Departe

Iesise pe strada sa se plimbe pentru cateva minute. Simtea ca nu mai poate sta inchisa in casa. Se plictisise si de carti, si de invatat, si de examene si de tot. Nu mai rezista. Trebuia sa scape, sa evadeze din locul acela despre care credea ca ii ucide visele. Asa ca se imbracase rapid si plecase in graba, avand totusi grija sa nu uite cheile si sa inchida ferestrele si usa.

Pentru o secunda, plimbandu-se printre oameni, avu impresia ca il vede. Dar era o iluzie, pentru ca acel El pe care credea ca il vede era departe acum. Probabil ca El o uitase de mult timp, dar ea inca insista asupra amintirii lui. Isi amintea mereu privirea lui si nu ar fi putut sa o uite nici intr-o mie de ani. Isi amintea toate momentele in care El o privise si cum ii spusese de fiecare data ca era frumoasa. Isi amintea cum o tinea de mana cand se plimbau si cum ii cerea sa nu plece niciodata de langa El. Isi amintea vocea lui somnoroasa in diminetile in care il trezea doar ca sa ii spuna cat il iubea. Isi amintea de El in fiecare zi... si de multe ori avea impresia ca il vede, dar se insela.

Se iubisera mult si aveau impresia ca nu se vor desparti niciodata. Ei bine, „niciodata” a venit mai repede decat credeau. Dar numai pentru El, caci ea inca mai credea ca ei pot fi impreuna. El alesese un alt drum si o alta jumatate... in ziua in care se hotarase sa plece, ii lasase un bilet in care o anunta ca drumul lui trebuie sa continue si ca orasul acela avea sa o ingroape daca nu pleca de acolo. Insa ea se incapatana sa il astepte sa se intoarca si il cauta zilnic pe strazi, prin parcuri sau prin locurile in care petrecusera timp impreuna. Bineinteles, nu il gasea...

De cand plecase El, se straduise sa isi vada de facultate si de viata ei asa cum era inainte sa il cunoasca. Dar totul se schimbase, nimic nu mai era la fel. Tot ceea ce ii placuse candva detesta acum. Tot ceea ce o atragea la El o respingea acum la orice el pe care il intalnea. Dar cine ar fi stiut ca El nu va fi asa cum ii promisese? Cine ar fi stiut ca pentru El, „niciodata” insemna noua lui cunostinta de pe Internet? Cine ar fi stiut ca El ar fi dat tot ce avea doar ca sa scape din acel oras? Si cine ar fi stiut ca El ar fi preferat sa inceapa totul alaturi de altcineva in loc sa aibe rabdare cu ea?

Cat de mult isi dorise ca El sa fie cel pe care il asteptase pana atunci si cat de multe isi dorea sa faca impreuna cu El! Acum ce mai avea sa stranga in brate? Pe cine sa mai tina de mana? Pe cine sa mai sarute? Cu cine sa se plimbe si cine sa ii mai spuna ca daca oboseste, o va duce pe sus acasa? Cu cine sa mai faca toate lucrurile pe care visase sa le faca alaturi de El? Tot ce ii ramasese acum erau doar promisiuni neimplinite...

Ar fi vrut sa ii lase o amintire, ceva din El care sa ii tina de urat in noptile lungi reci si in zilele scurte si triste. Insa tot ce primise fusese doar o cutie de bomboane cu care sa isi indulceasca suferinta. „Cata ironie!” – isi spusese atunci cand a vazut-o. Mai tarziu a inteles insa ca nu era o ironie si ca singuratatea poate fi foarte amara. Si desi golise cutia de bomboane, cumpara mereu una asemanatoare si muta bomboanele in cutia veche, pana cand le manca si pe acelea si trebuia sa cumpere altele. Se gandea ca odata si o data El s-ar fi intors si ar fi vrut sa ii arate ca s-a descurcat si singura, fara bomboanele lui. Dar era o sansa care intarzia sa apara...

Uneori se intreba daca se va schimba vreodata. Daca in loc sa plece pe strazi sa il caute pe El, ar fi putut pleca sa caute un altul. Daca in loc sa continue facultatea pe care o incepuse ca sa il multumeasca pe El, ar fi putut renunta ca sa inceapa alta. Daca in loc sa il astepte sa se intoarca, ar fi putut face tot ce ii trecea prin minte fara sa se simta prost apoi. Daca in loc sa se gandeasca numai la El, ar fi putut sa se gandeasca si la ea si nevoile ei. Dar oare nu de el avea nevoie?

Cumva credea ca nu se va schimba niciodata. Nu avea de ce si pentru cine. Facuse ceea ce ar fi facut oricine in situatia ei, iar El era singura exceptie pentru care a crezut in iubire. Si acum constata ca ea nu fusese o exceptie, ci doar o confirmare... Ar fi vrut sa poata recastiga controlul asupra vietii ei, dar nu se mai afla de mult in mainile ei. Avusese incredere sa il cedeze si acum era pierdut pentru totdeauna. Mai putea doar sa numere zilele in care El era departe... in care il cauta si il astepta... in care isi plangea singura de mila cu cutia de bomboane in brate.

Toate aceste ganduri si amintiri ii fura intrerupte brusc. Fara sa isi dea seama lovise pe cineva din greseala si acum persoana respectiva o zgaltaia crezand ca e drogata. Isi ceru scuze, vizibil stanjenita de situatie. Se intoarse acasa in cea mai mare graba si incepu sa planga. Doar plansul o mai linistea... Dar in timp ce plangea, isi aminti din nou cuvintele lui: daca nu pleca din acel oras, era pierduta. Amintindu-si de scena de mai devreme, isi spuse ca avea dreptate. Iesi din casa si se sui in masina.

Cateva ore mai tarziu, era la volanul masinii ei. Lumina farurilor alerga inaintea privirii ei si tot ce vedea erau doar stalpii si indicatorii rutieri de pe langa drum. Benzile albe de pe asfalt se derulau in mintea ei odata cu imagini din trecut. Nu stia incotro se indreapta, dar trebuia sa fie undeva „departe”. Daca El reusise, putea si ea. Sau cel putin asa credea. Dar cat de departe ar fi putut fugi de amintirile si trecutul ei?