nici ca
salahori.
- Da, sa traiti! – raspunse Ovidiu,
privind ingrijorat spre colegul lui.
Salutara impreuna la plecarea
colonelului, iar dupa ce se indeparta suficient, Vlad rasufla usurat:
- Ce intepat! De-asta nu am vrut eu sa
raman in armata... numai intepati, ca asta! Habar nu au de simtul umorului. Si
apoi, soarecele ala chiar era o proba. Nu se intampla in fiecare zi ca un
soarece sa dejoace un plan terorist. Daca si reporterita aia e la fel de
intepata, jur ca montez bombele inapoi!
- Nu spune prostii, Vlad... poate si tu
ai fi reactionat la fel. Si apoi, de ce sa te razbuni pe altii pentru ca seful
tau e un pic mai arogant decat il visai?
Dar raspunsul nu mai sosi. Stia ca
uneori Vlad prefera sa taca si sa se consume in sinea lui. Nu ii placea asta,
dar il cunostea prea bine si stia ca nu il putea forta sa spuna ce se intampla.
In fond, nu era nevoie, oricum: il cunostea mai bine decat oricine si ii putea
anticipa orice replica, orice pas, orice miscare. Insa uneori era frustrant sa
il vada agitat sau mahnit si sa nu poata face nimic sa il ajute.
Pornisera amandoi spre iesirea
tunelului. Se oprira pe drum sa lase dovezile si echipamentul in masina, apoi
continuara pe jos. Politistii care intrasera din nou in tunel ii salutau
respectuos si ii felicitau pentru reusita, in timp ce seful lor instruia alti
oameni sa ridice cutiile cu explozibil si sa le incarce in masini pentru a fi
duse la expertiza. La capatul tunelului se vedea o lumina puternica. Era inca
zi, iar soarele lumina asfaltul si peretii pasajului in nuante vii.
Odata ajunsi la suprafata, oamenii ii
intampinara cu aplauze, ceea ce i-a cam enervat, fiindca ii spusesera
politistului sa minta despre ce se intamplase in pasaj. Ovidiu paru sa
recunoasca pe cineva in multime si il lasa pe Vlad singur. Insa nu ramase
astfel pentru mult timp, fiindca se apropia de el o femeie. Inalta, cu parul
lung, prins in coada, purtand ochelari de vedere, avea o geanta mare atarnata
de umar si un zambet suspect. Il aborda timid:
- Buna! Te pot retine pentru cateva
secunde?
- Buna! Presupun ca esti jurnalista...
asa ca raspunsul meu este „nu, nu avem ce discuta”. Multumesc!
Indignata, fata ii raspunse:
- Chiar asa!? Poate ca ar fi cazul sa o
lasi mai moale cu presupunerile astea, bine? Si ce au jurnalistii, sa nu
vorbesti cu ei?
Vlad o analiza atent, apoi spuse:
- Crezi tu ca ar trebui sa o las mai
moale cu presupunerile? Eu cred ca daca as cauta in geanta aceea enorma de pe
umarul tau, as gasi mai mult ca sigur un carnetel de notite sau un reportofon.
De fapt, e suficient si telefonul mobil. Sau nu stiu, cu ce mai lucrati voi,
jurnalistii moderni? Camere ascunse? Pitici care inregistreaza totul?
- Foarte amuzant, domnule! – il intrerupse
femeia. Prezinti atitudinea tipica de cadru militar arogant. Crezi ca daca sunt
civil iti poti permite sa imi vorbesti cum vrei tu?
- Vrei sa iti dau acum cartea de vizita
a avocatului meu? Sau preferi sa continuam dialogul? – replica Vlad, in tonul
caracteristic.
- Am sa iau asta ca un acord in
privinta primei intrebari. Imi poti spune ce s-a intamplat acolo, jos?
- Mi-e teama ca nu, dar nu te
ingrijora, poti cauta prin geanta aia un glob de cristal care sa iti spuna
unicul adevar.
- Sigur, continua cu glumele proaste!
Credeam ca armata va face barbati, dar vad ca ramaneti tot copii... – spuse
femeia, dezamagita.
- Pai... tu nu stii? Copilul din
sufletul tau nu moare niciodata. Al tau unde e? A iesit sa se plimbe si s-a
ratacit prin geanta? – Vlad deja radea cu pofta.
- Probabil. Dar oriunde ar fi, te
asigur ca este mult mai educat si manierat fata de „al tau”.
- Da, domnisoara, imi dau seama din
aceasta discutie ca aveti o educatie net superioara si imi pare rau ca v-am
subestimat. Ba chiar am sa va rog sa ma scuzati, dar va voi prezenta scuzele
mele prin... absenta! La revedere!
- Stai, nu pleca! – insista ea. Da,
sunt reportera, ai avut dreptate. Dar nu te voi inregistra, filma... nici macar
nu voi lua notite. Vreau doar sa stiu ce s-a intamplat. Uite, eram in zona,
stii? Si am auzit explozia... nimeni nu a stiut ce s-a intamplat, dar s-a vazut
praf la iesirea din pasaj... oamenii au crezut ca a fost un accident, s-a mai
intamplat acum cativa ani cu tipul ala care a intrat cu masina intr-un stalp de
sustinere. Eu am stiut ca trebuie sa fie mai mult si am coborat sa vad. Doua
masini erau lovite undeva spre mijlocul pasajului, dar... in fata lor era doar
un nor de praf. Apoi, in cateva minute, locul era impanzit de politie,
ambulante si pompieri... mi-am dat seama ca aveam dreptate, era ceva grav. Apoi
politistii ne-au scos de acolo. Am vazut inscriptiile de pe masina voastra si
am facut imediat conexiunea, dar un politist mi-a zis ca a explodat o
instalatie veche de gaze naturale... acum imi poti spune ce s-a intamplat?
Vlad o asculta cu interes. Dupa ce
sfarsi de povestit, tacu o perioada, apoi intreba sec:
- Deci tu esti reportera aia care
ameninta ca da stirea pe post?
Reportera incuviinta, asteptandu-se la
ce era mai rau. Vlad ii facu semn sa il urmeze, coborand in pasaj. Femeia il
urma cu pasi mici, analizandu-i miscarile. Se oprira dupa cateva zeci de metri
in fata unei masini cu insemne militare din care el scoase o cutie cu
explozibil. Ii arata cutia femeii, intreband-o:
- Stii ce e asta?
Ea ridica din umeri in semn de
confuzie.
- Aici e o parte din ceea ce a cauzat
explozia. O parte care, din fericire, nu a explodat. Cineva stia de vizita
strainilor aceia in Bucuresti si a vrut sa ii „intampine”. Acum... tu esti
jurnalista. Pardon, reportera! Cine crezi ca ar fi putut fi?
Femeia ezita:
- Nu cred ca sunt in masura sa imi dau
cu parerea. Putea fi un inamic geo-politic sau un extremist...
- Ei bine, asa credem si noi... dar a
vrut sa fie prins, a fost foarte neglijent. De ce?
- Atunci raman doar cu extremistul in
minte... a vrut sa fie prins pentru a-si sustine cauza... probabil pentru a se
martiriza.
- Exact, domnisoara! Esti, domnisoara,
nu?
Pana sa ii raspunda domnisoara, Vlad
reveni:
- De fapt, e irelevant. Uite...
presupunem ca iti faceai povestea publica. „Bomba in centrul capitalei” –
titlu. Panica in capitala – realitatea. Extremist satisfacut – urmarea logica.
Necunoscute – consecintele. Asa ca data viitoare cand tu si colegii tai mai
faceti stiri „senzationale”, aveti grija la ce am spus eu aici. Planul asta
functioneaza in orice situatie, nu doar in caz de atac terorist. Iar unde nu
este un extremist, este un om care vrea sa induca panica si sa controleze
oamenii. Vrei sa fii o marioneta in mainile lor? Sau vrei sa fii cu adevarat o
jurnalista?
Dupa ce il asculta cu atentie, ea nu ii
raspunse. In schimb, il intreba:
- Din cauza aceasta ai o parere proasta
despre jurnalisti? Ti se pare ca „facem stiri senzationale” si „inducem
panica”? Ca „suntem marionete”?
Vlad nu ii mai raspunse. Se sui in masina
de serviciu si porni spre iesirea din tunel. In urma lui, femeia, confuza,
striga:
- Asteapta! Nici macar nu stii... la ce
televiziune lucrez...
Dar era prea tarziu. Masina se
indeparta rapid, iar ea ramasese cu zeci de intrebari si enigme. In timp ce un
politist o ruga sa paraseasca tunelul pentru a nu obstructiona ancheta in curs,
in mintea ei se derula o alta ancheta. Lucra ca reportera de cativa ani, inca din
timpul facultatii, dar in intreaga ei cariera nu intalnise un om de la care sa
nu poata afla raspunsuri la intrebarile pe care le avea, ba mai mult, care sa o
lase cu si mai multe intrebari. Isi aminti de colegul lui si incerca sa il
caute, dar Ovidiu era si el de negasit. In acel moment putea doar sa spere ca
va mai auzi despre cei doi si va avea ocazia sa afle cine sunt.
Cat despre Vlad, era si el tulburat de
intalnirea cu reportera. Acea femeie avea un farmec ciudat, incepand de la
zambetul suspect la ochelarii ei si sfarsind cu felul in care isi purta geanta
pe umar, absolut firesc. Se intreba daca nu cumva ii daduse deja prea multe
detalii si spera sa nu faca greseala de a divulga detalii despre conversatia
lor in reportajul ei. Asa ca in seara aceea urmari toate emisiunile de stiri de
pe canalele TV, in speranta ca o va vedea si va afla cine era si daca avea
motive de ingrijorare. Insa nu ii recunoscu chipul nicaieri.
In ziua urmatoare, sediul genistilor
era asaltat de ziaristi si reporteri care erau nerabdatori sa afle povestea si
sa construiasca diverse scenarii in jurul ei. Evident, Vlad si Ovidiu refuzau
sa dea orice fel de declaratie. Dar Ovidiu era contrariat de cat de des se
oferea Vlad sa ii respinga pe jurnalisti, avand in vedere ca in birou se afla
un purtator de cuvant trimis de la inspectorat. La un moment dat, nu a mai
suportat curiozitatea:
- Bai, Vlad! De ce iesi mereu la
reporterii aceia? Credeam ca (citez) „ii detesti” si ca „sunt niste gandaci”
(am incheiat citatul).
Vlad raspunse evaziv:
- Ce vrei? Le dau cu „flit”. Probleme?
- Nu, stai linistit... e doar putin...
suspect? – Ovidiu era deja uimit.
- Bine, fie, hai sa iti povestesc...
Se retrasera impreuna intr-un birou
separat. Ovidiu devenise nerabdator:
- Hai, spune! Ce s-a intamplat?
- Omule, eu iti spun... dar promite ca
nu vei rade de mine.
- Asa ne cunoastem noi, Vlad? Stii bine
ca tu esti cel care „rade”...
- Da, dar tu chiar esti de ras uneori.
In fine, irelevant. Mai stii ca ieri trebuia sa discutam cu o reportera?
Ovidiu ramase putin pe ganduri, apoi
intreba:
- Care? Cea care ameninta ca ne face
eroi pe TV?
- Da, aceea!
- Ce e cu ea?
- Ei bine, ieri, dupa ce ai disparut
tu... m-a abordat.
- Il vazusem pe Mihai, nu am
disparut... tu ai disparut! Te-am cautat si nu ai aparut, apoi m-am intalnit cu
sefu’ si a zis sa nu te mai caut, ca ai plecat. Si ca e mai bine asa, evident.
- Mda – raspunse Vlad. Si cum spuneam:
m-a abordat. Nu a vrut sa recunoasca faptul ca e jurnalista, ma luase cu
„abureli” de tip „discriminare” si asa mai departe... Am facut-o sa imi
cerseasca atentia si sa recunoasca.
- Pare tipic pentru tine... macar era
frumoasa fata?
Vlad ramase putin ingandurat, apoi
raspunse:
- Omule, vreau sa o vad din nou. Nu e
genul de fata „siliconata” si „buzata” care cedeaza la prima masina scumpa a
carei set de chei are atasat un barbat ca breloc... Poarta ochelari, are parul
lung si drept si e atat de... suspecta! Dar in cel mai frumos sens... Ah, daca
ai vedea-o, ai intelege ce vreau sa spun!
- Vlad, ma uimesti! Esti cumva...
indragostit!?
- Da, bai, cum sa nu?! – replica Vlad,
aparent indiferent.
Discutia fu intrerupta de un apel.
Ovidiu raspunse, apoi se intoarse catre Vlad, spunandu-i:
- E pentru tine...
Vlad inghiti in sec, apoi raspunse:
- Sergent Ionescu la telefon, spuneti,
va rog!
Vocea de la capatul firului isi drese
glasul, apoi spuse:
- Buna, Vlad! Sunt... Elena. Dar cred
ca ma cunosti sub pseudonimul meu: „jurnalista cu geanta imensa”.
- Aaa, tu erai! Ce s-a intamplat? Ai
depistat ceva? Mai ai nevoie de detalii?
- Da, Vlad, asa este! Ai ghicit. Ne
putem intalni undeva, dupa ce scapi de la munca?
- Cred ca nu stii cate prevederi ale
regulamentului de functionare si ale statutului meu as incalca facand asta...
Elena il provoca:
- Ei, Vlad... pari un om dispus sa isi
asume riscuri. Ma insel?
- E greu sa te refuz cand pui problema
astfel. Dar... mie ce imi iese?
- Pai... nu stiu – raspunse ea, usor
pusa in dificultate. Imi spui daca vrei cina... sau o cafea... sau o bere... si
fac eu cinste! Ce zici?
- De acord, Elena. Diseara la opt, stiu
eu un local dragut in apropiere de locul unde ne-am cunoscut. Si incearca sa
vii cu o geanta normala de data asta, sa nu spuna lumea ca „suntem teroristi”.
- Bine – spuse Elena, chicotind. Voi
vedea ce gasesc, nu promit nimic.
***
Peste cativa ani, Vlad si Elena erau in
oras, intr-o seara racoroasa de vara timpurie.
- Stii, inca ma mai simt ca la prima
intalnire uneori – ii spuse el zambind.
- Da? Inca mai esti un copil rasfatat
si ironic?
- Nu, nu la asta ma refer. Pe atunci nu
te cunosteam, nu se pune... ma refer la prima intalnire, cand ai pretins ca
voiai detalii despre atacul terorist si totul s-a transformat intr-un
interogatoriu bilateral... si sarutul acela... stiam eu ca esti o fata
curajoasa, dar chiar asa... nu credeam...
- Sa spunem ca nu am fost singura
surpriza... stii? Pana la tine nu mai intalnisem un om care sa imi faca fata.
Majoritatea imi faceau pe plac pentru a se distra cu mine ori ma priveau pur si
simplu ca pe o sursa de publicitate gratuita si incercau sa imi vanda gogosi.
In schimb... tu m-ai lasat confuza, atat de confuza incat mi-a luat ceva timp
sa realizez ca, de fapt, nu voiam un „reportaj senzational”, ci voiam
„reportajul vietii mele”. Insa dupa ce am aflat... a fost usor sa te cuceresc.
- Ba pardon – o intrerupse Vlad – nu
stiu care pe care a cucerit! Eu te-am facut sa imi cersesti atentia si sa recunosti
ca nici macar nu erai reportera de televiziune, ci la cotidianul local...
- Sigur, de parca tu ai fost total
indiferent fata de mine...
- Am fost!
- Ba nu ai fost!
- Ba da! Cine ti-a spus altfel? Globul
tau de cristal?
- Da, ala din geanta aia imensa...
- Stii, uneori imi este dor de geanta
aceea a ta si de vechea mea slujba. Imi par legate intr-un fel...
- Si mie imi este dor de ele, dragule.
Dar realizez ca uneori trebuie sa renunti la lucrurile vechi pentru a face loc
altora noi, mai bune. Acum ne avem unul pe altul si cred ca asta conteaza mai
mult decat ce am fi putut realiza separat...
- Ce faceti, copii? – se auzi o voce.
Intoarsera amandoi privirile si il
zarira pe Ovidiu intr-o masina scumpa. Oprise masina langa bordura si ii privea
si el, zambind.
- Ne bucuram de vara, „tataie” –
raspunse Vlad. Tu ce faci?
- Nu il lua in seama – adauga Elena. E
doar invidios pe masina ta rapida. Stie ca el nu si-o va permite in veci de
acum incolo, mai ales de cand nu mai lucreaza cu tine...
Vlad o privi incruntat, apoi zambi si o
saruta. Ovidiu le raspunse:
- Eu merg pana la cazinou. Stii, Vlad,
aveai dreptate: „ecologistele” si „pacifistele” chiar au fost incantate de
povestile mele. Apoi am trecut mai departe, evident. V-o prezint pe Anna,
actuala senzatie a muzicii de pe la noi.
Vlad facu ochii cat cepele:
- Anna? Acea ANNA care a vandut un
milion de copii ale albumului ei in prima luna de la lansare?
Ovidiu se dadu la o parte si o femeie
blonda, cu forme voluptoase se afisa la geam:
- Da, eu sunt aceea. Vrei un autograf?
Vlad ramasese cu gura cascata. Elena
salva situatia:
- Va rog sa il scuzati, uneori este
socat sa intalneasca persoanele pe care le apreciaza atat de mult.
- Sau poate e doar prea gelos – adauga
Ovidiu.
Incepura toti patru sa rada, dar Vlad
deveni curand serios:
- Asculta, Ovidiu – ii spuse privindu-l
fix – tu te-ai gandit vreodata la familie?
Ovidiu se uita mirat la el si ii spuse:
- Parca am mai avut aceasta discutie...
Dar nu, e prea devreme pentru noi... ne cunoastem de doua luni, nu-i asa, draga
mea? – o intreba pe Anna, care incuviinta.
- Nu, omule, nu la asta ma refer. Eu m-am
gandit. Am cea mai frumoasa familie pe care as fi putut sa o am vreodata. Ia
aminte la sfatul meu: nu iubi carcase goale, frumoase, dar fara continut – fara
sa o iei personal, Anna. Iubeste o fata care poarta ochelari si nu vei fi
dezamagit. Numai ea iti va arata ce inseamna cu adevarat lumina de la capatul
tunelului...