luni, 4 iulie 2016

Sub Semnul Întrebării


Se aşterne încă o dată praful peste lacrimile cerului, iar razele soarelui veghează ca liniştea să fie deplină în cuptorul mocnit care arde hârtiile mâzgălite de viaţă. Cuvinte şi idei se risipesc cu fumul, capetele se răsucesc şi ochii se închid – fiecare citeşte o altă poveste în paginile aceleiaşi cărţi.
A mai trecut o vijelie a uitării în încercarea de a spăla păcatele unei plămădeli din lut. Dar lutul s-a întărit în piatră şi s-a ascuns la umbra minciunilor şoptite apăsător în spatele unui dezinteres înfiorător. Apoi a ridicat edificii întregi a căror temelie s-a constituit din cuvinte spuse în vânt care au plecat cât un grăunte şi s-au întors cât un munte – limbajul este doar o unealtă pentru ascunderea adevărului.
Curând s-ar cerne iar amurgul din norii grei de plumb ce strâng în ei tunetele cuvintelor mute şi adevărurilor surde deasupra orizontului. Câteodată cerul pare prea mic pentru greutatea lor şi atunci marea îi îmbrătişează cu valurile ei albastre precum şi-ar îmbrăţişa fraţii şi surorile, de mult pierduţi – uitarea este mântuirea păcatelor.
Un alt miez de noapte va aduce o nouă zi, iar lumea se va spăla pe mâini de acţiuni şi pe ochi, de consecinţe. Se va căuta şi se va regăsi asemeni minţii filosofice care caută adevărul în pahar, crezând că vinul e poezie îmbuteliată. Se va îmbăta din nou cu efemeritatea detaliilor şi inocenţa aparenţelor şi va căuta tiparul care iese din tipare doar pentru a-l desface, descoase, descompune şi recompune între limitele impuse şi corupte – oamenii sunt la fel de loiali pe cât este nevoia lor.
Târziu în timp, pe-o ultimă pagină a istoriei, s-ar uita în urmă pulsarul rămas în locul soarelui, gândind şi căutând cu ardoare în trecut un moment de bunătate în ciclurile infinite ale ceasului de neînduplecat. Însă vidul renăscut din dispariţia tuturor ar fi mai plin şi mai bogat decât a fost vreodată trecutul îndepărtat şi prea tăcut, care nu ar mai avea vreun răspuns. Şi-ar întreba atunci pulsarul precum întreabă poetul de ce mai vine primăvara, dacă oricum va fi iarnă iar – „de ce am trăit cu certitudine mereu sub semnul întrebării?”

vineri, 18 martie 2016

În Ordinea Dispariţiei

Am lăsat în urmă 365 file de cenuşă şi nisip de pietre fine. Le-au turnat şi sticla, şi inima, printre suspine. Ca un cronicar într-un decor alambicat mi-am pus sufletul în cuvinte şi acelea au cântărit mai greu ca viaţa. Am vrut să pictez apusul cu ele, dar lacrimile au spălat acuarela lor şi minciunile le-au cuprins în a lor gheaţă. Soarele şi-a ascuns apoi chipul blând şi albul a cuprins orizontul. A îngheţat şi durerea, grea ca sufletul şi surdă precum pământul...
S-au cernut cu îngăduinţă fărâme de speranţă şi disperare deopotrivă, iar drumul s-a şters sub căptuşeala lor dulce-amăruie. Şi-au pierdut sensul apoi în oceanul alb, în care şi minciunile au devenit mute, fără ca vântul să le îngăduie. Iar între toate, singur râul timpului a continuat să curgă, muşcând câte puţin din mal. Priviri absente erau atrase de ispita poveştii lui, dar trupurile lor fără suflet aşteptau fericirea în zadar. Adevărul, abătut şi el din cale, aştepta acum să fie descoperit. Însă doar ochii înfometaţi, vânători de tinereţe şi ageri încă l-au regăsit. Astfel, o pânză întreagă de iluzii şi false impresii era întinsă aşa cum se agaţă într-un copac bătrân, cu tandreţe, un leagăn. Trebuia să scap din această capcană, dar singura cale de ieşire era doar dincolo de păianjen...
Lumina cheamă cu ecou, dar până la ea multe plăceri tentează ochiul şi simţurile învăluie mintea în confuzia minciunilor. Presiunea e mare şi un singur salt din impuls poate produce arsuri grave ca urmare a greşelilor. Urmărind soarele se aşteaptă măcar un sărut ori un cuvânt sincer. Dar visul frumos se sfârşeşte brusc când plumbul se îngrămădeşte în cer. Nu se mai distinge nici ce este aproape, nici cine este împreună... Şi totul pare crud şi pur până când apar viermii din văgăună...
Neoanele încep să înlocuiască soarele şi pare firesc ca un chip să se rătăcească în întunericul anonimităţii, în vreme ce mii de măşti se ridică să dicteze turmelor cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă. Vina nu o poartă nimeni, căci unii închid ochii, aşteptând ca vocile să le dea semnale, în timp ce alţii se spală cu sânge pe mâini, făcând petele să dispară şi martorii – să tacă. Iar dacă acest decor le va fi mormântul, ar aştepta împăcaţi sfârşitul şi s-ar înscrie liniştiţi în necrolog. Şi dacă iarna nu mai trece, „mâine este doar viitorul ieri” – ar fi unicul epilog.