sâmbătă, 30 iunie 2012

Ultima Ora

Iunie... vara... ultima ora din aceasta luna. Nu am sa va retin prea mult de data aceasta. Mai am doar cateva clarificari de facut, asa ca sper sa cititi totul cu atentie.
De multe ori nu reusesc sa ma exprim foarte bine, nici in scris, nici in vorbire. Si multe persoane nu inteleg foarte bine ce am de spus. Am mai sustinut si in alte randuri si repet: poate logica mea difera fata de logica altor persoane. Am fost obisnuit sa gandesc intr-un anumit mod si imi este greu sa ma despart de el pentru ca nu ma pot adapta fiecarei persoane in parte. Asta pentru ca in general functioneaza, dar nu si cand vine vorba de lucruri mai personale.
In postarea precedenta, am folosit persoana I pentru a scrie unele lucruri. Ceea ce am transmis (sau ceea ce credeam ca transmit) a fost destul de diferit fata de ceea ce am primit ca opinii, desi textul pare destul de evident. Este corect ca majoritatea persoanelor care citesc acest blog nu ma cunosc foarte bine, dar am scris de foarte multe ori in paginile lui ca nu este bine sa judecam fara sa cunoastem si chiar postarea continea fraza „nu este totul ceea ce pare”. Cu toate acestea, am primit reactii oarecum contradictorii.
Unii dintre cei care citesc acest blog stiu deja ca evit sa scriu la persoana I tocmai din cauza acestor discrepante intre ceea ce incerc sa transmit si ceea ce inteleg altii. Nu ma deranjeaza ceea ce se spune. Ma deranjeaza insa ca toti se grabesc la concluzii. Daca eu as scrie „am ucis o persoana”, probabil ca a doua zi as deveni subiectul unei anchete pentru ca oamenii ar crede ca eu chiar am ucis pe cineva... repet: nu este totul ceea ce pare. Iar pana la alte lamuriri, ma voi abtine sa mai scriu folosind persoana I sau perspectiva proprie.
Am simtit nevoia acestei justificari pentru ca de multe ori sunt intrebat de ce nu scriu despre mine sau de ce nu particip in diverse activitati care ar presupune sa scriu despre mine. Iar unii dintre cei care au mai citit, in trecut, acest blog stiu ca au existat si alte postari care au generat conflicte. Probabil ca generalizand, oamenii inteleg mai bine mesajul, asa ca de acum incolo sa va asteptati la astfel de postari. Pana atunci, va invit sa cititi parerea Stefaniei despre bloguri, parere cu care sunt intru totul de acord.

Catre Cineva

Draga cineva,

Candva reprezentai totul pentru mine. Poate chiar mai mult. Dar in timp am invatat ca nu este totul ceea ce pare si pe masura ce ma apropiam mai mult de tine, vedeam tot mai mult. Si cu cat vedeam mai mult, cu atat imi placea mai putin ce vedeam. Stiu, nimeni nu este perfect si nu are dreptul sa critice atat timp cat nu isi vede intai propria reflectie in oglinda, sa isi afle defectele si greselile.
Sunt un simplu pacatos si nu am pretins niciodata ca as fi mai bun. Mi-am vazut de drumul meu asa cum am considerat. Unii mi s-au alaturat, altii au plecat. Nu stiu de ce. Si nu invinovatesc pe nimeni. Nu incerc sa par bun, nu sunt. De multe ori am fost dezamagit de ceilalti. Si nu spun ca nu as fi dezamagit si eu pe altii la randul meu. Dar as fi vrut ca macar unii dintre ei sa nu faca asta. Si nu neaparat cei la care am tinut cel mai mult. Poate ca multi mi-au fost indiferenti asa cum si eu am fost majoritatii. Mi-a placut intotdeauna sa-i ajut pe ceilalti si nu am cerut nimic in schimb. As fi vrut sa pot primi si eu unele lucruri de la altii. Poate am fost egoist si mi-am dorit prea mult, poate altii au fost si nu au vrut sa imi dea... cert e ca nu am primit prea mult din ce mi-am dorit. Insa am continuat sa sper, sa visez...
Visele astea... sunt atat de ciudate, stii? Unii viseaza la viitor, altii la bani, altii la iubire... altii pur si simplu la fericire. Dar, draga cineva, afla ca eu nu visez la fericire. Tu stii ca am cautat fericirea? Am cautat-o peste tot. La mine, la tine, la altii... acasa, la scoala sau in parc. Am cautat chiar si pe Google. Stiai ca daca vrei sa cauti „fericire” pe Google, obtii cam 1.600.000 rezultate? Orice om, mai ales optimistii, ar spune ca este mai mult decat suficient pentru oricine acest numar. Dar pentru mine, e un simplu numar. Pentru ca – vezi tu – fericirea pentru mine nu se masoara. Nu pot spune ca am o mie de bucati de fericire. O mie de fragmente. O mie de piese pe care sa le asamblez. Si daca o mie sunt prea multe, ce zici de una? Nu am nici macar o bucata de fericire.
Nu am fericire nu pentru ca nu stiu sa o gasesc. O gasesc. Dar nu intr-un loc anume, ci peste tot. Fericirea e compusa din toate lucrurile marunte care ne inconjoara. Rasaritul, apusul, florile, pasarile, norii, primavara, toamna, iarna, sarbatorile, oamenii, copiii, animalele... totul ne poate face sa zambim asa cum ne poate face sa plangem. Este un paradox, stiu... dar e realitatea. Realitatea este diferita de vise.
Si visele... visele schimba totul. Sunt abstracte, de neinteles. In vise oamenii sunt altfel, lucrurile arata altfel, locurile sunt altfel... totul e altfel. Si chiar daca tot ce visam, draga cineva, e ireal, realitatea il genereaza. Si visele pot genera realitatea. Unii ar crede in convingerile astea mai mult decat oricine si si-ar urmari visele dincolo de oricare limita. Iar cu ambitie, orice vis se poate realiza.
Ma uit pe geam si imi amintesc de tine. Inca o noapte in care nu am dormit. Nu din cauza ta, stii ca eu nu dorm de obicei. Nimic anormal, totul e obisnuit. Chiar si tu, draga cineva. Nu te-ai schimbat deloc. Nici nu stiu daca te vei schimba vreodata. Poate ca nu iti pasa, poate ca nu te intereseaza. Poate ca nici nu ai timp sa te gandesti la astfel de lucruri. Cine te-ar invinovati? De multe ori am spus lucruri si mai rele si probabil ca multi s-au obisnuit sa nu ma mai asculte. Iar altii poate ca nici nu au rabdare sa imi gasesc cuvintele. Da, parca toti sunt preocupati cu ceva, numai eu cu tine, draga cineva...
Nu cred ca ti-as mai spune ceva oricum. Ai plecat mereu cand ai vrut si m-ai lasat singur cu vina si visele mele. Apoi te-ai intors ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ai avut pretentia sa fim fericiti cand noi ne-am facut, reciproc, cel mai mult rau. Ai avut pretentia sa ne prefacem cand noi puteam fi doar sinceri. Iar eu am avut pretentia sa ma asculti, nu doar sa auzi... sa ma intelegi, nu doar sa intelegi... si sa fii tu asa cum esti. Poate ti-am cerut prea mult. Poate ai vrut prea mult de la mine. Poate intre noi au fost prea multe... sau poate prea putine. Dar – draga cineva – as fi vrut ca macar o data sa fim noi, sa fim... fericiti.
Stii... as fi vrut sa fiu un caine. As fi iubit oamenii neconditionat si nu mi-ar fi pasat de cat de multe lucruri rele fac ei pentru ca s-ar fi purtat frumos cu mine. Si tu, draga cineva, m-ai fi vazut altfel. Poate ca nu m-ai fi respins, poate ca nu m-ai fi judecat, poate ca nu m-ai fi criticat. Si nu mi-ar fi pasat daca as fi fost cainele din coltul strazii pe care l-ai fi injurat cand latra noaptea stricandu-ti somnul sau daca as fi fost cainele tau pe care l-ai fi luat la suturi cand ar fi facut mizerie in casa pentru ca nu ai avut timp sa-l plimbi. Da, te-as fi dezamagit si atunci, ca si acum, ca si oricand... Oricine greseste. Dar oare nu ar fi fost frumos ca apoi sa ma ierti si sa te joci cu mine pentru ca ti-ar fi placut? Nu ti-as fi adus macar un strop de fericire? Eu as fi fost foarte fericit...
Draga cineva, e iarasi noapte. Poate ca „latratul” meu te deranjeaza... promit sa nu te mai deranjez. Incerc sa dorm pentru ca atunci pot visa. Si in vise, totul e mai frumos. Cine stie, poate cand ma voi trezi, nu va mai fi astfel. Poate visul va deveni realitate. Stai, nu te grabi sa imi spui ca suna prea bine. Suna atat de bine pe cat suna si cuvintele tale, draga cineva... dar intre vorbe si fapte e un pas mare.
Sa nu uiti, draga cineva, ca ai puterea de a face visele cuiva posibile. Poate ca nu pe ale mele, poate ca nu pe ale tale, poate ca nu pe ale noastre... dar vei face pe cineva fericit. Si poate ca altcineva iti va face visele posibile. Poate ca si pentru mine va exista cineva. Altcineva...
Stii, draga cineva, undeva este o raza de soare. Undeva este un copil. Undeva este o floare. Undeva este un curcubeu. Undeva este un suflet cald. Undeva este ceva bun. Acolo voi gasi mereu puterea sa zambesc. Si poate ca tot acolo voi gasi uitarea. Dar numai pentru mine... nu si pentru tine. Tu nu trebuie sa uiti. Nu ai de ce.
Curios... acum cred ca nici nu te cunosc. Sau poate ca tu nu ma cunosti? Dar cum ar fi posibil? Avem atatea amintiri dulci, avem atatea planuri mari, avem atatea vise frumoase! Dar si visele, si planurile, si amintirile, si optimismul se spulbera in fata indiferentei, draga cineva! Am sa ofer zambete si sfaturi oricui le-ar cere. De la tine am primit fericirea, nu pe bucati, ci intreaga. Dar am pierdut-o. Si acum nu o mai gasesc... m-ai putea ajuta, insa de ce ai face-o, nu-i asa? Stiam...

Al tau, eu...
Nimeni

marți, 26 iunie 2012

Cafeneaua Timpului

Era o seara ploioasa de duminica. Cu toate acestea, pretutindeni in oras era liniste. Parca si ploaia respecta aceasta liniste, cazand tacticos. Cadea linistita de cateva ore, fara vant si fara fulgere. Suvoaiele de apa se prelingeau de pe acoperisuri si masini pana pe strazi, unde se acumulau in parauri reci si monotone, scurgandu-se in canale. Frunzele copacilor si firele de iarba imbratisau stropii reci si cristalini ca pe niste diamante nepretuite. Se aplecau sub greutatea lor pana cand se desparteau, leganandu-se si reunindu-se ca intr-un vals lent.
In centrul vechi, un loc destul de frecventat de public, era pustiu. Apa era singura care se plimba pe stradutele intortocheate, printre terasele si firmele diverselor taverne si hanuri. Dar pe una dintre stradute, se auzeau pasi. Dupa sunet, pareau a proveni de la o pereche de pantofi cu tocuri, deci era o femeie. Una cu mersul intepat, chiar! O prezenta destul de incantatoare: o tanra cu par lung saten, buze rosii, un pardesiu scurt si rosu, o fusta scurta evazata de culoare inchisa, cizme lungi din piele neagra, cu tocuri si o umbrela neagra si larga, ascunzand o pereche de ochi mari pe un ten aproape alb, nemachiat.
In contrast cu ploaia, tanara parea grabita, cautand probabil un local. Si dupa cateva minute de umblat prin ploaie, timp in care apa se prelingea pe umbrela ca si cum ar fi incercat sa patrunda prin ea si sa o mangaie pe femeie, aceasta se opri in fata unei cafenele vechi. Intra hotarata, incantata de muzica din interior, inchizand umbrela si scuturand-o in prag.
-Teribila ploaie! Se adresa barmanului, ca si cum se cunosteau.
Privind-o cu atentie, barmanul, vizibil surprins de prezenta ei, ii raspunse calm:
-Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...
-Nici nu ma mir, il intrerupse tanara. Credeam ca nu mai ajung, era sa cad de cateva ori si apa mai are putin si imi ajunge pana la glezne!
-Atunci, permiteti-mi sa va servesc cu un ceai fierbinte din partea casei, replica barmanul zambind.
Pentru cateva clipe, tanara nu ii raspunse. Isi agata umbrela in cuier, se dezbraca de pardesiu si se aseza la masa in fata barului. Apoi isi trase manecile puloverului din casmir turcoaz peste maini si ii spuse barmanului:
-Nu, nu cred ca un ceai fierbinte mi-ar prinde bine. In fond, nu e chiar atat de frig. Deocamdata adu-mi o cafea tare, te rog.
-Urmeaza o noapte lunga? Intreba, curios, barmanul.
-Nu, nu chiar. Dar este una dintre acele seri pe care le-as derula pe repede inainte, atat de mult ma bucur de ea!
-Cu totii avem astfel de momente, se auzi o voce din coltul incaperii.
Indreptandu-si privirea catre locul din care venise vocea, tanara observa un om tinand in mana o harta veche. Il privi impaturind-o atent, iar cand o lasa din mana, observa un tanar inalt, invaluit de fum de tigara, cu palarie, sacou, camasa alba si cravata. Era brunet, cu ochii albastri si avea o mustata neagra asa cum mai vazuse doar in filme. Parea destul de ingrijit, iar hainele erau vizibil croite pentru el. Dupa ce il studie indelung, tanara ii raspunse:
-De obicei, oamenii vor sa se intoarca in timp si sa schimbe ceva. Mie imi place cum decurge, dar astfel de seri sunt plictisitoare. Nu sunteti de acord, domnule?
-Ba da, domnisoara. Imi cer scuze pentru intrerupere. Permiteti-mi sa ma prezint: Tom.
In clipa aceea, tanarul era in drum spre masa ei. Barmanul ii asezase cafeaua in fata si se intorsese la bar, ca si cum nici nu observase prezenta domnului acela. Iar cand ajunse langa ea, tanarul se apleca si ii saruta mana, intreband-o, in timp ce o privea insistent in ochi ca si cum o cerceta:
-Iar dumneavoastra sunteti...?
Tanara, stanjenita, ii raspunse imbujorata:
-Victoria. Imi pare bine... dar sunteti sigur ca nu ne cunoastem deja? Imi pareti foarte cunoscut, domnule Tom...
-Spuneti-mi simplu „Tom”, va rog... si daca imi permiteti, ma voi adresa si eu cu „Victoria”.
-Desigur, nici o problema, Tom...
-Multumesc, Victoria. „Victoria” – ce nume interesant... dar pe masura prezentei tale, pot spune. Te-am privit de cand ai intrat, sa stii. Am vazut cum ai scuturat umbrela, ti-am citit nemultumirea din ochi in timp ce vorbeai despre vreme, am vazut cu cat tact ti-ai agatat umbrela in cuier, cum ai ales masa cea mai apropiata de bar si cum te-ai asezat ca si cand toate privirile erau atintite asupra ta. Pari obisnuita cu atentia, nici macar nu ai aruncat o privire in salon.
-Cata atentie, draga Tom... este trist daca ai fost atat de plictisit incat ai stat sa ma studiezi...
-Nicidecum, o intrerupse el, eu eram atent la harta mea pana sa apari.
-Ei bine – continua ea – nu stiu la ce erai atent si imi cer scuze daca ti-am intrerupt activitatea. Sunt obisnuita cu atentia, ai intuit bine. Defect profesional. Vezi tu, sunt o artista condamnata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... iar seara aceasta este una dintre cele mai bune dovezi. Trebuia sa am un concert, dar s-a amanat din cauza ploii. S-au primit multe telefoane, s-au adunat multe voci si uite cum trebuie eu acum sa cant saptamana viitoare, cand saptamana viitoare puteam avea alt contract.
-Nu prea iti place sa pierzi timpul, nu-i asa?
-Nu, draga Tom, deloc chiar. L-as folosi pe tot daca as putea, dar uite ca vremea nu tine cu mine.
-Dar orice om are nevoie si de odihna, Victoria! Tu nu dormi? raspunse tanarul, mirat.
-Nu, Tom. Somnul este pierdere de timp. Si daca as putea castiga timpul pe care a trebuit sa il pierd dormind, l-as folosi ca sa recuperez astfel de seri in care totul este monoton.
-Si eu sunt monoton? Intreba Tom, oarecum ingrijorat.
-Poate ca esti, poate ca nu esti... depinde. Ce vrei de la mine?
-Eu? Nimic.
-Nimic!?
-Nimic.
-Cum asa!? Intreba Victoria, mirata.
-Uite asa... cred ca tu ai fi interesata de ceea ce am eu sa iti ofer.
-Si ce ai tu sa imi oferi?
-Ei bine, ce ai zice tu, Victoria, daca ti-as spune ca eu pot face ca timpul sa se supuna vointei tale?
-As zice ca asta este cel mai original text de cucerire pe care l-am auzit pana acum. Dar cred ca si cel mai aberant. Nu vad sensul, sincer... uimeste-ma, cum poti face tu asta si de ce?
-Nu te grabi sa judeci cartile dupa coperta, Victoria. Harta pe care o studiam este harta destinului tau. Stii ce m-a intrigat la ea? Ca se opreste aici, in cafeneaua asta. Ai fi putut alege oricare alt loc, dar l-ai ales tocmai pe acesta. De ce?
-De ce nu, draga Tom? Crezi ca pentru mine are totul o explicatie? Atunci explica-mi tu de ce ploua in aceasta seara si de ce nu mi-am putut eu sustine concertul.
-Nu am cum sa iti explic lucruri pe care nici eu nu le cunosc, Victoria... eu controlez timpul, nu vremea si nici oamenii. Poti alege sa ma crezi sau poti alege sa ma consideri nebun, e alegerea ta. Dar eu zic sa te gandesti bine: iti ofer ocazia sa castigi tot timpul pe care l-ai pierdut, sa il poti derula pe cel pe care il ai si chiar sa ajungi in viitor, oricat de indepartat ar fi.
-Ce pot spune, Tom... e o oferta avantajoasa, dar mama m-a invatat ca totul are un pret in viata... Care este pretul tau, draga Tom?
-Evident, esti o femeie desteapta. Dar pretul meu nu este mare. Tot ce iti cer in schimbul acestei ocazii este o alta ocazie: acorda-mi ocazia de a-ti fi alaturi.
-Dar nici nu ma cunosti, Tom... si apoi, nici eu nu te cunosc – adauga pe un ton mirat, ca si cum avusese o revelatie.
-Te cunosc, Victoria.
Se intoarse la masa de unde venise si ridica harta veche. Venind cu ea catre masa Victoriei, o desfasura, povestind:
-Aici vad cum te-ai nascut intr-o zi la fel de ploioasa ca aceasta, in acest oras. Cum ai ajuns acasa si mama ta a trebuit sa redecoreze camera pentru ca ea crezuse ca vei fi baiat. Cum ai crescut alaturi de ea dupa ce tatal tau v-a parasit pe cand aveai trei ani. Cum ai mers la scoala de fete visand sa fii baiat. Cum ai inceput sa canti in corul scolii si ti-a placut atat de mult, incat ti-ai promis sa devii cantareata. Cum te-ai mutat la liceu, indragostindu-te de baiatul din prima banca pe care il ocoleau toti. Cum te-ai sarutat cu el sub un castan inflorit in primavara care a urmat. Cum ti-ai promis singura ca nu vei mai iubi pe nimeni atunci cand l-ai prins cu prietena ta cea mai buna furisandu-se la petrecerea de ziua ta. Cum ai inceput apoi sa scrii cantece despre iubirea ta. Si in final, cum ai ajuns sa canti prin localuri, delectand oamenii, asa cum ar fi trebuit sa faci in seara aceasta...
Iar atunci se apleca in fata ei peste masa si zambind pe sub mustata, ii spuse pe un ton cald:
-Stiu totul despre tine, scumpa Victoria... totul mai putin motivul pentru care te afli aici.
Femeia, care il ascultase atenta pana in acel moment, se ridica speriata. Imbraca in graba pardesiul si lasa cateva monede langa ceasca de cafea, ca plata. Apoi, privindu-l pe barbatul misterios, ii spuse in timp ce se indrepta catre cuier sa isi ia umbrela:
-Nu stiu cine esti tu, Tom, si de unde stii atat de multe despre mine, dar treaba asta nu imi place! Ceva nu e corect aici... si pana imi voi da seama ce, am sa merg acasa sa ma culc. Poate sunt prea obosita si asta este doar un vis urat, iar maine ma voi trezi si nimic nu va fi existat din toate acestea. Noapte buna, Tom!
-Cum crezi, ii raspunse el. Dar sa stii ca nimic nu e ceea ce pare, maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta... Noapte buna, Victoria!
-Stai linistit, nu sunt eu cea care va regreta!
Si spunand acestea, iesi furioasa din cafenea, deschizand umbrela. Merse cateva minute cu umbrela deschisa, fara sa isi dea seama ca ploaia se oprise. Se intreba cine era acel om si ce cautase acolo. De unde stia el atat de multe despre ea? Sa ii fi citit jurnalul? Dar nu avea cum, acolo nu scrisese despre cum plecase tatal ei... Sa fi discutat cu mama ei? Dar mama ei ii povestea despre fiecare baiat care o curta, si-ar fi amintit despre unul atat de bizar.
„E clar ca visez” – isi spuse in mintea ei. Inchise umbrela si grabi pasul. In curand ajunse acasa. Incerca sa aprinda lumina, dar in clipa urmatoare totul se stinse. „Pana de curent, fir-ar!” – continua in gand, frustrata. Se dezbraca lent, cu grija sa nu se loveasca de mobila si se tranti in pat. Se mai gandi pentru cateva minute la omul acela, apoi adormi.
In dimineata urmatoare, Victoria se trezi mahmura. Nu mai stia cum ajunsese acolo, iar camera ei parea straina, desi unele lucruri ii erau cunoscute. Cauta sa se imbrace, dar hainele nu ii mai veneau. Se ingrasase si obsevand mai bine, parca si pielea ii imbatranise. Fugi la oglinda si cand vazu imaginea din ea, trase un tipat. Apoi fugi in baie, la oglinda de acolo, cu gandul ca poate ea nu va confirma cele vazute. Dar revazu aceeasi imagine, facand-o sa tipe din nou. Se ciupi in speranta ca era doar un vis urat, dar nu era. Femeia pe care o vedea in oglinda nu mai era ea, ci o versiune mult imbatranita a ei. Avea tenul rozaliu si brazdat de riduri, parul albit si mainile aspre, iar in loc de dinti purta proteza. Isi aminti imediat ultimele cuvinte ale lui Tom: „maine iti vei dori sa imi fi acceptat oferta”. Cu ele in minte, se imbraca rapid cu haine din sifonierul prafuit si iesi din casa cu gandul sa-l regaseasca pe barbatul misterios.
In strada, totul era schimbat. Soare, praf, multe masini bizare, oameni care o priveau ciudat, aglomeratie, diverse cladiri noi printre cele vechi. Incepu sa intrebe cum poate ajunge in centrul vechi, dar nu mai cunostea nimeni acea sintagma. Cateva persoane ii spusera ca centrul nu are cum sa fie vechi, pentru ca fusese reconstruit. Se gandi ca tinerii nu au cum sa stie, asa ca se orienta catre cei batrani. Cativa isi aminteau vag despre cladirile vechi, dar nu ii puteau oferi indicatii, nestiind unde se afla. In sfarsit, un domn in varsta ii spuse ca centrul vechi pe care il cauta ea era la cateva minute distanta, dar sa nu se astepte sa mai gaseasca mare lucru, caci trecerea timpului si indiferenta oamenilor lasasera urme adanci peste oras. Si intr-adevar, multe cladiri pareau abandonate. Stateau insa langa cladirile noi, semete, ca si cum le sfidau.
Isi aminti drumul pe care il parcursese cu o seara inainte si cu ajutorul altor catorva indicatii, ajunse in centrul vechi al orasului. Intreband de cafeneaua veche, nu primi nici un raspuns. Insista si la un moment dat, un batran ii spuse ca el fusese barman acolo cu multi ani in urma, dar localul se inchisese demult. Ii indica o cladire veche, cu acoperisul prabusit. Firma ramasese la intrare, dar multe dintre geamuri erau sparte si porumbeii isi facusera cuibar inauntru. Obosita si intristata, Victoria se indrepta catre acel loc. Privind de afara, isi aminti de seara de duminica in care intrase in acea cafenea, cunoscandu-l pe Tom. Pentru ea, era ca ieri. Pentru ceilalti oameni insa, trecusera zeci de ani de atunci. Totul ii parea rece si strain acum.
Pentru o clipa, privind cladirea veche si parasita, avu impresia ca vede o lumina inauntru. Isi spuse ca poate mai era cineva pe acolo care sa ii poata da informatii despre Tom, asa ca se hotari sa intre. Isi facu putin curaj si puse mana pe clanta. O izbi din nou amintirea acelei seri si muzica pe care o auzise pe treptele cafenelei cand se oprise sa isi scuture umbrela. Deschise larg usa producand un scartait macabru. O izbi un miros ranced si aproape ca nu ii mai veni sa intre, dar curiozitatea o impinse mai departe. Podeaua era roasa de sobolani si acoperita de mizerie si cuiburi de pasari. Barul era aproape intreg la locul lui, iar cateva sticle goale inca mai zaceau pe rafturi. O ceasca sparta pe o masa prafuita, un scaun cu trei picioare si un candelabru spart erau tot ce mai ramasese din frumusetea acelui loc. Cu lacrimi in ochi, Victoria pasi printre ele. Dupa cativa pasi insa, o bucata de podea se prabusi si zeci de pasari incepura sa zboare speriate prin incapere, doborand-o pe biata femeie.
Cateva ore mai tarziu, era intuneric. Victoria se trezi din somn. Era din nou in camera aceea necunoscuta, dar care totusi ii apartinea. Avea veioza aprinsa, iar dinspre bucatarie se auzeau sunete, ca si cum cineva era acolo.
-Cine-i acolo!? Striga ea, cu glasul sfarsit.
Nu primi nici un raspuns. Incerca sa se ridice, dar durerea de cap nu ii permise. Se lovise in cadere. Isi aminti imediat cladirea parasita si de ce intrase acolo. Si pe cand incepea sa planga din nou, fu intrerupta de o aparitie stranie: silueta unui barbat venea pe hol cu o tava in maini catre ea. Apropiindu-se, spuse zambind:
-Sa stii ca m-ai surprins. Nu ma asteptam sa te mai vad vreodata si totusi ai revenit.
-Cine esti? intreba Victoria.
-Ma asteptam sa ma recunosti destul de usor. La urma urmei, sunt cel pe care l-ai blestemat toata viata dupa seara aceea in care ne-am intalnit. Am aici harta destinului tau.
-Tom? Tu esti? Dar... cum este posibil!?
-Victoria, Victoria... nu ti-am spus eu ca nimic nu este ceea ce pare? Este posibil pentru ca te-ai hotarat sa imi accepti oferta. Altfel de ce te-ai fi intors sa ma cauti?
Privindu-l, Victoria observa acelasi barbat inalt si prezentabil, cu mustata. Nu mai avea palaria pe cap si renuntase si la sacou si cravata, probabil pentru a se descurca mai usor in bucatarie. Ii adusese un pahar mare cu suc de portocale, preferatul ei, o bucata de branza, cateva masline, o bucata de sunca, o farfurie cu omleta, paine, croasante si lapte.
-Astea sunt tot ce am gasit prin frigider, sa stii... nu ti-ai mai facut piata in ultima vreme – ii spuse el, zambind.
-Care vreme, Tom!? Pentru mine totul a fost ieri, dar pentru ceilalti au trecut 48 ani! Care vreme? Repeta ea, obsesiv...
-Cum spuneam, am aici harta destinului tau... dupa ce ai plecat din cafenea, nu ai vrut sa mai dai ochii cu nimeni timp de o saptamana. Ti-era teama ca nu cumva sa te urmaresc. Apoi ai revenit la cariera ta de cantareata, stii tu, concertul amanat din cauza ploii si asa mai departe. Dar ani de zile ai evitat cafeneaua aceea si de cate ori auzeai despre ea, schimbai subiectul. Ai devenit celebra, ai inceput sa canti pe marile scene ale lumii, dar nu ai plecat din acest oras. Nu te-ai mutat nici macar din aceasta casa. Si totul a mers bine cativa ani pana cand... intr-un timp ai inceput sa te intrebi tot mai des daca aceea era viata pe care ti-ai dorit-o. Toata lumea te iubea si te aprecia, dar tu nu ai putut iubi pe nimeni. Si pana la urma, ai ajuns sa te intrebi ce s-ar fi intamplat daca mi-ai fi acceptat oferta. Daca m-ai fi lasat sa-ti fiu alaturi intr-o calatorie prin timp. Si se pare ca pana la urma te-ai intors...
Dupa ce ascultase cu atentie, Victoria ramasese confuza.
-Tom! Tu nu intelegi... pentru mine intalnirea noastra a fost ieri, nu imi amintesc nimic din tot ce imi spui tu, dar pana ieri-seara cand am adormit imi amintesc totul perfect. Ce s-a intamplat? Cum am ajuns aici?
-Tocmai ti-am povestit, Victoria... daca nu iti mai amintesti se intampla pentru ca nu vrei viata asta. Nu vrei sa fii o cantareata singura blestemata sa ii incante pe altii, dar sa nu aiba parte de incantare... nu-i asa?
-Nu stiu, Tom... tot ce stiu e ca vreau sa revina totul la normal... sa fie totul asa cum a fost pana aseara.
-Victoria... ti-am mai spus, nimic nu e ceea ce pare. Nu mai poate fi totul la fel ca pana aseara pentru ca tu ai ales sa intri in acea cafenea. Nimic nu este intamplator. Iar faptul ca m-ai cunoscut cu atat mai mult nu este o simpla coincidenta. Stiu ca nu ma cunosti, dar crede-ma, eu stiu totul despre tine si cu cat stiu mai mult, cu atat as vrea sa stiu mai mult. M-am indragostit de tine, Victoria. E absurd si nefiresc, dar iubirea insasi e nebunie. Si stiu ca nu iti sunt indiferent, am vazut asta. Am vazut cum m-ai privit in seara aceea si inca se vede ceva in privirea ta... Daca ti-as spune ca mai ai de trait trei zile, m-ai crede? Si ce ai face cu ele? Le-ai petrece aici? Sau cu mine, calatorind prin timp?
-Decat aici, mai bine moarta! Raspunse Victoria, disperata.
Incepuse sa planga, amintindu-si de viata ei si de cat de frumoasa era. Isi blestema soarta si detesta chipul hidos si imbatranit pe care il privise in oglinda. Ura cafeneaua in care il cunoscuse pe acel barbat si blestema minutul in care alesese sa intre tocmai acolo. Dar acest barbat misterios... oricat ar fi incercat sa il deteste, nu reusea. Privindu-l atenta, observa ca el nu se schimbase deloc. Ba chiar observa aceeasi privire care o cerceta, cerandu-i parca raspunsuri.
-Serios? continua ea. Chiar mai am trei zile de trait?
-Nu – raspunse Tom, razand – dar am spus asta ca sa te fac sa ma iei cu tine.
-Dar Tom, pe tine nu te-a invatat mama ta, in cei sapte ani de acasa, cele trei cuvinte magice care iti pot face rost de tot ce vrei?
-De unde vin eu, mamele nu prea isi petrec mult timp cu copiii. De fapt, eu nu vad timpul asa cum il vezi tu. Pentru tine timpul este o masura. Pentru mine, este aceasta harta pe care o vezi aici.
Scotand din nou harta, incepu sa ii indice diverse locuri:
-Astazi pot fi aici, cu tine, in punctul acesta. Maine pot fi acolo, fara tine, in punctul acela. Si tot maine, daca ma plictisesc, as putea ajunge in alt punct. Iar cand ma plictisesc, mai despaturesc putin harta si aleg un punct si mai indepartat. Cam asa merge treaba.
Atenta la indicatiile lui, Victoria, cu mana tremuranda, cuprinse mana lui si o aduse deasupra cafenelei in care il cunoscuse. Cu emotie in glas, il intreba:
-Crezi ca aici putem ajunge ieri?
-Cred ca putem ajunge oriunde vrei, daca ma intrebi pe mine. Dar esti gata pentru calatorie?
-Numai daca spui cele trei cuvinte, Tom – raspunse ea, zambind.
-Bine. Te rog frumos sa mananci, nu m-am chinuit degeaba sa iti aduc masa la pat. Si te rog frumos sa ma iei cu tine in calatoriile tale prin timp. Se poate?
-Desigur, dragul meu Tom!
Cateva minute mai tarziu, terminase de mancat. Tom se imbracase din nou si arata ca in seara in care il cunoscuse. Ea se forta si ea sa incapa in vechile haine si acum stateau amandoi cu harta in fata. Nerabdatoare, il intreba:
-Trebuie sa spun ceva special ca sa functioneze?
-Nu, doar sa ma anunti cand esti gata – raspunse Tom, zambind.
-Pai ce mai astepti!? Sa mergem!
Pana sa apuce sa mai spuna ceva, se trezi in bratele lui, cu harta in mana. Privea un punct mare si rosu.
-Am ajuns? intreba ea.
-Da, priveste, ploua si e seara. Duminica seara – adauga, zambind.
Privind in jur, Victoria descoperi totul asa cum si-l amintea. Se uita la mainile ei. Erau din nou albe si fine. Si parul ei parea colorat din nou. Isi uitase umbrela, dar nu mai conta. Paltonul lui Tom ii acoperea pe amandoi, iar el parea foarte vesel sa il imparta cu ea. Il imbratisa si pentru prima oara se simti in siguranta in bratele unui strain. Dar parca il cunostea de undeva...
-Intram? intreba el, zambind pe sub mustata.
-Sigur. Dar trebuie sa renunti la mustata aia, e prea caraghioasa, spuse ea, razand.
-Toate la timpul lor, Victoria – raspunse Tom, razand si el. Sa stii ca ai un zambet frumos, ar trebui sa zambesti mai des.
Privi spre usa si isi recunoscu chipul tanar zambind. Pentru o clipa, avu impresia ca e frumoasa, ceea ce nu se mai intamplase pana atunci. Dar Tom ii deschise usa si o pofti inauntru. Abia acum observa si ea firma de deasupra usii: „Cafeneaua Timpului”. „Asa se explica totul” – isi spuse in minte. Dar fu intrerupta de barman:
-Teribila ploaie, domnule si domnisoara! Cu o vreme ca aceasta, nici clienti nu mai avem...
-Sa nu ne ingrijoram prea tare – raspunse Victoria. Nimic nu e ceea ce pare, are si ploaia frumusetea ei. Nu-i asa, draga Tom?
-Asa e, scumpa Victoria – spuse Tom. Iar intorcandu-se catre barman, adauga:
-Mai bine mai tarziu decat niciodata, domnule. In fond, suntem si noi doi clienti. Si va asigur ca suntem clienti fideli, indiferent de vreme.
-Sunt sigur de asta – raspunse barmanul. Cu ce sa va servesc?
-Pai... doua cafele tari – raspunse Victoria. Urmeaza o noapte lunga.
-Doua cafele, imediat – spuse barmanul. E una dintre acele nopti?
-Nici nu aveti idee – raspunse din nou Victoria. Nu-i asa, draga Tom?
-Asa e, scumpa Victoria! Urmeaza o noapte foarte lunga...

luni, 25 iunie 2012

To Whom It May Concern

O viata fara regrete este o viata perfecta. Dar o viata perfecta este o viata fara trecut. O viata fara trecut nu este o viata. Trecutul defineste prezentul, iar prezentul construieste viitorul. Fara trecut, prezentul ar fi neant. Fara prezent, viitorul nu ar exista nici el. Dar perspectiva inexistentei nu este atat sumbra daca se iau in calcul problemele pe care le poate aduce existenta.
Daca „frumusetea este in ochii privitorului”, atunci cum se poate defini ceva „frumos” daca nu poate fi vazut? Si de ce ar exista lucruri unanim acceptate, daca fiecare are propria opinie? „Cele mai nepretuite comori sunt acelea invizibile ochiului, dar gasite de catre inima.” Insa „ochii pot fi inchisi in fata lucrurilor pe care nu s-ar dori sa le priveasca, dar inima nu poate fi inchisa in fata lucrurilor pe care nu s-ar dori sa le simta.” Frumusetea poate fi la fel de bine o iluzie menita sa atraga naivitatatea si curiozitatea, sa incante ochii avizi si pofticiosi si sa ispiteasca inimile slabe si nestiutoare. Iar ochii pot fura libertatea si pot impinge inima in intuneric. Ceea ce este necunoscut nu poate afecta, iar regretele pot face chiar si cea mai demna inima sa se tarasca.
Nimic nu este ceea ce pare si privirea poate fi cea mai inselatoare. Dar nu numai aparentele inseala si cele mai prietenoase figuri pot ascunde cele mai negre ganduri. Cele mai stranse legaturi se pot rupe in fata lacomiei si egoismului, iar cele mai frumoase sentimente pot pali in fata intereselor. Puritatea sentimentelor este deseori confundata cu mizeria meschinariilor si absurditatea lor pierde usor in fata mecanismelor complexe construite cu rele-intentii. Iar atunci nici macar familia nu reprezinta o garantie pentru siguranta. Orice castig presupune riscuri, dar nu orice risc poate fi asumat.
In orice circumstante, exista riscul esecului, ambitia de a reusi si speranta pentru rezultate pozitive. Riscul esecului poate predispune la abandon, la incetarea prematura a eforturilor. Ambitia de a reusi poate invinge riscurile si poate oferi speranta, dar poate crea o determinare absurda, ilogica pentru urmarirea unor scopuri irealizabile. Speranta este convingerea ca lucrurile vor lua o intorsatura buna, iar rezultatele eforturilor depuse vor fi pozitive. Dar in anumite circumstante poate reprezenta si ea abandonul, renuntarea la a mai lupta. Nu mai este „convingerea ca lucrurile vor lua o intorsatura buna, ci convingerea ca actiunile au sens indiferent de intorsatura pe care o iau lucrurile.”
Memoria este asemeni filmului fotografic: retine toate imaginile, chiar daca la developare unele se mai pierd, iar altele nu sunt selectate pentru imprimare. Si chiar daca s-ar dori eliminarea lor, aceasta ar presupune implicit deteriorarea filmului si incapacitatea de a inregistra alte imagini.
Viata este asemeni unei masini de scris: tipareste intamplari pe coala alba a sufletului, chiar daca unele intamplari nu sunt demne de mentionat, iar altele sunt eronate. Si chiar daca s-ar dori eliminarea lor, aceasta ar presupune implicit deteriorarea colii si incapacitatea de a tipari alte intamplari.
Inima este asemeni unei hartii: pe masura ce cunoaste alte inimi, se rupe si se pliaza pe tiparul lor, chiar daca exista riscul ca acelea sa nu faca la fel. Iar atunci cand ele pleaca, iau cu ele bucatile din ea, lasand-o rupta si incompleta. Si rareori se intampla ca alte inimi sa ii ofere bucatile de care are nevoie pentru a se repara.
Pagubele produse se recupereaza greu, dar „nimic nu se pierde, totul se transforma.” Si nu de putine ori ura ia locul iubirii, transformand chiar si fratii in dusmani. Dar razbunarea este ilogica, pentru ca pagubele produse nu iau locul celor primite. Inocenta presupune iertare, iar fericirea presupune uitare. Fiecare inceput are un sfarsit, dar fiecare sfarsit inseamna un nou inceput. Insa memoria isi aminteste chiar si de uitare, inima nu poate ierta regretele si viata nu poate merge mai departe de trecut. Iar fara prezent nu poate exista nici viitor. Cum mai poate fi viitorul atunci cand trecutul este inacceptabil?

duminică, 24 iunie 2012

Ruleta Ruseasca

Lumea este un carusel sordid in care incercam cu totii sa ne gasim locul. Unii reusesc, altii nu. Unii ajung in varf, altii aluneca si cad. Dintre cei care cad, nu toti se ridica. Si dintre cei care se ridica, nu toti continua sa urce. Dar ce ne-am face daca aceasta masinarie odioasa (si ridicol de frumoasa in acelasi timp) s-ar opri?
Unii oameni nu mai vor sa mearga „acasa”. Pentru altii, iubirea se stinge. Pentru unii, familia e doar un concept. Pentru altii, fratii sunt dusmani. Unii oameni traiesc in inchisoarea propriei vieti. Altii o construiesc, caramida cu caramida. Pentru unii, iubirea este otrava. Pentru altii, e doar o simfonie amara de sentimente si emotii. Si daca unii incearca sa fie optimisti, castelele lor de nisip se demoleaza de fiecare data, transformandu-le visele in iluzii si planurile in tarana.
Nimic nu e ceea ce pare si ignoranta inseamna fericire. Nimic nu e perfect si adevarul doare. Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpara. Oamenii prefera minciuna si iluziile in locul realitatii doar pentru ca asa pot fi mai fericiti. Ezita sa lupte pentru ceea ce isi doresc, crezand ca astfel evita dezamagirile. Dar cea mai mare dezamagire este aceea ca in final, oamenii nu realizeaza altceva decat ca au devenit sclavii propriului destin, in loc sa si-l scrie singuri.
Pagubele au fost produse si masinaria a plecat pe calea distrugerii. Avem nevoie de un leac pentru a repara ce am stricat, o solutie care sa ne salveze de la ce am devenit. Dar cine mai poate opri caruselul, odata pornit? Si ce ne-am face daca masinaria chiar s-ar opri? Cu precizia unui ceas, si-a vazut de drumul ei pana acum, acceptand sa fie impinsa in orice directie. Dar cu incapatanarea timpului nu se va opri vreodata si nu se va lasa judecata pentru ce a facut. Toata iscusinta criticilor si tot sarcasmul comediantilor nu ii poate dezvalui adevarata fata si nu ii poate ajuta pe oameni sa schimbe lucrurile.
Toata lumea iubeste solutiile perfecte care stau impotriva celor cu cele mai mici sanse, chiar daca asta inseamna ca majoritatea se multumeste sa spuna „asta e” si sa treaca mai departe ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asta pe cand tot ce avem nevoie se afla in interiorul nostru. Speranta, ambitia, vointa, iubirea, altruismul, compasiunea... dar toate acestea palesc in fata ipocriziei, mandriei, egoismului, urei, vanitatii, lacomiei si invidiei. Ne multumim sa ne complacem in situatia curenta pentru ca ne temem de schimbare. Ne temem de viitor. Ne temem de ce am putea fi daca nu am fi noi, cei pe care ii aratam cu degetul, radem de ei si ii jignim. Nu ne este teama sa ne subestimam, dar ne este teama ca altii ne-ar putea critica sau judeca. Nu ne sfiim sa ne judecam singuri si sa ne pedepsim aspru chiar si pentru lucruri pe care nu le-am facut, dar ne este teama ca altii nu ne-ar putea ierta sau accepta asa cum suntem.
Masinaria aceasta a devenit un parazit care se hraneste cu visele si idealurile oamenilor. Poate transforma cel mai dur barbat intr-un sclav si cea mai ambitioasa femeie intr-o dama de companie. Fiecare va fi dezgustat de ceea ce a devenit, dar obligat sa se suporte pentru ca nu stie cum sa isi depaseasca conditia. Nu gaseste motivul sau motivatia, modul sau cauza, ideea sau scopul. Si le va cauta mult timp, dar tot ce va gasi va fi doar personalitatea odioasa pe care o poate scoate la iveala lumea aceasta.
Viata e riscanta. Dar intr-o astfel de lume, viata este ca un joc de ruleta ruseasca, in care fiecare „clic” nu inseamna ca ai mai trait o runda, ci ca ai mai murit o data. Si mori, incetul cu incetul, dar nu fizic, pentru ca fizic poti lasa impresia ca niciodata nu ai fost mai bine. Il omori pe vechiul „tu”, acel copil naiv din tine care visa sa devina „om mare”, sa fie „cineva” si sa faca „ceva”. Iti omori sufletul si constiinta pana cand vocile lor nu te mai mustra pentru ceea ce lasi sa faca altii din tine. Caci stii bine ca nu e vina lor pentru ce te pun sa faci, e vina ta pentru ce devii in preajma lor. Asa ca ce zici, esti dispus sa mai joci o runda, stiind miza? Ce alegi intre tine si „tine”?

vineri, 22 iunie 2012

Probleme

Scoala ii invata pe oameni sa citeasca si sa scrie. Sa numere, sa calculeze, sa rezolve ecuatii. Sa deseneze, sa cante, sa afle despre Dumnezeu si mediul inconjurator. Sa stie cine au fost stramosii lor si cum au luat fiinta, sa stie cine sunt vecinii lor si cu ce se ocupa, sa stie unde le este locul si ce pot face in viata. Ii formeaza si ii sprijina sa isi aleaga propriul drum in viata. Dar nici o scoala, oricat de buna, nu ii pregateste pentru viata asa cum este ea.
Unii oameni isi petrec intreaga viata invatand si muncind. Studiaza ani intregi, apoi pun in aplicare asa cum pot ceea ce au deprins. Se inchid intre peretii unui birou si isi petrec intreaga viata dezvoltand planuri de afaceri, strategii de comert, previziuni ale burselor de marfuri si valori, tehnici economice si tot asa. Cele mai mari probleme ale lor sunt prabusirea burselor, devalorizarea economiilor si in cel mai rau caz, noii colegi. Daca isi formeaza vreodata o familie, o formeaza impreuna cu cineva asemeni lor. Discuta tot timpul despre munca si atunci cand se contrazic, probabil ca se contrazic tot cu privire la munca. Daca au copii, cel mai des acestia sunt crescuti de bone, invatand ca parintii au lucruri mai bune de facut decat sa isi piarda timpul cu ei, pentru ca timpul costa.
Dar unii oameni nu prea pun pret pe studii si cariera. Pentru ei, viitorul nu inseamna o afacere la scara larga, ci o familie, o casa, copii si toate bucuriile pe care le poate aduce viata in astfel de circumstante. Cu siguranta ca au si multe griji si nu e totul frumos sau vesel, dar sunt printre cei mai fericiti oameni. Isi impart viata intre un loc de munca – unde oricum nu castiga prea mult, dar primesc atat cat au nevoie – si un loc special in care se retrag dupa o zi grea – acel loc numit „acasa”, unde primesc tot ce si-au dorit vreodata. Problemele lor nu sunt bursa si economia, ci viata lor si a celor dragi lor, bunastarea si fericirea si felul in care sa le impace pe toate astfel incat nimeni sa nu se simta neglijat. Iar copiii lor invata ca parintii trebuie sa aiba grija de copii, sa ii invete tot ce stiu si sa ii iubeasca mai mult decat pe ei insisi, astfel incat timpul petrecut impreuna sa fie cel mai placut si cel mai frumos din viata lor, dar totodata gratuit, fara obligatii.
Si chiar daca exista si oameni pentru care situatia este cu totul alta, cineva se poate intreba cum poate exista un asemenea contrast? De ce sunt unele lucruri atat de frumoase si importante pentru unii si atat de ignorate de catre altii? De ce se pot bucura unii oameni de lucrurile pe care altii nici nu le observa? In vreme ce pentru unii, familia e totul, pentru altii nu inseamna decat un mod de a-si pierde timpul lasand ceva in urma. Pentru unii, curcubeul este cel mai frumos lucru; pentru altii furtuna de dinainte il eclipseaza prin violenta si neplacerile pe care le provoaca. Pentru unii, copiii sunt cele mai importante fiinte; pentru altii sunt doar niste creaturi enervante care presupun prea multe responsabilitati asumate. Pentru unii, soarele este cald si bland, pentru altii este fierbinte si istovitor. Iar astfel de exemple sunt mii.
Poate ca traiectoria oamenilor nu este mereu un drum nocturn prin bezna caruia ratacesc ajutati doar de faruri si indicatoare rutiere asemeni unei masini. Poate ca functia alternativa a oamenilor nu este intotdeauna data de o persoana adiacenta, ca in cazul tastelor calculatorului. Poate ca scopul si durata vietii nu sunt mereu cunoscute oamenilor, ca in cazul reactiilor chimice. Si poate ca viitorul nu este mereu o necunoscuta, asemeni ecuatiilor matematice. Dar oamenilor le place apatia, chiar daca apatia este o dorinta de moarte. Le place monotonia, chiar daca monotonia este o moarte a viselor. Le place banalul, chiar daca banalul ucide originalitatea. Le place siguranta, chiar daca siguranta reprima libertatea.
A trai din plin nu inseamna mereu a trai purtat de val. A trai imprevizibil nu inseamna mereu a trai inconstient. A iesi in evidenta nu inseamna mereu a fi extravagant. A trai fara plasa de siguranta nu inseamna mereu a trai la limita. Iubirea este de ajuns sa ii elibereze pe oameni, dar oamenii sunt ipocriti. Familia este de ajuns sa ii completeze pe oameni, dar oamenii sunt libertini. Oamenii sunt de ajuns sa ii protejeze pe oameni, dar oamenii sunt egoisti. Lucrurile marunte sunt suficiente pentru a-i face pe oameni fericiti, dar oamenii sunt lacomi. Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpara. Siguranta nu aduce linistea, dar o poate imita. Libertatea nu este absoluta, dar se poate interpreta. Interesele nu satisfac, dar pot aduce beneficii.
Valoarea unei vieti de om poate fi estimata in functie de averea acestuia. Dar patrimoniul fizic nu inseamna prea mult pe langa cel intelectual. Un om care strange bani in banca nu este cu nimic mai presus decat unul care i-a cheltuit toata viata. Dar un om care investeste in viitor este intotdeauna mai bun decat unul care a trait doar clipa. Un om care lasa in urma creatiile sale este mai apreciat decat unul care doar s-a bucurat de munca altora. Dar un om care lasa in urma o familie frumoasa si copii educati cu bun simt este cel mai bun, pentru ca patrimoniul acesta va da nastere unuia cel putin la fel de frumos.
Atunci cand mor, oamenii pot transmite un mesaj lumii. Uneori, el este receptionat. De multe ori insa este ignorat. Atunci cand mesajul isi atinge tinta, efectele sunt remarcabile si ireversibile. Dar sunt multe situatiile in care mesajul nu ajunge acolo unde fusese trimis. Fie ca nu este trimis printr-o cale utila, fie ca nu este apreciat la justa lui valoare, poate fi interpretat gresit si transformat intr-o alta problema inutila pe care nu doreste nimeni sa o rezolve. Lumea nu este mereu pregatita pentru unii oameni. Cu atat mai mult nu este pregatita sa le asculte mesajele. Cand oamenii vor sa vorbeasca lumii, lumea are probleme mai importante de rezolvat. Si problemele lumii nu sunt niciodata rezolvate, pentru ca nici scoala, nici familia nu ii invata pe oameni sa le rezolve. Ca si cum lumea nu face nimic. Lumea viseaza...

miercuri, 20 iunie 2012

Departe

Iesise pe strada sa se plimbe pentru cateva minute. Simtea ca nu mai poate sta inchisa in casa. Se plictisise si de carti, si de invatat, si de examene si de tot. Nu mai rezista. Trebuia sa scape, sa evadeze din locul acela despre care credea ca ii ucide visele. Asa ca se imbracase rapid si plecase in graba, avand totusi grija sa nu uite cheile si sa inchida ferestrele si usa.
Pentru o secunda, plimbandu-se printre oameni, avu impresia ca il vede. Dar era o iluzie, pentru ca acel El pe care credea ca il vede era departe acum. Probabil ca El o uitase de mult timp, dar ea inca insista asupra amintirii lui. Isi amintea mereu privirea lui si nu ar fi putut sa o uite nici intr-o mie de ani. Isi amintea toate momentele in care El o privise si cum ii spusese de fiecare data ca era frumoasa. Isi amintea cum o tinea de mana cand se plimbau si cum ii cerea sa nu plece niciodata de langa El. Isi amintea vocea lui somnoroasa in diminetile in care il trezea doar ca sa ii spuna cat il iubea. Isi amintea de El in fiecare zi... si de multe ori avea impresia ca il vede, dar se insela.
Se iubisera mult si aveau impresia ca nu se vor desparti niciodata. Ei bine, „niciodata” a venit mai repede decat credeau. Dar numai pentru El, caci ea inca mai credea ca ei pot fi impreuna. El alesese un alt drum si o alta jumatate... in ziua in care se hotarase sa plece, ii lasase un bilet in care o anunta ca drumul lui trebuie sa continue si ca orasul acela avea sa o ingroape daca nu pleca de acolo. Insa ea se incapatana sa il astepte sa se intoarca si il cauta zilnic pe strazi, prin parcuri sau prin locurile in care petrecusera timp impreuna. Bineinteles, nu il gasea...
De cand plecase El, se straduise sa isi vada de facultate si de viata ei asa cum era inainte sa il cunoasca. Dar totul se schimbase, nimic nu mai era la fel. Tot ceea ce ii placuse candva detesta acum. Tot ceea ce o atragea la El o respingea acum la orice el pe care il intalnea. Dar cine ar fi stiut ca El nu va fi asa cum ii promisese? Cine ar fi stiut ca pentru El, „niciodata” insemna noua lui cunostinta de pe Internet? Cine ar fi stiut ca El ar fi dat tot ce avea doar ca sa scape din acel oras? Si cine ar fi stiut ca El ar fi preferat sa inceapa totul alaturi de altcineva in loc sa aibe rabdare cu ea?
Cat de mult isi dorise ca El sa fie cel pe care il asteptase pana atunci si cat de multe isi dorea sa faca impreuna cu El! Acum ce mai avea sa stranga in brate? Pe cine sa mai tina de mana? Pe cine sa mai sarute? Cu cine sa se plimbe si cine sa ii mai spuna ca daca oboseste, o va duce pe sus acasa? Cu cine sa mai faca toate lucrurile pe care visase sa le faca alaturi de El? Tot ce ii ramasese acum erau doar promisiuni neimplinite...
Ar fi vrut sa ii lase o amintire, ceva din El care sa ii tina de urat in noptile lungi reci si in zilele scurte si triste. Insa tot ce primise fusese doar o cutie de bomboane cu care sa isi indulceasca suferinta. „Cata ironie!” – isi spusese atunci cand a vazut-o. Mai tarziu a inteles insa ca nu era o ironie si ca singuratatea poate fi foarte amara. Si desi golise cutia de bomboane, cumpara mereu una asemanatoare si muta bomboanele in cutia veche, pana cand le manca si pe acelea si trebuia sa cumpere altele. Se gandea ca odata si o data El s-ar fi intors si ar fi vrut sa ii arate ca s-a descurcat si singura, fara bomboanele lui. Dar era o sansa care intarzia sa apara...
Uneori se intreba daca se va schimba vreodata. Daca in loc sa plece pe strazi sa il caute pe El, ar fi putut pleca sa caute un altul. Daca in loc sa continue facultatea pe care o incepuse ca sa il multumeasca pe El, ar fi putut renunta ca sa inceapa alta. Daca in loc sa il astepte sa se intoarca, ar fi putut face tot ce ii trecea prin minte fara sa se simta prost apoi. Daca in loc sa se gandeasca numai la El, ar fi putut sa se gandeasca si la ea si nevoile ei. Dar oare nu de el avea nevoie?
Cumva credea ca nu se va schimba niciodata. Nu avea de ce si pentru cine. Facuse ceea ce ar fi facut oricine in situatia ei, iar El era singura exceptie pentru care a crezut in iubire. Si acum constata ca ea nu fusese o exceptie, ci doar o confirmare... Ar fi vrut sa poata recastiga controlul asupra vietii ei, dar nu se mai afla de mult in mainile ei. Avusese incredere sa il cedeze si acum era pierdut pentru totdeauna. Mai putea doar sa numere zilele in care El era departe... in care il cauta si il astepta... in care isi plangea singura de mila cu cutia de bomboane in brate.
Toate aceste ganduri si amintiri ii fura intrerupte brusc. Fara sa isi dea seama lovise pe cineva din greseala si acum persoana respectiva o zgaltaia crezand ca e drogata. Isi ceru scuze, vizibil stanjenita de situatie. Se intoarse acasa in cea mai mare graba si incepu sa planga. Doar plansul o mai linistea... Dar in timp ce plangea, isi aminti din nou cuvintele lui: daca nu pleca din acel oras, era pierduta. Amintindu-si de scena de mai devreme, isi spuse ca avea dreptate. Iesi din casa si se sui in masina.
Cateva ore mai tarziu, era la volanul masinii ei. Lumina farurilor alerga inaintea privirii ei si tot ce vedea erau doar stalpii si indicatorii rutieri de pe langa drum. Benzile albe de pe asfalt se derulau in mintea ei odata cu imagini din trecut. Nu stia incotro se indreapta, dar trebuia sa fie undeva „departe”. Daca El reusise, putea si ea. Sau cel putin asa credea. Dar cat de departe ar fi putut fugi de amintirile si trecutul ei?

Ganduri Afumate

„Felicitari! Ai stricat totul din nou...” isi spuse in gand, stingand si ultima tigara in scrumiera plina. Printre draperii si fum, soarele si caldura isi faceau cu greu drum, dar patrundeau din plin in camera dezordonata. Haosul insasi ar fi ramas mut in fata acelei privelisti, dar nici macar haosul nu ar fi intrat in acea camera. Singuratatea si linistea deveneau mai apasatoare decat praful care se asternuse peste mobila si obiectele din camera.
Patul ravasit ar fi indicat ca cineva dormise acolo, dar era doar o impresie falsa. Incercase sa doarma, insa gandurile invinsera somnul intr-un final si atunci reveni la masa de scris. Isi asternuse zeci, sute, mii de ganduri pe hartie toata noaptea si toata dimineata. Se oprea doar pentru a fuma cate o tigara atunci cand gandurile ii asaltau mintea si nu stia pe care sa il mai scrie. Si uneori nici nu apuca sa termine tigara pentru ca isi amintea o idee pe care inca nu o scrisese. Privea apoi colile de hartie asemeni unui investigator care pune cap la cap detaliile unei crime. Studia cu atentie cuvintele si frazele si apoi se apuca din nou de scris, cu si mai multa inversunare.
Intreaga camera era plina de hartii mototolite si aruncate pe jos, iar altele, scrise, erau imprastiate pe mobila si pe pat, dar si ele erau indoite sau patate. In rest, haine aruncate pe jos sau pe scaune, mototolite si ele. Un fotoliu plin de carti si o lampa rasturnata langa el. Cateva plicuri de pe masa continand scrisori ieseau de sub hartii. Alte carti zaceau prafuite si rasturnate prin biblioteca veche care gemea sub greutatea lor. Printre ele, si un aparat fotografic vechi, cu lentila sparta, prafuit si el. Dulapul cu haine era ravasit si el: prin singura usa deschisa se vedeau hainele aruncate pe rafturi si cateva hartii printre ele. Chiar si draperiile stateau sa cada, trase catre marginile ferestrei deschise. Pe jos, ceasul spart se imprastiase in toate partile. Il sparsese ciuda pe timpul care trecea nepasator.
Afara, ca si in camera, aerul era greu, irespirabil. Caldura si umezeala erau greu de suportat, iar slabele adieri de vant nu faceau altceva decat sa miste frunzele copacilor. Soarele urcase pe bolta cerului albastru si isi revarsa din plin arsita istovitoare. Sub razele lui, totul parea nemiscat, ca si cum ar fi fost toate tintuite si condamnate sa ii suporte arsita. Iar prin singura fereastra deschisa de pe acea strada, cineva se mai condamnase la acelasi tratament. Nu ar fi fost oricum mare diferenta intre aerul apasator din camera si cel de afara, asa ca nu mai conta prea mult.
Fumul de tigara si caldura formau o atmosfera densa si apasatoare, la fel ca gandurile care ii treceau prin minte. Deschisese fereastra doar pentru ca simtea ca se sufoca din cauza fumului, insa nu rezolvase prea multe. Si totusi, avea macar iluzia de ceva nou in jur. Ii lipsise aceasta senzatie si o cautase mult timp, iar cand in sfarsit credea ca a gasit-o, a disparut repede, printre ganduri si fumul de tigara. Nu stia ca tanjind dupa lucruri noi, nu le mai aprecia nici pe cele vechi, in special propria persoana. Dar incerca mereu, chiar daca primea numai dezamagiri.
Nu era prima oara cand isi reprosa ca stricase totul si cu siguranta nici prima noapte nedormita. Dar era totusi prima oara cand scrisese atat de mult, cand asternuse atatea randuri pe hartie, in liniste sau in agonie, cu ura sau cu drag. Printre ele, multe regrete, multe acuze, dar si multe amintiri frumoase, toate ordonate si asezate frumos in pagina. Atunci cand ceva nu parea la locul lui, arunca foaia cu totul si incepea de la capat, cu rabdare. Cand isi pierdea rabdarea, aprindea cate o tigara si privea tot ce scrisese, apoi continua sa scrie, chiar daca mana ii obosise iar ochii i se inrosisera. Si-ar fi scos sufletul daca ar fi stiut unde se afla, l-ar fi studiat, l-ar fi ascultat si ar fi scris tot ce ar fi aflat de la el. Dar se rezuma sa isi scotoceasca cele mai intunecate cotloane ale mintii si storcea si ultima idee din ele.
De cateva minute, se linistise. Nu mai scria si nu mai avea nici tigari sa fumeze. Privea doar fumul din camera ca si cum in albastrul lui capatau forma idei si chipuri necunoscute. Dar le cunostea pe toate, nici macar acelea nu erau noi. Le studiase si in alte dati, chiar daca unele ii reprosasera ca le privea prea atent.  Nimic nu mai era nou, tot ce stralucise candva arsese ca tigara si se transformase asemeni ei in scrum. Privind scrumiera plina, ramasese fara cuvinte. Zambi, amintindu-si ca toata noaptea si-a asternut cuvintele pe foi. „Alege-ti cuvintele cu grija, caci ele iti vor aduce sfarsitul” – isi spuse in gand. Iar sfarsitul era aproape...

marți, 19 iunie 2012

Scrisoare catre Viitorul Eu

Viitorule Eu, iti scriu acum, in viitorul tau trecut, pentru ca mie nu imi place trecutul meu. Suna ciudat, nu-i asa? Dar sunt sigur ca la vremea la care vei citi aceste randuri, vei fi inteles deja multe lucruri in legatura cu mine – adica vechiul tine. Poate tu nu ma vei mai considera ciudat asa cum ma consider eu acum. Poate tie chiar iti vor place amintirile mele, desi sunt sigur ca vei avea propriile tale amintiri si sper ca vor fi mult mai frumoase.
Nu stiu ce sa iti spun despre mine, pentru ca probabil stii deja totul. Te rog doar sa nu te certi prea tare citind aceste lucruri, erai mic cand le-ai scris si nu stiai tot ce vei sti atunci. As vrea sa iti spun ca sunt fericit, dar nu pot. As minti. Ma tem sa spun ca sunt fericit ca nu cumva cineva sa ma auda si sa imi ia chiar si iluzia ca as putea fi fericit. As vrea sa fiu optimist, dar imi pare ca optimismul se strica repede cand ceva nu merge conform planului, asa ca mai bine raman pesimist ca sa pot avea surprize placute. Ceea ce ma face sa ma gandesc ca s-ar putea ca tu sa nu citesti vreodata aceste randuri. Parca ar fi mai bine, macar nu ti-ai mai aminti lucrurile la care ma gandesc eu acum, scriindu-le.
Mai stii cand eram mici si obisnuiam sa avem vise? Eu le-am cam uitat. Nu mai visez. Dar sper ca tu sa poti visa si mai ales, sa stii sa iti urmaresti visele. Mai stii cand eram mici si nu aveam alta grija decat sa nu ne cucereasca alti copii fortareata pe care o aparam impreuna cu prietenii nostri? Ei bine, ai fi surprins sa afli cat de mult s-a complicat viata de acolo... dar cred ca ai aflat deja, nu-i asa? Sau viata ta e simpla? Deja imi pare rau ca nu imi poti raspunde. Ar fi interesant sa te intreb cateva lucruri si sa aflu raspunsurile. Poate as avea o viziune mai buna asupra viitorului.
Eu deocamdata nu privesc spre viitor. Viitorul inseamna pentru mine „maine”. Dar problema este ca inca sunt legat de trecut. Trecutul ma defineste si probabil ca te va defini si pe tine. Dar sper ca nu trecutul la care ma gandesc eu, ci un altul mai recent si mai bun. Si sa nu iti para rau pentru ceva ce te-a facut sa zambesti, chiar daca nu ai zambit prea des. Nu ar trebui sa uiti vreodata lucrurile frumoase (si iti spun asta pentru ca eu le-am cam uitat si uite ce rau e).
Mai stii cand eram la scoala si invatam bine? Eu am cam esuat. Nu mai invat bine si nici nu am ales drumul pe care mi l-as fi dorit. Dar sper ca tu sa iti poti construi drumul tau pe care sa pasesti cu incredere. Meriti. Toata lumea merita. Mai stii cand eram la scoala si aveam prieteni buni? Ei bine, ai fi surprins sa afli cat de usor se pot rupe legaturile cele mai stranse... dar cred ca ai aflat deja, nu-i asa? Sau tu ai prieteni? Ah, iar nu imi poti raspunde. Ar fi bine totusi sa ai prieteni, ca viata e trista fara ei.
Eu inca nu mi-am gasit locul in aceasta lume. Il caut in fiecare zi, mergand pe drumuri pe care nici nu gandeam ca le voi vedea vreodata. Dar problema este ca inca sunt respins si refuzat. Sunt asa cum sunt si probabil ca nu multi sunt capabili sau dispusi sa ma inteleaga, iar unii ar spune ca aceia nu ma merita. Dar sper ca tu ai inteles deja de ce eram refuzat si cine ma merita. Sau macar pe cine meritam eu, ca uneori am impresia ca nu merit pe nimeni. Si sa nu regreti ca unele persoane au plecat din viata ta. Daca erau cu adevarat importante s-ar fi intors. Bucura-te de momentele frumoase petrecute cu fiecare, chiar daca acele persoane nu mai sunt pe langa tine.
Mai stii cand eram in liceu si ne gandeam la viitor? Eu am cam intarziat. Nu am pasit spre el atunci cand ar fi trebuit si uneori imi pare ca timpul a trecut pe langa mine. Dar sper ca tu sa fi stiut sa iti calculezi timpul si sa te fi bucurat de fiecare clipa. Asa ar trebui sa faca toata lumea. Mai stii cand eram in liceu si ne intrebam ce va urma dupa majorat? Ei bine, ai fi surprins sa afli cat de putin pot reprezenta unele momente pe care le apreciezi prea mult inainte sa le traiesti... dar cred ca ai aflat deja, nu-i asa? Sau tu nu ai pus prea mult pret pe momente care te-ar fi putut dezamagi? Cred ca mi-ai raspunde ca ai aflat ce trebuie pretuit in viata si ar fi foarte bine in cazul asta.
Eu nu stiu ce sa fac cu timpul. E prea independent de vointa mea, nu il pot controla, nu il pot indupleca, nu il pot grabi si nu il pot intoarce. Dar problema este ca de multe ori l-as derula inapoi sau inainte sa vad cum ar fi fost unele situatii altfel sau cum as putea scapa dintr-una... Sunt totusi om si am regretele si frustrarile mele. Dar sper ca tu sa iti fi rezolvat toate problemele si sa te fi achitat de toate datoriile. Si sa nu iti para rau ca timpul trece doar o data. Pretuieste fiecare clipa si nu vei mai vrea sa controlezi timpul.
Mai stii cand am scris aceasta scrisoare? Eu stiu foarte bine. Nu am putut gandi o alta modalitate prin care sa iti spun lucruri despre vechiul tine – adica despre mine. Dar sper sa nu te superi si sa intelegi totul, ca eu acum nu inteleg foarte multe. Mai stii, totusi, cand am scris aceasta scrisoare? Ei bine, ai fi surprins sa afli ce lucruri pot face unii oameni si cum le pot schimba viata... dar cred ca ai aflat deja, nu-i asa? Sau tu nu ai citit aceasta scrisoare? Din nou, nu imi poti raspunde. Ar fi bine sa o citesti totusi. Si perfect sa o si intelegi.
De fapt, nu, perfect ar fi sa iti traiesti viata alaturi de cine vrei tu asa cum vrei tu. Sa nu faci ca mine... uite ce grija am eu: sa iti dau tie sfaturi! Si nici nu te cunosc! Frumos, nu!? Dar in fine, ce mai conteaza? Poate tu nici nu vei citi aceste randuri, poate o va face altcineva. Ma intreb cine ar putea sa le citeasca, dar cine stie pe unde voi pastra aceasta scrisoare si cine va avea acces la ea? Rog doar pe cei care o vor gasi sa ti-o arate cand considera ei ca este momentul potrivit. Eu nu m-am priceput niciodata la masuri, le-am exagerat mereu in plus sau in minus. Si nici nu am fost suficient pentru cineva vreodata. Am fost prea mult sau prea putin. Pentru tine insa sper ca am fost destul. Sa nu ma urasti pentru ca nu iti pot spune ca te iubesc. Sa ma urasti doar daca nu ma poti iubi asa cum sunt eu. Dar sa te iubesti pe tine, intotdeauna. Ai toate motivele: esti cel mai important om pe care il cunosti pentru ca daca nu erai tu, nimic din viata ta nu ar fi fost la fel.

Al tau sincer,
Vechiul Eu

Scrisoarea

Scrisoarea nu este o modalitate invechita de comunicare, ci a evoluat. De la scrisoarea clasica, scrisa pe o coala de hartie sau papirus s-a ajuns la scrisoarea moderna, scrisa intr-o pagina virtuala. Daca scrisorile clasice se expediau prin posta sau curieri, scrisorile moderne folosesc posta electronica. Ea lucreaza mult mai rapid si livreaza scrisorile aproape instant. Si in plus, ofera o siguranta in plus ca scrisoarea va fi citita doar de catre destinatar.
Scrisoarea, fie ea clasica sau electronica, reprezinta o modalitate convenabila de comunicare pentru ca permite expeditorului sa isi aseze gandurile intr-o anumita ordine si sa poata expune mai usor idei pe care intr-o discutie obisnuita i-ar fi fost greu sa le sustina. Scrisorile pot exprima si povesti multe lucruri pe care in mod normal oamenii nu ar avea timp sa le observe sau relateze. Este o forma de comunicare mult mai personala si mai elaborata.
Dar scrisoarea este si subapreciata. Secolul XX a fost numit si „Secolul Vitezei”. Oamenii s-au obisnuit sa faca totul in graba, cat mai rapid si fara complicatii. Lungimea si caracterul scrisorii s-a modificat tot mai mult in decursul timpului, astfel ca in prezent, scrisoarea este de obicei formala, prezentand oferte, bilanturi, situatii, probleme sau intentii, totul cu un caracter oarecum oficial. Formulele de adresare si regulile de scriere au iesit din componenta ei, in special in cazul scrisorii electronice. Scrisorile actuale sunt in mare parte oferte de cumparaturi sau vacante, facturi sau notificari, avertizari, plangeri sau cereri etc.
Foarte putini oameni isi mai adreseaza scrisori, iar cei care fac asta nu primesc intotdeauna si raspunsul. In trecut, oamenii obisnuiau sa le scrie prietenilor, rudelor, persoanelor iubite sau pur si simplu necunoscutilor care se ofereau sa le fie corespondenti.  Scriau scrisori de dragoste, de ura, de simpatie, de antipatie, de multumire, de repros, de iertare, de acuzare, de suparare, de bucurie, de dor sau pur si simplu de informare. In prezent, oamenii le scriu mai mult necunoscutilor sau doctorilor, destainuindu-se in randurile acelea asa cum nu o pot face in fata cunoscutilor. Se exprima mai bine in scris si au curajul sa se prezinte asa cum sunt pentru ca nu se tem de efectele acelei prezentari. Unii mai scriu inca scrisori de dragoste in care au curajul sa spuna ceea ce nu pot spune persoanei iubite, dar majoritatea nu ajung vreodata la destinatari.
Scrisoarea reprezinta mult mai mult decat scrisul, chiar daca de la el i se trage numele. Scrisoarea reprezinta omul din spatele randurilor, cel care a scris-o. Reprezinta povestea lui, asa cum o relateaza el. Reprezinta sentimentele lui, asa cum le exprima el. Reprezinta o parte din sufletul lui, transpusa in randurile scrise mai atent sau mai neglijent, mai frumos sau mai urat, mai lung sau mai scurt. Dar totodata, reprezinta si destinatarul, pentru ca ce ar fi scrisoarea fara cineva care sa o citeasca?


Articol inscris in Blog Power, editia 27 dupa o tema propusa de Bianca: "Deja un mijloc invechit de comunicare - scrisoarea. Pentru cine aș scrie câteva rânduri pe o pagină și despre ce ar fi? De dragoste? De mulțumire? De iertare? Ne putem exprima mai bine în scris?"
Alte articole: "Prafuitele scrisori...", "Scrisoare catre copilarie", "Scrisoare Destinata Trecutului"