sâmbătă, 28 aprilie 2012

Camionagiul

Cine nu o cunoaste pe Sophie, fata blonda cu ochii verzi? Ei bine, Sophie a disparut. A fugit. A ales sa plece departe, oriunde, numai sa scape de lume. A fugit cu un sofer de camion, nu se stie incotro. Probabil ca multi vor regreta disparitia ei, dar nu si camionagiul. Pentru ca el a castigat ceea ce isi dorise toata viata, dar renuntase la cautari.
In copilaria lui, camionagiul fusese un copil cuminte, normal, ca toti copiii. Se juca impreuna cu alti copii tot felul de jocuri, radea, alerga, era vesel si fericit. Dar pe masura ce crestea, realiza ca ceva nu ii este pe plac, ca ceva nu functioneaza asa cum si-ar dori, ca ii lipseste ceva. Mai tarziu si-a dat seama ca ceilalti copii nu simt la fel si a crezut ca are o problema. A incercat sa discute cu prietenii, cu parintii, cu oricine ar fi putut sa il ajute. Dar unii nu il intelegeau, altii ii spuneau ca are timp sa creasca si totul se va rezolva, altii ii spuneau ca totul va fi bine intr-o zi iar unii pur si simplu nici nu il ascultau. Asa ca bietul copil a inceput sa se izoleze de toti, vazand ca nu le pasa si nu il pot ajuta.
A devenit apoi un tanar adolescent retras, timid si oarecum morocanos. Nu prea vorbea cu oamenii, iar atunci cand facea acest efort, se straduia sa raspunda cat mai ironic, astfel incat ceilalti sa creada ca glumeste si sa nu vada ce se ascundea cu adevarat in sufletul lui. Au trecut prin viata lui multi oameni, tineri si tinere deopotriva, prieteni sau dusmani, straini sau cunoscuti,  apropiati sau reci. Nu i-a putut tine langa el, chiar daca s-a straduit sau nu. Si de cate ori avea nevoie de cineva, nu era nimeni in preajma. Fiecare era ocupat. Asa ca adolescentul, frustrat, si-a jurat ca va pleca departe de tot ce stia si de toti cei pe care ii cunostea.
Si-a gasit apoi o slujba perfecta pentru el: sofer de camion la o firma internationala. Dintr-odata, avea lumea la picioare si atat de multe posibilitati, incat, pentru catva timp, chiar isi uitase problemele. Uitase de toti cei care nu il ascultasera, de toti cei care ii intorsesera spatele, de toti cei care disparusera din viata lui si ii lasasera un gust amar. Era doar el in camionul lui. Vedea tot soiul de peisaje care il incantau, vizita orase pe care nici in filme sau fotografii nu le vazuse si se plimba prin toata lumea. Visul lui de a fugi departe se implinise.
 Dar nu a durat mult, pentru ca intr-un tarziu, problemele l-au ajuns din urma. Incepuse sa se simta singur, se intreba ce mai fac toti acei oameni pe care ii cunoscuse si de care se despartise brusc sau lent, se intreba daca cei pe care ii lasase acasa ar fi suparati pe el si cel mai tare simtea nevoia sa aiba langa el pe cineva. Asa ca a inceput sa se opreasca tot mai des prin locurile pe care le vizita si sa cunoasca oamenii. Si cu cat cunostea mai multi, cu atat simtea nevoia sa cunoasca si mai multi, si mai buni, si mai frumosi, si mai... calzi. Dar nu ii gasea pe aceia, asa ca era fortat sa plece in alt loc si sa o ia de la capat.
Asta pana cand, intr-o zi, a cunoscut-o pe Sophie. Sophie l-a sorbit din ochi din prima clipa, nu neaparat pentru ca era aratos, cat pentru ca si Sophie, in secret, isi dorea o portita de scapare, un drum deschis catre o alta lume, dar nu avea curajul sa plece. Sau poate ii lipsea pretextul. Pretext pe care l-a gasit in el, un sofer de camion singuratic, enigmatic, dar plin de bunatate, de iubire si de nevoia de a se inconjura cu oameni ca el. Nu a durat mult pana cand amandoi sa descopere ceea ce cautau fiecare la celalalt... si nu a fost greu ca ea sa il convinga pe el sa nu ramana, iar el sa o convinga sa plece impreuna. Asa ca nu a durat prea mult pana sa plece.
Au plecat intr-o dimineata, la rasarit, printre fum si oglinzi, in camionul lui mare si fierbinte precum un dragon infuriat, dar stapanit de mainile celui care il condusese atat timp. Si parca si asfaltul se unduia mai frumos in compania celei care privea inainte orizontul deschis pentru prima data in viata ei. El, cel care credea ca va fi singur toata viata, avea acum langa el cel mai frumos chip pe care il vazuse vreodata, in carne si oase. Iar ea, cea care nu ridicase niciodata privirea mai sus de fereastra ei micuta, avea acum toata viata inainte, orizontul deschis si un partener de incredere alaturi. Asa ca oriunde ar fi mers, cu siguranta nu s-ar fi oprit si nimeni nu i-ar fi putut tine pe loc.
Oameni precum Sophie si camionagiul ei sunt peste tot. Dar ceilalti nu ii vad pentru ca oamenii sunt obisnuiti sa eticheteze totul, sa il imparta in clase si categorii. Atunci cand au atasat o eticheta cuiva, il arunca in sertarul potrivit, iar daca le va mai fi vreodata de folos numai timpul stie. Pana atunci, ignoranta le este cea mai buna prietena celor etichetati. Cei doi insa... nu au procedat la fel si in loc de ignoranta, si-au gasit cel mai bun prieten fiecare in persoana celuilalt. Dar ceilalti, mai putin norocosi, se aleg cu ignoranta.
In aceasta ignoranta, in sertarele in care sunt incuiati, ei incep sa se ascunda. Intai de cei care ii eticheteaza, pentru a se proteja. Dar apoi simt din nou nevoia de a se apropia de ei si incep sa creada ca au o problema. Incep sa fuga de eticheta, apoi de problema, dar fiind imposibil, sfarsesc prin a fugi de ei insisi. Si unde sa se ascunda atunci cand fug de ei insisi?

joi, 26 aprilie 2012

Monologul Unui Suflet Dezamagit

Salutare, dragilor! Bine v-am regasit! Am sa va povestesc despre ziua mea printre oameni. Oameni care nu prea ma au la suflet... dar nu este nimic, le promit ca intr-o zi, sentimentul va fi reciproc.
Am incercat de multe ori sa aflu cu ce i-am suparat, de ce ma resping, dar nu mi-au spus. Nici gandurile mele, saracele, nu mi-au putut raspunde. Iar prin oceanul de amintiri am inotat mereu, fara sa pot pescui vreuna care sa ma ajute. Nici inima nu mi-a mai soptit vreun regret. Nu avea cum, e prea tacuta. De fapt, nici nu stiu de ce ii cer asta, in cimitir trebuie pastrata linistea.
Cum? Nu stiati ca inima mea este un cimitir? Imi pare rau, inseamna ca nu ma cunoasteti. Dar nu ati pierdut nimic, nu va fie frica. Am iubit oamenii, dar ei nu m-au iubit. Si nu m-am suparat. Nu, nu... am continuat sa ii iubesc, m-am ambitionat sa ii iubesc si am ars pe rugul lor, fara ca lor sa le pese. Poate ca nici nu au stiut. Dar in zadar a fost sacrificiul meu. Nici macar cenusa nu mi-au apreciat-o. Au calcat-o in picioare pana cand vantul a spulberat-o in cele patru zari. Si de atunci calatoresc prin lume, nevazut si nesimtit de nimeni.
Ziua mea printre oameni a fost lunga si obositoare. Am alergat cu copiii si am sfarsit plimbandu-ma cu cei batrani. Am ras cu nebunii si am sfarsit plangand cu cei lucizi. Am cantat cu surzii si am sfarsit ascultandu-i pe cei muti. Am admirat rasaritul cu cei orbi si am dansat la apus cu ologii. Ati fi surprinsi sa aflati povestile lor, ale tuturor acestor oameni. Dar poate ca le veti afla intr-o zi, cand ii veti cunoaste.
Printre toate, am vazut cerul albastru, dar si norii cenusii. Am vazut apa cristalina, dar si sangele negru si tulbure. Am gustat fructele dulci, dar si razbunarea amara. Am admirat frumusetea naturii si animalelor, dar am inchis ochii in fata sufletelor urate. Am zburat printre ganduri si am cazut intre regrete. Am tresarit la atingerile prieteniei si am inghetat in singuratate. M-am imbracat in raze de soare si adieri de vant, dar m-am simtit gol in fata privirilor crunte. Am plans de fericire si am ras cu ura. Daca ati sti, dragilor, cate minunatii sunt pe lume... dar oamenii nu au ochi pentru ele. Nu toti.
Si daca va intrebati de ce va spun toate acestea... vi le spun pentru ca stiu ca voi ma ascultati. Voua, sufletelor chinuite, va inchin calatoriile mele. Voua va inchin toate aceste frumuseti si multe altele pe care nu le-am vazut azi. Pentru ca doar voi, sufletele chinuite, stiti ce sunt si ce inseamna toate aceste lucruri pe care vi le-am spus. Doar voi ma stiti si ma intelegeti. Iar eu... eu va multumesc ca m-ati ascultat si va las cu o intrebare: cui ii pasa mai putin, omului sau timpului?

luni, 23 aprilie 2012

O Noapte

Un mizantrop a cunoscut candva o femeie. Ura din tot sufletul oamenii si problemele pe care le aduceau sau si le creau singuri, dar acea femeie i-a atras atentia din prima clipa in care o zarise. Nu iesea cu nimic in evidenta, nu era nici prea frumoasa, dar pentru el lumea se oprise in loc cand ii zambise. Si cat de mult avea sa il schimbe acel zambet...
La inceput, nu ii acordase prea multa atentie. Se gandea ca este si ea la fel ca ceilalti si doar poseda calitati pe care ceilalti nu le detin. Dar cunoscand-o, a inceput sa descopere in ea tot ceea ce credea pierdut la omenire. Si nimic nu il bucura mai mult decat sa afle ca si ea este la fel de incantata de el. Asa au inceput impreuna o poveste care avea sa dureze cateva luni, scurte, dar fericite.
Discutau ore intregi fara sa se plictiseasca. Dar la fel puteau sta tacuti, admirand apusul, fara sa isi vorbeasca. Uneori se intelegeau doar din priviri, ca si cum ar fi fost capabili sa isi citeasca gandurile. Se plimbau zile intregi prin aceleasi locuri, nepasatori fata de chipurile straine care ii priveau curioase, nepasatori chiar si fata de vremea potrivnica. Ea il facea sa iubeasca din nou oamenii si compania lor. Ii infruntau impreuna, tinandu-se de mana, mergand in pasul lor printre toti cei care se grabeau. Iar el avea sa ii infrunte mult timp dupa aceea.
Dupa cateva luni, intr-o seara, tarziu dupa ce privisera impreuna un alt apus, ea il invita sa ramana in acea noapte cu ea. Emotionat peste masura, el nu ii raspunse, dar se lasa purtat de mana ei catre un loc stiut doar de ea. Mergeau tacuti si infrigurati, ca si cum se temeau de ce va urma. Iar odata ajunsi, ezitara sa intre. Prima intra ea. El o urma tacut, tremurand. Ii paru ca este prea intuneric, dar curand, lumina din camera in care se oprisera il orbi. Dezbraca atent haina groasa si se aseza cu grija pe pat, ca si cum nu ar fi vrut sa deranjeze. Observand ca tremura, incepu sa bata tacticos din degete. In tot acest timp, ea il privea zambind. Dar apoi se aseza linistita langa el. Insa linistea aceea nu avea sa dureze mult.
Il intreba daca se simte bine. El ii raspunse afirmativ, murmurand. Privirea ei il nelinistea, se intreba ce se ascunde in gandurile ei, dar nu reusea sa isi dea seama. O intreba daca s-a incalzit si daca se simte bine, dar ea nu ii raspunse. Intinse mana si o trecu prin parul lui. El zambi, crezand ca vrea sa il ciufuleasca. Dar mana nu se opri, continua sa coboare pe obraz, dezmierdandu-l. De pe obraz ea trecu peste buze cu un singur deget, ca si cum le studia. Apoi lasa mana sa alunece pe gatul lui si se opri pe piept, in dreptul inimii. Astepta cateva secunde, apoi el ii cuprinse mana si o saruta. Zambi si il saruta si ea, dar pe buze. Avea sa urmeze o noapte lunga si fierbinte.
De atunci trecusera luni intregi, poate chiar ani. In dimineata urmatoare el se trezise singur, fara ea. A cautat-o in zadar prin camerele intunecoase, nu era acolo. A strigat-o, dar nu auzi nici un raspuns. A si asteptat-o, dar numai noaptea s-a mai intors, rece si singuratica. Asa au trecut multe zile si multe nopti, dar ea nu s-a mai intors. Nu ii ramasese decat sa se intoarca intre oamenii pe care ii urase atat de mult. Acum nu ii mai putea uri, desi reusisera sa il tradeze prin persoana pe care o crezuse un reprezentant de seama. Cine ar fi stiut ca acel chip angelic avea sa devina un asemenea demon?
Ploua. Pe geamul aburit stropii cristalini si reci se preling agale. O data cu ei se scurge o alta zi. Si o data cu aceasta zi se stinge si respiratia lui... in asteptare si in umbra se taraste, dar nu gaseste scapare. Intr-o noapte totul s-a schimbat, dar nici in doua eternitati nu avea sa mai fie la fel...

duminică, 22 aprilie 2012

Carusel

Un copil se poate naste plangand in vreme ce un om moare zambind. Un om poate zambi fericit in vreme ce altul plange, distrus. Cineva poate avea mai multe bogatii decat o tara intreaga in vreme ce alti oameni mor de foame, in saracie. Un nume poate rasuna mai puternic decat vocea unui popor. Un criminal poate avea mai mult suflet decat un parinte nemilos cu copilul lui. Un cersetor poate castiga mai mult decat un om care munceste onest. Un om poate fi mai josnic decat un animal. O inima poate fi mai inghetata decat un aisberg. Un suflet poate fi mai gol decat vidul. Un oras poate fi mormantul unui om. Viata poate fi mai trista decat decesul.
Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpara. Iubirea nu se sfarseste, dar se poate uita. Sotii isi jura sa isi fie alaturi pana cand moartea ii va desparti, dar divortul este mai apropiat. Oamenii nu se pot schimba, dar isi pot arata adevarata fata dupa un timp indelungat. Cu totii sunt liberi, dar libertatile lor se termina unde incep ale celorlalti. Iubirea invinge totul, dar este invinsa atunci cand nu are ce oferi in plus. Suicidul care pune capat suferintelor unui om este cel mai mare pacat, dar o viata plina de pacate poate aduce fericirea celui care stie sa profite. Darul vietii este cel mai de pret dar, insa nu toti si l-ar fi dorit. Ce nu te omoara te face mai puternic, dar ce nu te face mai puternic te face mai ciudat.
Ignoranta este fericire. Aroganta este merit. Egoismul este crez. Varsta este doar un numar. Moralitatea este un handicap. Constiinta este un defect. Statutul social si material sunt identitate. Viata este o cursa. Cine ajunge primul ia tot. Cine are mai mult castiga. Ce nu stii, nu te doare... Planeta se invarte la fel de fericita precum un carusel, cu sau fara tine.

Timp


Draga mea,

Sper ca inca iti mai pasa indeajuns incat sa citesti aceste randuri. Mi-e teama ca in ultima vreme toti si toate se imbraca in nepasare. Anotimpurile trec pe langa mine la fel de nepasatoare ca si oamenii. Sau poate ca oamenii trec pe langa mine la fel de nepasatori ca anotimpurile? Ieri ai trecut si tu pe langa mine. Erai fericita cu noul tau iubit. Imi pare ca vorbeati despre fericire. Sau poate ca doar vedeam eu ca esti fericita si nimic altceva? Stai linistita, nu ma supar ca nu m-ai vazut, nici nu aveai cum. Imi spuneai mereu ca resping oamenii, asa ca am invatat sa ma amestec printre ei. Acum nici macar eu nu stiu cand ma lipesc de ei. Dar sfarsesc mereu la fel de dezamagit, cautand altii mai buni. Stiu ca nu este vina lor, eu ar trebui sa fiu mai bun inainte sa caut alti oameni. Sau poate ca ei ar trebui sa ma caute pe mine, daca as fi mai bun?
E greu fara tine. Nu ca m-as plange, era greu si inainte sa te cunosc. Doar ca nu gandeam ca voi ajunge inapoi, in aceeasi situatie. Cumva am crezut in toate acele promisiuni pe care mi le faceai, desi stiam ca sunt simple minciuni, mici placeri vinovate. Sau poate ca am crezut eu ca sunt promisiuni ca sa nu le vad ca pe minciuni? Stii, mi-ar place sa iti amintesti si tu candva ca mi-ai promis sa imi fii alaturi. Eu te voi astepta mereu. Nu imi pasa ca ma voi stinge odata cu ultima speranta, nu am altceva mai bun de facut. Sau poate ca am, dar nu vreau sa fac?
Da, ar trebui sa te uit. Da, ar trebui sa zambesc mai mult. Da, ar trebui sa merg mai departe. Da, ar trebui sa ma simt bine si singur, ca doar nu era sa stau legat de tine o viata, nu? Am atat de multe lucruri de facut, dar raman fara timp. Fiecare zi mai stinge o speranta, fiecare apus mai intuneca o amintire, fiecare noapte mai naste un regret, fiecare rasarit imi fura umbra ta de langa mine... sau poate ca eu mi le alung pe toate, asa cum spuneai tu candva?
M-am saturat de zile mai bune si promisiuni desarte. Cu totii imi spun ca va fi bine, dar probabil ca viitorul nu va deveni prezent vreodata pentru mine. Doar traiesc in trecut, nu? Sau poate ca trecutul inca traieste in mine? Nu e timpul sa cedez, dar nu ma pot desprinde. Parca nu mai am aripi. Inima mea a ramas la tine. Iar sufletul... sufletul se imparte intre constiinta si ratiune. Insa nimeni nu poate castiga acest razboi. Stelele care cad nu imi indeplinesc dorintele. Nici ploile nu imi spala gandurile. Si nu aduc nici un nou inceput. As vrea sa alerg dupa timp, sa il opresc in loc si sa il cert. Dar stii bine ca timpul nu sta in loc.
Privesc prin fereastra lumea ce te-a luat de langa mine. Si as vrea sa ii spun ca nu este corect, ca mai aveam atat de multe promisiuni de implinit! Dar nici macar legea firii nu mai este corecta. Sau poate ca nu mai stiu eu ce este corect? As vrea ca maine sa ma trezesc si totul sa fi fost doar un vis urat. Dar maine nu mai vine... sau poate ca a venit si a plecat, la fel ca tine? Si daca tu nu ai plecat, unde e sufletul rece de langa mine? Stii tu, sufletul care incerca sa se incalzeasca alaturi de al meu... pana cand a plecat. Atunci al meu a ramas la fel de gol ca si privirea din ochii tai... ah, ochii aceia! I-as putea uita vreodata?
Priveam apusul impreuna si pictam cerul in culorile curcubeului. Acum totul este monocrom si te asteapta... sau poate ca ochii mei nu mai observa culorile? Te-as intreba ce vezi cand ma privesti, dar stiu ca nu mai ai ochi si pentru mine. Acum el este centrul atentiei tale si nimeni nu se compara cu el. Si – de ce nu – asa este cel mai corect.
De la joaca nevinovata la suferinta si durere e un singur pas, cel mai simplu, dar si cel mai complicat – iubirea. Numai ea ne face sa ne impiedicam, sa cadem si sa ne lovim. Si chiar daca ne ridicam, oricat de repede sau incet, durerea ramane. Sau poate ca vrem noi sa ramana, ca sa ne amintim ca am cazut? Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi... dar din tot ce eram, a ramas doar himera. As vrea sa revii, sa revenim, dar stiu, e prea tarziu. Sper ca lucrurile sa mearga asa cum imi doresc candva. Am atat de multe de facut, dar raman fara timp...

Carte, Caut Autor

Se spune ca nu trebuie sa judeci cartile dupa coperta. Cateodata insa, coperta este mai mult decat relevanta pentru continut. Cu sau fara ilustratii, cu titlul scris mare sau ascuns, cu autorul semnat sau presupus, fiecare coperta dezvaluie cate ceva despre continutul cartii. Si chiar daca nu exista un echilibru intre ele, exista macar o legatura fina, acel autor care alege titlul. Iar cei care citesc aceste informatii isi pot forma o opinie despre carte.
Cea mai importanta carte este insasi cartea vietii. Fiecare scrie in felul lui, mai mult sau mai putin, mai condensat sau mai extins, mai grabit sau mai atent, mai cordial sau mai destins, cu mai multe sau mai putine personaje, in stilul si tonul caracteristic. Unii scriu simple nuvele, altii scriu adevarate legende si epopei. Pot accepta participatii externe sau pot chiar scrie impreuna cu personajele din cartea lor. Pot distruge totul intr-o clipa si pot recladi cadrul in functie de preferinte. Pot crea un sfarsit indelung si asteptat sau pot sfarsi totul subit si confuz.
Viata insa nu permite prea multe coincidente. La fel cum nu permite nici prea multe erori. Atunci cand ele incep sa se strecoare, ceva se schimba, uneori iremediabil, daca nu din punctul de vedere al autorului, cel putin din punctul de vedere al unui cititor. Si atunci cand aceste schimbari nu sunt pe placul nimanui, pretul care trebuie platit devine urias.
De aceea, unii se feresc sa isi lase amprenta asupra cursului actiunii. Se feresc sa isi semneze cartile, indiferent de masura in care contribuitia lor afecteaza continutul. Si ce poate fi mai trist decat ca, peste ani si ani, cineva sa citeasca ce au scris si sa aprecieze acele randuri, dar sa nu stie cui sa multumeasca pentru ele? Si daca autorul ar sti ca exista cineva care ii aprecieaza scrierile, de ce ar continua sa se ascunda?
Se poate spune ca literatura minte cel mai mult. Dar toata fictiunea literaturii este, de cele mai multe ori, inspirata de viata reala. Daca o carte place sau nu cuiva nu depinde de nici un factor, pentru ca uneori chiar si cele mai categorice refuzuri pot fi transformate in indecizii curioase. Iar intamplari aleatorii exista pretutindeni. Unii numesc asta „destin”, altii „liber arbitru”. Dar fiecare isi scrie in felul lui cartea vietii, fara ca destinul sau liberul arbitru sa ii impuna ce sa scrie. Majoritatea cauta inspiratie pentru a scrie si o gasesc, de obicei, la alti autori. Dar cum ramane cu cartile care inca isi cauta autorul?

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Periplu


Vara era aproape, dar urma o vara fara ea. Primavara insa nu semana cu nimic a primavara. Era mai degraba un amalgam de melancolie si ura, regrete si furie in acelasi timp. Ploile marunte si reci se amestecau cu furtunile calde si trecatoare. Din cand in cand, cate o raza de soare aparea precum un zambet privit in trecere prin fereastra trenului ce poarta calatorii catre destinatii necunoscute.
Toti oamenii iubesc, mai devreme sau mai tarziu. Asta este ideea de la care plecase si el atunci cand se indragostise, desi isi promisese de multe ori ca nu va mai repeta greseala care il costase sufletul si aproape si inima candva...
Si el se jucase cu aceasta forta incontrolabila, dragostea, asa cum se joaca si copiii cu focul. Si arsura a fost destul de grava, iar cicatricile inca mai dureau din cand in cand. Si chiar daca incercase sa indeparteze acest sentiment din inima, sufletul si gandurile lui, revenea mereu cu forte proaspete, gata sa il nauceasca din nou si sa il atraga intr-un carusel al himerelor. Iar atunci cand avea impresia ca totul este sub control si in sfarsit a scapat, dragostea il biciuia intocmai cum isi biciuieste un stapan nemilos sclavii. Caci inrobit de ea, omul nu este altceva decat supusul poftei inimii. Si oricat ar incerca sa o inteleaga sau defineasca, dragostea nu se explica, ci se simte. Astfel ca rezultatul unor astfel de framantari sunt... si mai multe framantari si tulburari.
Dar tot ce stia el era ca, indragostit de ea, totul era mai frumos cand ea ii zambea. Si chiar daca ea alesese alt drum, el nu o uitase. Calatorea cu acelasi tren, cine stie catre care orizonturi. Si de ploua sau era vreme urata, nu ii pasa. Avea totul – norii de pe cer si soarele din ochii ei...

vineri, 20 aprilie 2012

Lumi si Lume


Iarna lunga si grea a plecat din natura, dar nu si din suflet. Fulgii albi inca se joaca in aerul sumbru al singuratatii, chemand parca pe cineva, de departe. Dar cineva intarzie tot mai mult sa apara. Florile imbata cu parfumul lor, stralucind in razele soarelui inghetat inca. Vantul alearga neobosit, asa cum face mereu. Dar tot acest peisaj nu este nimic altceva decat un cliseu plictisitor...
Scrisori, regrete si suspine, dor si iubire, plutesc toate pe drumuri si carari nestiute. In cautarile lor, zabovesc prea mult, poate atat de mult incat se ratacesc. Poate de aceea nu isi gasesc destinatarul, sufletul pereche al celui care le trimite hazardului sperand ca va avea noroc. Si ca si cum ar calatori catre lumi diferite, toate acele ganduri si idei se arunca in mari, oceane intregi de nisip... sperante desarte pentru inimi indurerate. Inoata sovaielnic catre tarm, dar nu stiu nici ele care tarm, asa ca esueaza des in barierele nemiloase ale stancilor. Statornicia lor paleste in fata impietririi pe care o capata inima celui ce le regaseste esuate. Iar daca reusesc sa ajunga la tarmul lor, totul capata forme, nuante si sensuri ciudate, incat devine redundant.
Sufletul incearca mereu sa se elibereze, dar orice suflet are nevoie de un suflet pereche. Si atunci tine cont de toate sufletele din jurul lui, pentru ca oricare dintre ele l-ar putea judeca. Si chiar de-ar fi din lumi diferite, doua suflete vor tine mereu cont de parerea lumii care le afla si le cunoaste. Si daca lumea nu le vrea impreuna, se vor intoarce, intr-un final, la lumile lor.
Dar sufletul care vrea alt suflet este cel mai zbuciumat. Chiar daca nu vin din lumi diferite, unul dintre cele doua va alege mereu alt drum, lasandu-l pe celalalt cu dorinta arzatoare si sperantele spulberate. Si desi lumea este mare si plina de suflete, isi va dori mereu ceea ce nu a putut avea...

miercuri, 4 aprilie 2012

Progrese Involutive


De mii de ani, omenirea a evoluat in diverse forme. Si chiar daca anumite perioade sau chiar rezultate sunt discutabile, procesele de transformare sunt intotdeauna in curs de derulare. Dar sensul este oare unul pozitiv?
Pana acum, omenirea a realizat multe progrese tehnologice. Totul s-a complicat pentru productivitate iar apoi s-a simplificat pentru comoditate. Daca la inceput oamenii vanau animale si culegeau plante si fructele lor, acum totul se produce in facilitati speciale in care majoritatea procedurilor sunt efectuate automat de catre masini specializate. Iar gatitul se rezuma de cele mai multe ori la simpla reincalzire acasa a alimentelor deja preparate. Totul se produce in serie, intr-un volum cat mai mare pentru a satisface nivelul de cerere. Totul se deruleaza intr-un ritm cat mai rapid, astfel incat sa nu se piarda prea multe resurse dintre care cea mai importanta – timpul.
De asemenea, oamenii si-au imbunatatit in continuu cunostintele in diverse domenii de studiu sau activitate. Unele domenii au disparut, altele au fost inglobate in domenii mai vaste si tot asa. Dar nu toate sunt necesare, asa ca cei mai multi aleg sa ignore ceea ce considera inutil pentru ei si se axeaza strict pe domeniile care ii intereseaza. De altfel, majoritatea oamenilor actioneaza in propriul beneficiu, iar munca pe care o presteaza are ca principala motivatie remuneratia, nicidecum satisfactia emotionala.
Intr-o lume atat de evoluata si plina de tehnologie, totul ar trebui sa fie mai facil, cel putin teoretic. Dar nu este chiar asa. Intre oameni, comunicarea devine tot mai dificila. Si nu pentru ca nu exista legaturi intre ei, caci ele exista si sunt extrem de multe. Ceea ce nu mai exista este ceea ce ii lega pe oameni in timpul cand era nevoie sa se intalneasca fata-in-fata in loc sa foloseasca apelurile telefonice sau videofonice, cand era nevoie sa isi scrie periodic pentru a nu pierde legatura daca se aflau la distanta, cand se simteau apropiati doar dupa lungi perioade de timp in care se cunosteau si aveau timp sa se studieze, cand inca nu simteau nevoia de a simplifica sau grabi lucrurile intre ei.
Eforturile oamenilor catre progres si-au pierdut personalitatea. Cand oamenii si nu masinile lucrau, totul era un pic mai personal, caci fara o minima investitie emotionala, nu putea rezulta ceva bun. Iar scopul lor pe atunci nu era intotdeauna profitul, ci si utilitatea sau satisfactia pe care o aveau facand ceva pentru omenire. Multe dintre rezultatele muncii lor au fost desfigurate ulterior, dezbracate de orice forma de personalizare, standardizate si omogenizate pentru a corespunde timpurilor moderne in care, desi posibilitatile sunt infinite, cei mai multi oameni aleg sa urmeze si sa copieze tipare deja definite.
In ciuda evolutiei tehnologice, umanitatea a involuat. Oamenii isi pierd din ce in ce mai mult identitatea. Masinile lucreaza pentru ei, dar nu pot imprumuta sufletul lor. Iar oamenii par atat de dispusi sa renunte la el, incat, cel mai probabil, il vor implementa, cumva, masinilor. Daca nu din alt motiv, macar pentru a-i pastra amintirea. De acolo, va mai fi un singur pas pana la standardizarea lui. Si poate ca un singur suflet, perfect, ar insemna divinitatea intruchipata. Dar ar putea, la fel de bine, sa insemne... sfarsitul. Nu neaparat sfarsitul oamenilor, ci al umanitatii. Sfarsitul a ceea ce insemnau oamenii candva, cu gandurile, ideile, creatiile, relatiile si sentimentele lor care sunt clasificate din ce in ce mai des ca tulburari psiho-afective. Sfarsitul sufletului. Insa a cui ar fi victoria si care ar fi utilitatea ei?

marți, 3 aprilie 2012

Noaptea

Lumina lumanarii tremura timida in camera intunecata. Intr-un colt, un paianjen isi tesea nestingherit capcana mortala, panza firava dar ingrijita care avea imbratisarea mortii. Scaunul vechi gemea sub greutatea sufletului asezat la masa de scris. Calimara statea alaturi sticla de vin vechi, ca si cum fiecare dintre ele ar fi trebuit sa alimenteze ceva. O coala alba de hartie se intindea sub mana grea care plimba stiloul pe suprafata ei. Vinul curgea neincetat din sticla, iar cuvintele se asterneau dezordonate pe hartie. Ceasul batea tacticos secundele, mult dupa miezul noptii. Linistea tulburatoare era intrerupta scurt doar de scrijelitul stiloului pe coala de hartie. Mana ferma care il conducea nu tinea cont de asta si apasa in continuare pe foaia de hartie, ignorandu-i strigatele de ajutor. Scria cu indarjire cuvinte vechi, cuvinte noi, idei prafuite si ganduri ratacite. Sufletul insasi se desena in randurile lor, cu fiecare litera, cu fiecare virgula, cu fiecare punct. Si ar fi vrut sa gaseasca punctul la care sa se opreasca totul, dar blestemata mana nu se putea opri din scris.
Fereastra inchisa reflecta acest tablou intr-o imagine galbuie si incetosata. Pastra multe alte astfel de tablouri in memoria ei si le-ar fi aratat oricui ar fi fost curios sa le priveasca. Dar nici un suflet nu se apropia de acel pervaz, nici un suflet nu indraznea sa indeparteze draperiile ingreunate de praf si regrete, nimeni nu s-ar fi obosit sa curete putin mizeria aceea de ganduri si imagini si sa patrunda cu privirea in cele mai ascunse taine ale sticlei ce vazuse atatea lucruri. Nimic nu putea sterge amintirile ei. Iar privirile pierdute care pareau ca o strapung indiferente nu faceau altceva decat sa se reincarce cu amintirile ei si sa deruleze scene si tablouri ca intr-un cinematograf vechi in care rulau filme mute. Insa mut era doar sufletul ce le scrisese si le viziona. Putea doar sa asculte, dar sunetele nu il incantau prea des. Ba chiar de multe ori prefera amintirile mute ale ferestrei murdare. Erau mai prietenoase, cel putin nu mai puteau provoca prea multa durere sau tristete.
Tacerea fu spulberata brusc de un cantec fermecator. O voce dulce si prietenoasa isi facu aparitia in peisaj. Deloc timida, ba chiar sigura pe ea, isi canta nestingherita minunata creatie. La inceput, scrijelitul stiloului incetase la fel de brusc. Parca si el ar fi vrut sa auda acea voce sublima cantand. Dar curand, reveni inversunat, scriind parca si mai indarjit. Dar acum cuvintele nu mai erau dezordonate, ideile erau curate iar gandurile isi gaseau usor locul si rostul. Randurile se intindeau frumos, iar sufletul incepea sa zambeasca printre ele. Sfarsitul nu mai era atat de dorit caci cuvintele curgeau acum in locul vinului. Calimara se golea vesela, bucuroasa ca putea participa la acest efort de schimbare. Sufletul isi revarsa toate greutatile asupra hartiei, dar ea nu mai gemea sub apasarea lor, ci le primea cu drag. Paianjenul ce isi tesea capcana fusese si el vrajit de sunetul acela magic, iar panza lui se destramase si plutea in aer pe valurile sunetului. Lumanarea se stinsese de mult, iar fereastra nu mai era incetosata. Totul era atat de clar si luminos. Rasaritul se apropia cu pasi repezi. Iar atunci cand prima raza de soare patrunse in camera, cantecul si scrisul se contopira intr-un sarut, sfarsind atat cantecul, cat si coala de hartie scrisa.
Intre soare si oameni cea mai mare distanta este noaptea... dar intre oameni si oameni cea mai mare distanta poate fi necunoscuta. Si totusi, o raza de soare poate fi la fel de aproape ca un sarut... dar oamenii, ca si noaptea, sunt reci...