Razbunarea

„In iubire si in razboi totul e posibil”, spune o veche expresie. S-a dovedit in timp ca atat razboiul, cat si dragostea, pot distruge si pot crea in egala masura. Oamenii lupta pentru ce iubesc si iubesc sa lupte. Dar nu de putine ori, de la iubire la razboi este un pas atat de mic, incat e nevoie de un singur imbold pentru a-l face.

In mitologia greaca, Paris, printul Troiei, a rapit-o pe frumoasa Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Aceasta rapire a generat un conflict imens intre greci si troieni, dar implicand si aliatii lor, uneori chiar divinitatile. Razboiul troian ar fi durat zece ani si s-ar fi sfarsit cu victoria grecilor prin folosirea unei arme secrete din interiorul cetatii – calul troian, ducand la distrugerea Troiei si uciderea lui Paris., iar Menelaus si-ar fi recapatat sotia, intorcandu-se impreuna acasa. Dar au existat pierderi uriase si in tabara grecilor, atat in timpul razboiului, cat si ulterior, datorita faptului ca grecii devastasera templele divinitatilor din Troia si au atras furia acestora asupra lor. Asadar, un lung sir de razbunari care nu a dus la nimic bun.

Astazi, iubirea nu mai genereaza conflicte la scara larga. Ele apar intre cei care se iubesc sau considera ca se iubesc si cei din jurul lor, dar nu sunt putine cazurile in care conflictele apar intre indragostiti. Si cum cei doi sunt mai mereu doua persoane orgolioase, fiecare considera ca are dreptate, ca iubeste mai mult si ca merita scuzele celuilalt. Iar daca nu le primeste, cauta sa se razbune pentru ce a patit in orice fel posibil, starnind un mic razboi cu persoana asa-zis „iubita”.

Dar conflictele nu apar doar intre iubiti, ci si intre prieteni, rude, cunostinte etc. Doi prieteni se pot certa din diverse motive si astfel pot ajunge sa nu isi mai vorbeasca reciproc sau chiar sa se deteste si sa isi creeze probleme unul altuia. Doi frati se pot certa asupra mostenirii parintilor, ajungand sa o distruga sau instraineze daca celalalt nu le-o cedeaza. Si in general, oamenii incearca sa razbune orice patesc, fie doar pentru ca nu vor sa ramana datori...

Razbunarea nu este un lucru bun, dar este atat de dulce pentru cei care o folosesc, incat considera ca trebuie sa o duca la bun-sfarsit. Nu conteaza cat dureaza sau cat consuma, conteaza doar ca rezultatele sa fie pe masura daunelor sau ranilor celui care se razbuna. Filosoful Francis Bacon spunea ca „razbunandu-se, oamenii se fac egalii adversarilor lor; iertandu-i, se arata superiori lor”. Dar oamenilor nu le mai pasa de cat de bine este sau nu sa se razbune. Tot ce au atunci este orgoliul propriu care trebuie hranit, trebuie vindecat de ranile suferite si asta nu se poate daca nu produc si ei un rau celui care i-a ranit. Si nu oricum, ci in egala masura, dupa principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

In timp, dorinta de razbunare poate creste si se poate hrani cu sufletele oamenilor. Le ucide visele si personalitatea si ii transforma in masini de razboi incapabile de a gandi altceva decat modalitatea in care sa se achite de „datorii” fata de cei pe care si-i desemneaza ca si dusmanii lor de moarte. Si la fel ca in cazul razboiului troian, rezultatele sunt devastatoare, atat daca razbunarea isi atinge scopul, cat si daca esueaza. Oamenii isi pot invinge adversarii, provocandu-le daune egale sau chiar mai mari decat cele primite din partea lor. Dar la fel pot fi invinsi, primind noi rani pe care sa le poarte, amintindu-le mereu de cele intamplate si alimentandu-le si mai mult ura fata de adversarii lor. Se spune ca cea mai buna razbunare este uitarea, dar cum este ea posibila atunci cand ranile inca dor prea tare? Iar daca razbunarea este singurul ideal pentru oameni, cum pot razbuna oamenii raul fara sa devina rai ca si el?