Intalnirea

Demult, pe cand oamenii nu cunosteau libertatile tehnologiei, distantele pareau imposibil de parcurs. Cu toate acestea, nimic nu putea opri visele si sperantele lor. Iar atunci cand aparea si iubirea in ecuatie, totul parea realizabil.

O fata blonda, cu ochii verzi, inalta si zvapaiata, traia la marginea pamantului. Se simtea uneori singura, in special iarna, cand frigul ii ingheta suvitele blonde, transformandu-le in cristale unduite pe umerii ei. Dar in restul timpului ii placea sa se inconjoare de oameni si sa ii indrume catre visele lor. Ii imbratisa calduros pe toti si ii purta departe, in lumea ei. Ii ajuta sa ajunga acolo unde isi doreau, fara sa ceara ceva in schimb. Iar ei o admirau intotdeauna in splendoarea si nelinistea ei. Dar putini stiau ca in sufletul ei se ascundea un vis... o dorinta secreta pe care numai ea o stia.

De ceva timp, cunoscuse un baiat blond cu ochii albastri, inalt si foarte palid, care traia in varful muntilor. Era linistit si avea cel mai cald suflet din cate cunoscuse. Si lui ii placea sa ii ajute pe oameni, dar uneori alegea sa se ascunda si sa fie singur in lumea lui. Era un singuratic si nu se inconjura de prea multa atentie. Si nu il observau prea multi oameni, mai degraba ii simteau lipsa atunci cand se ascundea. Nimeni nu stia ce e cu el, de unde vine si unde se duce, dar stiau ca in fiecare zi trecea peste munti si apoi se culca in umbra lor.

Fata il urmarea in fiecare zi. Il sorbea din priviri si ar fi facut orice sa il poata urmari, dar nu putea urca pe munti in urma lui. Uneori ar fi vrut sa il strige, dar el era prea departe sa o poata auzi. Asa ca se multumea sa se aseze mereu la poalele muntilor pe crestele carora se plimba el si sa il astepte in speranta ca va cobori candva la ea. Dar el se ascundea mereu si nu mai cobora. Si ar fi dat orice sa stie unde se ascundea si de ce, dar el era un singuratic si nimeni nu ii putea spune ce se intampla cu el.

Nu ar fi avut cum sa stie cineva ca in secret, baiatul blond cu ochi albastri iubea si el, la randul lui, o fata. Iar el hotarase sa pastreze secretul oricat ar fi fost nevoie, pentru ca nu credea ca iubirea lor ar fi posibila. Nu credea in iubire asa cum nu prea avea incredere nici in ceilalti. Se simtea singur, dar stia ca din iubire ar fi putut suferi mai rau, astfel ca nu dorea sa isi faca sentimentele cunoscute. Nici nu ar fi avut cum, caci fata pe care o iubea el era atat de departe de el. O vazuse in calatoriile sale, dar nu indraznise sa ii vorbeasca. Iar ea, timida, nu ii vorbise nici ea. Spera insa ca intr-o zi va reusi sa discute cu ea si sa ii spuna macar ce avea pe suflet. Dar ziua aceea parea sa nu mai vina...

Intr-o zi, baiatul alese sa nu se mai ascunda. Cobori de pe munti si se indrepta catre orizont, timid. Nu stia ce face, dar ceva ii spunea ca va fi bine. Din distanta, fata cu ochii verzi il sorbea din priviri, ca de obicei, dar de data aceasta era foarte mirata. Avea impresia ca baiatul vine catre ea si nu stia ce sa faca. S-ar fi ascuns, dar nu avea unde. Chipul ei radia de fericire, iar zambetul ei larg si sclipirea din privire ar fi fost greu de acoperit. Si avea impresia ca si el o observa de data aceasta, desi distanta dintre ei nu ii permitea sa fie sigura. Insa el se apropia incet, dar sigur.

Intre timp, o observase si el. O vedea cum il priveste fix, zambind si asteptandu-l. Parul ei blond flutura in bataia vantului, iar sclipirea din privirile ei aproape ca lumina chipul lui palid. Incepu sa zambeasca si el, involuntar. O agitatie ciudata il cuprinsese si parca voia sa se grabeasca, dar pastra pasul lui obisnuit. Si pe masura ce se apropia de ea, incepea sa o observe. Avea niste trasaturi discrete, unduindu-se in curbe line si mici detalii curioase. Parul ei blond cadea pe umerii ei rotunzi, iar rochia ei lunga si fina ca o spuma se misca in acelasi ritm cu suvitele ei. Ochii ei erau patrunzatori, ca si cand in spatele lor era o profunzime necunoscuta, dar dornica de eliberare. Parea linistita, in asteptarea ei, dar aproape ca putea simti freamatul din interiorul ei.

Cu un ultim pas, ajunse langa ea. O privi indelung, ca si cum regasea o veche cunostinta pe care nu o mai vazuse de mult timp. Iar ea, la randul ei, il admira in tacere, suspinand cu fiecare secunda in care tacerea se adancea. Dupa cateva secunde, el ii zambi, iar ea izbucni intr-o imbratisare tandra. Surprins, ii raspunse si el la fel, ramanand uniti pentru un timp. Isi povestira apoi vietile lor care acum pareau atat de lipsite de sens. Din cand in cand, isi aruncau cate o privire sclipitoare in timp ce se tineau de maini. Si de atunci, soarele si marea au ramas de nedespartit. Pe oriunde ar fi umblat in timpul zilei, soarele mangaia marea cu razele lui, iar ea i le imbratisa in valurile ei. Iar seara, el se arunca in bratele ei, unde ramanea pana dimineata. Si oricat de nelinistita ar fi fost ea, il primea mereu cu drag si caldura. Chiar daca erau atat de departe, iubirea invinsese. Si tot ce ii trebuise a fost o simpla intalnire...