Se spune ca nu trebuie sa judeci cartile dupa coperta. Cateodata insa, coperta este mai mult decat relevanta pentru continut. Cu sau fara ilustratii, cu titlul scris mare sau ascuns, cu autorul semnat sau presupus, fiecare coperta dezvaluie cate ceva despre continutul cartii. Si chiar daca nu exista un echilibru intre ele, exista macar o legatura fina, acel autor care alege titlul. Iar cei care citesc aceste informatii isi pot forma o opinie despre carte.
Cea mai importanta carte este insasi cartea vietii. Fiecare scrie in felul lui, mai mult sau mai putin, mai condensat sau mai extins, mai grabit sau mai atent, mai cordial sau mai destins, cu mai multe sau mai putine personaje, in stilul si tonul caracteristic. Unii scriu simple nuvele, altii scriu adevarate legende si epopei. Pot accepta participatii externe sau pot chiar scrie impreuna cu personajele din cartea lor. Pot distruge totul intr-o clipa si pot recladi cadrul in functie de preferinte. Pot crea un sfarsit indelung si asteptat sau pot sfarsi totul subit si confuz.
Viata insa nu permite prea multe coincidente. La fel cum nu permite nici prea multe erori. Atunci cand ele incep sa se strecoare, ceva se schimba, uneori iremediabil, daca nu din punctul de vedere al autorului, cel putin din punctul de vedere al unui cititor. Si atunci cand aceste schimbari nu sunt pe placul nimanui, pretul care trebuie platit devine urias.
De aceea, unii se feresc sa isi lase amprenta asupra cursului actiunii. Se feresc sa isi semneze cartile, indiferent de masura in care contribuitia lor afecteaza continutul. Si ce poate fi mai trist decat ca, peste ani si ani, cineva sa citeasca ce au scris si sa aprecieze acele randuri, dar sa nu stie cui sa multumeasca pentru ele? Si daca autorul ar sti ca exista cineva care ii aprecieaza scrierile, de ce ar continua sa se ascunda?
Se poate spune ca literatura minte cel mai mult. Dar toata fictiunea literaturii este, de cele mai multe ori, inspirata de viata reala. Daca o carte place sau nu cuiva nu depinde de nici un factor, pentru ca uneori chiar si cele mai categorice refuzuri pot fi transformate in indecizii curioase. Iar intamplari aleatorii exista pretutindeni. Unii numesc asta „destin”, altii „liber arbitru”. Dar fiecare isi scrie in felul lui cartea vietii, fara ca destinul sau liberul arbitru sa ii impuna ce sa scrie. Majoritatea cauta inspiratie pentru a scrie si o gasesc, de obicei, la alti autori. Dar cum ramane cu cartile care inca isi cauta autorul?
Dictonul cu "Nu judeca o carte dupa coperta" devine din ce in ce mai slab odata ce incepi sa judeci dupa autor. In cazul cartii vietii,dupa cauzalitate si fenomene declansatoare.
RăspundețiȘtergereSi,asta :
"Si ce poate fi mai trist decat ca, peste ani si ani, cineva sa citeasca ce au scris si sa aprecieze acele randuri, dar sa nu stie cui sa multumeasca pentru ele?"
Asta nu e trist,ba chiar e o frumusete rara.Nu e trist deloc. E o oaza de lumina descoperita unde nu te astepti si nimic mai putin. De la descoperirea unor randuri care te bucura,in care poti sa-ti transpui si satisfaci ideile,care e deja o preaminunata intamplare :)),nu mai poti sa zici ca e trist ca nu poti evada complet in ea,sa gasesti si autor si cauze si tot. Astea-s detalii incomplete. E mai complicat de atat si am fii copii sa ne suparam daca gasim un banut si nu stim al cui e. Ne bucuram doar ca l-am gasit.
In opinia mea,anyway..
Si cartile care isi cauta autorul nu puteau exista fara unul(adica inspiratie). Degeaba iti cauti aceeasi inspiratie daca ai avut-o deja. :) For the last row.
Anyway,pretty metaphor.
Eu am vrut sa mut atentia de la coperta, pentru ca oricum nu despre asta voiam sa scriu. Era doar o introducere.
ȘtergereMie totusi mi se pare trist sa nu stii cui sa multumesti pentru ca ti-a facut viata un pic mai frumoasa, in special daca tinem cont ca poate si cel care a scris avea nevoie sa stie ca a facut ceva bun, util... dar e frumos si misterul.
Multumesc pentru apreciere :)
Hang on,a multumi cuiva in persoana este un act ori de politete ori intr-adevar bine primit ca-ti imbunatateste viata. Dar oricum, e egoist.Nu e nicio tristete in a nu ajunge sa inchei oficial politeturile daca nu cumva vrei sa fi egoist...Daca cel care a scris avea nevoie de apreciere e cu totul alta problema,da)) Asa da. Fair play
RăspundețiȘtergereDa, este putin egoist, dar daca totul ar fi lipsit de personalitate si dorinte personale, ce am mai fi noi, oamenii?
ȘtergereN-am mai fii.Am fi roboti. Dar deja numai e nimic de zis de-aici. Nature.
Ștergere