marți, 3 aprilie 2012

Noaptea

Lumina lumanarii tremura timida in camera intunecata. Intr-un colt, un paianjen isi tesea nestingherit capcana mortala, panza firava dar ingrijita care avea imbratisarea mortii. Scaunul vechi gemea sub greutatea sufletului asezat la masa de scris. Calimara statea alaturi sticla de vin vechi, ca si cum fiecare dintre ele ar fi trebuit sa alimenteze ceva. O coala alba de hartie se intindea sub mana grea care plimba stiloul pe suprafata ei. Vinul curgea neincetat din sticla, iar cuvintele se asterneau dezordonate pe hartie. Ceasul batea tacticos secundele, mult dupa miezul noptii. Linistea tulburatoare era intrerupta scurt doar de scrijelitul stiloului pe coala de hartie. Mana ferma care il conducea nu tinea cont de asta si apasa in continuare pe foaia de hartie, ignorandu-i strigatele de ajutor. Scria cu indarjire cuvinte vechi, cuvinte noi, idei prafuite si ganduri ratacite. Sufletul insasi se desena in randurile lor, cu fiecare litera, cu fiecare virgula, cu fiecare punct. Si ar fi vrut sa gaseasca punctul la care sa se opreasca totul, dar blestemata mana nu se putea opri din scris.
Fereastra inchisa reflecta acest tablou intr-o imagine galbuie si incetosata. Pastra multe alte astfel de tablouri in memoria ei si le-ar fi aratat oricui ar fi fost curios sa le priveasca. Dar nici un suflet nu se apropia de acel pervaz, nici un suflet nu indraznea sa indeparteze draperiile ingreunate de praf si regrete, nimeni nu s-ar fi obosit sa curete putin mizeria aceea de ganduri si imagini si sa patrunda cu privirea in cele mai ascunse taine ale sticlei ce vazuse atatea lucruri. Nimic nu putea sterge amintirile ei. Iar privirile pierdute care pareau ca o strapung indiferente nu faceau altceva decat sa se reincarce cu amintirile ei si sa deruleze scene si tablouri ca intr-un cinematograf vechi in care rulau filme mute. Insa mut era doar sufletul ce le scrisese si le viziona. Putea doar sa asculte, dar sunetele nu il incantau prea des. Ba chiar de multe ori prefera amintirile mute ale ferestrei murdare. Erau mai prietenoase, cel putin nu mai puteau provoca prea multa durere sau tristete.
Tacerea fu spulberata brusc de un cantec fermecator. O voce dulce si prietenoasa isi facu aparitia in peisaj. Deloc timida, ba chiar sigura pe ea, isi canta nestingherita minunata creatie. La inceput, scrijelitul stiloului incetase la fel de brusc. Parca si el ar fi vrut sa auda acea voce sublima cantand. Dar curand, reveni inversunat, scriind parca si mai indarjit. Dar acum cuvintele nu mai erau dezordonate, ideile erau curate iar gandurile isi gaseau usor locul si rostul. Randurile se intindeau frumos, iar sufletul incepea sa zambeasca printre ele. Sfarsitul nu mai era atat de dorit caci cuvintele curgeau acum in locul vinului. Calimara se golea vesela, bucuroasa ca putea participa la acest efort de schimbare. Sufletul isi revarsa toate greutatile asupra hartiei, dar ea nu mai gemea sub apasarea lor, ci le primea cu drag. Paianjenul ce isi tesea capcana fusese si el vrajit de sunetul acela magic, iar panza lui se destramase si plutea in aer pe valurile sunetului. Lumanarea se stinsese de mult, iar fereastra nu mai era incetosata. Totul era atat de clar si luminos. Rasaritul se apropia cu pasi repezi. Iar atunci cand prima raza de soare patrunse in camera, cantecul si scrisul se contopira intr-un sarut, sfarsind atat cantecul, cat si coala de hartie scrisa.
Intre soare si oameni cea mai mare distanta este noaptea... dar intre oameni si oameni cea mai mare distanta poate fi necunoscuta. Si totusi, o raza de soare poate fi la fel de aproape ca un sarut... dar oamenii, ca si noaptea, sunt reci...

6 comentarii: