Ganduri Afumate

„Felicitari! Ai stricat totul din nou...” isi spuse in gand, stingand si ultima tigara in scrumiera plina. Printre draperii si fum, soarele si caldura isi faceau cu greu drum, dar patrundeau din plin in camera dezordonata. Haosul insasi ar fi ramas mut in fata acelei privelisti, dar nici macar haosul nu ar fi intrat in acea camera. Singuratatea si linistea deveneau mai apasatoare decat praful care se asternuse peste mobila si obiectele din camera.

Patul ravasit ar fi indicat ca cineva dormise acolo, dar era doar o impresie falsa. Incercase sa doarma, insa gandurile invinsera somnul intr-un final si atunci reveni la masa de scris. Isi asternuse zeci, sute, mii de ganduri pe hartie toata noaptea si toata dimineata. Se oprea doar pentru a fuma cate o tigara atunci cand gandurile ii asaltau mintea si nu stia pe care sa il mai scrie. Si uneori nici nu apuca sa termine tigara pentru ca isi amintea o idee pe care inca nu o scrisese. Privea apoi colile de hartie asemeni unui investigator care pune cap la cap detaliile unei crime. Studia cu atentie cuvintele si frazele si apoi se apuca din nou de scris, cu si mai multa inversunare.

Intreaga camera era plina de hartii mototolite si aruncate pe jos, iar altele, scrise, erau imprastiate pe mobila si pe pat, dar si ele erau indoite sau patate. In rest, haine aruncate pe jos sau pe scaune, mototolite si ele. Un fotoliu plin de carti si o lampa rasturnata langa el. Cateva plicuri de pe masa continand scrisori ieseau de sub hartii. Alte carti zaceau prafuite si rasturnate prin biblioteca veche care gemea sub greutatea lor. Printre ele, si un aparat fotografic vechi, cu lentila sparta, prafuit si el. Dulapul cu haine era ravasit si el: prin singura usa deschisa se vedeau hainele aruncate pe rafturi si cateva hartii printre ele. Chiar si draperiile stateau sa cada, trase catre marginile ferestrei deschise. Pe jos, ceasul spart se imprastiase in toate partile. Il sparsese ciuda pe timpul care trecea nepasator.

Afara, ca si in camera, aerul era greu, irespirabil. Caldura si umezeala erau greu de suportat, iar slabele adieri de vant nu faceau altceva decat sa miste frunzele copacilor. Soarele urcase pe bolta cerului albastru si isi revarsa din plin arsita istovitoare. Sub razele lui, totul parea nemiscat, ca si cum ar fi fost toate tintuite si condamnate sa ii suporte arsita. Iar prin singura fereastra deschisa de pe acea strada, cineva se mai condamnase la acelasi tratament. Nu ar fi fost oricum mare diferenta intre aerul apasator din camera si cel de afara, asa ca nu mai conta prea mult.

Fumul de tigara si caldura formau o atmosfera densa si apasatoare, la fel ca gandurile care ii treceau prin minte. Deschisese fereastra doar pentru ca simtea ca se sufoca din cauza fumului, insa nu rezolvase prea multe. Si totusi, avea macar iluzia de ceva nou in jur. Ii lipsise aceasta senzatie si o cautase mult timp, iar cand in sfarsit credea ca a gasit-o, a disparut repede, printre ganduri si fumul de tigara. Nu stia ca tanjind dupa lucruri noi, nu le mai aprecia nici pe cele vechi, in special propria persoana. Dar incerca mereu, chiar daca primea numai dezamagiri.

Nu era prima oara cand isi reprosa ca stricase totul si cu siguranta nici prima noapte nedormita. Dar era totusi prima oara cand scrisese atat de mult, cand asternuse atatea randuri pe hartie, in liniste sau in agonie, cu ura sau cu drag. Printre ele, multe regrete, multe acuze, dar si multe amintiri frumoase, toate ordonate si asezate frumos in pagina. Atunci cand ceva nu parea la locul lui, arunca foaia cu totul si incepea de la capat, cu rabdare. Cand isi pierdea rabdarea, aprindea cate o tigara si privea tot ce scrisese, apoi continua sa scrie, chiar daca mana ii obosise iar ochii i se inrosisera. Si-ar fi scos sufletul daca ar fi stiut unde se afla, l-ar fi studiat, l-ar fi ascultat si ar fi scris tot ce ar fi aflat de la el. Dar se rezuma sa isi scotoceasca cele mai intunecate cotloane ale mintii si storcea si ultima idee din ele.

De cateva minute, se linistise. Nu mai scria si nu mai avea nici tigari sa fumeze. Privea doar fumul din camera ca si cum in albastrul lui capatau forma idei si chipuri necunoscute. Dar le cunostea pe toate, nici macar acelea nu erau noi. Le studiase si in alte dati, chiar daca unele ii reprosasera ca le privea prea atent.  Nimic nu mai era nou, tot ce stralucise candva arsese ca tigara si se transformase asemeni ei in scrum. Privind scrumiera plina, ramasese fara cuvinte. Zambi, amintindu-si ca toata noaptea si-a asternut cuvintele pe foi. „Alege-ti cuvintele cu grija, caci ele iti vor aduce sfarsitul” – isi spuse in gand. Iar sfarsitul era aproape...