Într-o dimineață rece de toamnă, pe un deal, un motan își târa prin iarba
de pe marginea drumului coada și mustățile zburlite. Îi era frig și îi
clănțăneau dinții, dar se ferea să se mai adăpostească pe undeva căci blana-i
albă îi adusese numai probleme. De altfel, reputația îl preceda și nu era
cineva în oraș care să nu știe cine era motanul simandicos cu blana albă: pisicul
Escu.
Supărat ca vai de el, bietul pisic tânjea încă după diminețile însorite ale
verii, cu triluri de păsărele pe care nu de puține ori le vâna și cu norii albi
precum blana lui pe cerul albastru, la care se zgâia ore întregi de multe ori.
Îi era dor de căldura nopților în care scotocea după resturi de mâncare prin
tomberoane și îi lipseau diversele insecte care îi serveau drept gustări atunci
când nu găsea altceva. Și dintr-odată preocuparea principală a motanului deveni
cu totul și cu totul alta: „s-ar zice că nu prea am demnitate” – gândi el.
Începu să își evalueze nivelul de trai și aprecie că se descurca „ceva mai
bine decât un câine vagabond”. Își aminti că vânase șoareci un timp îndelungat,
dar nici măcar aceia nu prea se mai găseau atât de ușor, iar când se găseau
erau mai arțăgoși decât el. Desigur, nu se putu abține să scape o înjurătură
către îndrăgita soartă. Însă înainte ca vreun gând să îi mai treacă prin minte,
atenția îi fu atrasă de niște zgomote suspecte.
Într-un șanț, doi căței se trăgeau de cozi, fiecare în altă direcție.
Mârâiau și se certau într-o hărmălaie desăvârșită din care nu se înțelegea
nimic. „Ce puricoși!” – își spuse motanul, încercând să îi ocolească. Dar până
să facă vreun pas, se trezi apucat de coadă cu niște colți plini de ambiție și
aruncat cât colo într-o baltă din șanț, încât i se zburli și ultimul fir de păr
din blană și răcni cât putu de tare:
- Ce-aveți, măăă!?
Cei doi puricoși, cu colții încă înfipți care pe unde nimerise, stăteau
acum smirnă. După câteva secunde, unul dintre ei îndrăzni să facă o plecăciune
și se scuză:
- Îmi pare rău, domnule, am vrut să îl apuc pe zevzecul ăsta și s-a
ferit...
- Ba tu ești zevzec! – se auzi vocea celuilalt.
Și până să mai spună cineva ceva, cei doi se tăvăleau din nou prin tot
șanțul.
- Măăă!!! – se zburli din nou Escu. Potoliți-vă! Ce s-a întâmplat?
Cățeii se opriră, dar se mai împungeau pe furiș în timp ce explicau:
- Păi să vedeți, domnule...
- Escu – se prezentă motanul.
- Aaa, dumneavoastră sunteți...
- Chiar eu – încuviință Escu.
- Așa... ăsta nu vrea să urcăm pe deal să căutăm de mâncare, zice să ne
întoarcem că știe el un loc cu bunătăți, dar de câte ori mă iau după el, rămân
nemâncat toată ziua.
- Minte, domnule – sări celălalt cățel – eu l-am dus mereu la surse sigure,
dar nu a avut curaj să vină cu mine...
Cât pe ce să înceapă din nou războiul, dar Escu fu prevăzător și se băgă
între ei:
- Ia stați așa... pe deal știu ce găsiți și m-ar mira să vă placă. Dar în
altă parte unde mergeți?
- Păi – răspunse „curajosul” – mergem prin centru și ne mai aruncă lumea
câte ceva...
- Sau aruncă după noi – completă primul.
- Mhh – se zburli din nou motanul. Nimic nou sub soare, prietenii mei
puricoși – zise cu o expresie acră. Și după mine aruncă mulți. Dar în fine, nu
eu eram subiectul discuției. Dacă vă e foame, de ce nu vă orientați și voi? Ia
priviți acolo - și le indică o brutărie. Ați putea să vă bateți la fel de bine
în fața vitrinei și vă asigur că ați primi ceva.
- Ziceți dumneavoastră că ar funcționa?
- Garantez – se mustăci motanul.
Într-o clipă, cei doi erau peste drum, hârjonindu-se în fața brutăriei. Nu
trecu mult și o doamnă cochetă se opri să le arunce câte o bucată de pâine, iar
cei doi nu stătură prea mult pe gânduri până să le înfulece. Se întoarseră
veseli la Escu, gudurându-se pe lângă el.
- Mai vrem! – ziseră în cor.
- Ehee – zâmbi pisicul – dar nu vreți cam multe?
Cățeii lăsară boticurile lor în pământ.
- Biiine, gata! Vă ajut, aveți răbdare să mă gândesc – se răsti el; apoi
își aminti că văzuse cu coada ochiului o măcelărie când urca dealul. Haideți cu
mine – îi îndemnă pe cei doi; și plecară împreună, cu hârjoneli, împunsături și
mârâieli, dar veseli.
Mai târziu, pe la prânz, stăteau toți trei tolăniți la soare, în șanț, cu
burțile pline și niște zâmbete pline de satisfacție pe față. „S-au dovedit
utili puricoșii ăștia” – își spuse motanul în gând, spălându-și de zor blana.
„Și nu a trebuit nici să urc dealul, nici să alerg după lighioane” – mustăci
el. Apoi zâmbi fericit, gândind că „nu trebuie să ajungi mereu în vârf pentru a
obține ce îți dorești”.
