luni, 31 martie 2014

Motiv de Divorţ

De luni de zile mă întâlnesc tot mai des cu un motiv de divorţ, de parcă ar putea exista conexiuni în separări... Şi aş putea spune că îţi seamănă, dar ceva e diferit şi de aceea vă iubesc egal, de parcă ar putea exista similaritate în diversitate şi egalitate în imparitate... Ai putea spune că iubirea este unică şi poţi iubi o singură persoană odată, însă ai şti şi tu că este un silogism ilogic, pentru că nu poţi iubi dacă nu te iubeşti.
Probabil că ştiai deja de ceva timp, căci locuim într-un cartier mic şi lucrurile se află, desigur. Mi-ai spus cândva că lucrurile pe care le aflăm vin cu un preţ şi cred că ai avut dreptate, dar am constatat în timp că oamenii pot vinde fără să poată oferi şi pot lua fără să poată primi. Îmi amintesc acum, de fapt, tot ce nu a fost să fie şi realizez că promisiunile sunt doar vise lăsate să evadeze în realitate. Te ademenesc cu mirajul lor şi parcă le-ai da crezare, dar te trezeşti după un timp şi rămâi doar cu amintirile.
Acum poţi spune că te-am dezamăgit şi m-am topit ca o iluzie în braţele tale de ceară. Da, te-am citit ca pe o carte de vizită şi te-am riscat ca pe o carte de joc. Te-am folosit ca pe o chitară şi ţi-am tăiat coardele. Te-am înălţat ca pe un fluture şi ţi-am spălat aripile. Te-am învârtit ca pe o roată şi te-am strivit ca pe o hârtie. Te-am suit pe un piedestal de aur şi te-am spart ca pe un bibelou. Te-am întors din lumea ta şi te-am înlănţuit în realitate. Iar realitatea a fost mai dureroasă decât toate acestea – aceea că sunt om şi oamenii nu sunt perfecţi.
Realitatea este ironică, într-adevăr, dar cea mai mare ironie este circul paradisului: iubirea e oarbă şi te poţi simţi în paradis când iubeşti, apoi descoperi cât de penibilă a fost situaţia din care credeai că tocmai ai ieşit, deşi ea persistă şi va continua până când fie vei uita sentimentele, fie vei întâlni o nouă situaţie. Iar între iubiri poţi vedea cum Cupidon însăşi se prăbuşeşte din văzduh şi se târăşte în cârje până la groapa cu mocirlă în care veţi îngenunchia împreună, în ruşine.
Ţi-aş aduce flori, ca să mă ierţi, dar între glumele beţivilor din cartier şi bârfele soţiilor acestora, aş situa florile în mijlocul inutilităţii. Poate ceva mai jos, spre utilitate, ar sta iertarea, mult mai sus acceptul tău, în vârf promisiunile şi la bază uitarea. E amuzant (nu-i aşa?) cum călcăm în picioare amintirile uitate pe care le păstram cândva în minte ori în inimă... aproape la fel de amuzant cât avem impresia că devine totul în prezenţa alcoolului. Şi iată, aşadar, motivul de divorţ...

vineri, 28 martie 2014

Complicatul Simplu

Era o seară rece şi întunecoasă. Pâlcuri de ceaţă se abăteau răzleţ peste străzile pustii, iar Luna îşi ascundea, timidă, chipul după norii zdrenţuiţi. Pe acoperişuri, siluete întunecate priveau impasibil cu ochi aprinşi trecătorii răzleţi, grăbiţi şi înfriguraţi. De jos, de prin coteţe şi curţi lătrau ameninţător spre ele dulăi cu mai multă blană decât minte şi mai multe labe decât scopuri în viaţă. Din când în când se mai aprindea câte o lumină, se mai deschidea câte o fereastră sau câte o uşă şi o voce răguşită şi somnoroasă tempera bestiile cu câte un pantof aruncat razant pe lângă siluetele maiestoase provocatoare de zarvă.
Pe lângă cimitir, domnul Escu, un motan alb, simandicos, îşi flutura mustăţile în vântul rece în căutarea deşeurilor comestibile cu aromă de carne. Cunoştea bine locul şi ştia că oricât de pustiu ar părea, întotdeauna se găsea câte o şunculiţă atârnată într-un cârlig, câte un os aruncat la nimereală, câte un şoric părăsit în dezgust sau, de ce nu, cina vreunei potăi neatente, ocupată cu urmărirea confraţilor felini. Însă fix când domnul Escu luase urma unei arome interesante, o poartă se deschise în faţa lui şi un om grăbit se împiedică de el, şifonându-i serios preţioasa blană.
- Ce faci, prietene?! – strigă motanul, indignat, în timp ce îşi zburlea blana spre a o scutura.
- Mă scuzaţi, orbecăi omul, nu v-am văzut. Aveţi nevoie de ajutor?
Motanul îşi lingea blana dezinteresat. Omul se ridică, privi în jurul său, apoi îl văzu:
- Tu... adică dumneavoastră, pardon, vorbiţi!? – îl întrebă mirat.
- Să zici mersi că sunt calm de fel şi nu am făcut mai mult – pufni motanul cu dezgust.
- Asta este uimitor – îi replică omul. Permiteţi-mi să mă prezint: eu sunt Costică, dar toţi îmi spun Pierde-Vară. Îmi cer scuze pentru neplăcerea pricinuită, mă grăbeam să ies şi nu am gândit că aţi fi în trecere.
- Pisic Escu mă numesc şi din câte ştiu nu am altă poreclă, dacă nu cumva luăm în considerare „pis pis”-urile prin care mă mai cheamă câte unii.
Omul începu să râdă, însă motanul continuă la fel de grav:
- Ia spune, Costică, mereu ieşi ca o furtună pe porţile oamenilor?
- Nu, domnule Pisicescu – răspunse omul, oprindu-se din râs.
- Escu – îl întrerupse motanul. Şi de ce ai ieşit aşa mai devreme?
- Vedeţi dumneavoastră, stimate domn, am avut o discuţie cu iubita mea... de fapt, cred că îi pot spune „fosta mea iubită”... şi ne-am supărat...
- Dar ce s-a întâmplat? – întrebă motanul, mânat de curiozitatea-i specifică felinelor.
- Vedeţi dumneavoastră, domnule Pisic... Escu (se corectă omul), iubita mea nu prea are aceleaşi concepţii ca mine. S-a supărat pentru că m-am aşezat pe masă şi m-am suit în pat.
- Păi de ce, măi, Costică? Tu nu ştii că nu e voie să faci astea?
- Aşa o fi, domnule, dar eu când merg la cineva, aşa vreau: să mă sui pe masă, să sar în pat, să cotrobăi prin sertare...
- Interesant ce spui – îl întrerupse motanul, mângâindu-şi mustăţile. Şi ea ce-a făcut?
- Ea... mi-a dat papucii.
- Adică v-aţi despărţit?
- Nu, domnule, mi-a dat papucii ca să cobor din pat şi să nu mai umblu desculţ prin casă.
- Aşa, deci, umblai şi desculţ...
- Da, domnule, pentru mine nu contează germenii, microbii şi alte prostii. Dumneavoastră trăiţi în aer liber şi printre gunoaie – iertat să-mi fie – şi nu aveţi nicio problemă. Noi, oamenii, de ce nu am putea măcar să umblăm fără papuci şi alte inutilităţi?
- Nu ştiu, Costică, voi ştiţi.
- Sau să vedeţi: într-o zi scuturam covorul şi am vrut să o îmbrăţişez în fugă când trecea pe lângă mine. Ştiţi ce mi-a spus?
- Ştiu dacă îmi vei spune.
- Mi-a spus: „ce faci, dragă, baţi covorul şi pui mâna pe mine?”
- Dar de ce băteai covorul, măi, Costică?
- Păi nu v-am spus? Îl scuturam de praf, tot la insistenţele ei, că vrea curăţenie...
- Îmi pare că avea dreptate femeia; nu erai murdar?
- Aşa e, domnule Escu, eram, dar nu m-am gândit că ar deranja-o.
- Bun... şi v-aţi despărţit aşa, pentru că ai sărit în pat?
- A, nu, mai este.
- Ce mai este?
- După ce ne-am certat cu papucii, am mers la frigider.
- Ţi-era foame?
- Da, domnule. Şi ce să vedeţi?
- Ce să văd?
- Frigiderul era gol.
- Păi de ce, măi, Costică?
- Pentru că nu l-a umplut nimeni, domnule. Şi ştiţi ce mi-a spus? Că dacă vreau mâncare, să aduc în casă, nu să cer.
- Dar ai spus că nu era casa ta, nu-i aşa?
- Aşa e, domnule Escu. Şi am întrebat-o de ce stă cu frigiderul gol. Ştiţi ce mi-a răspuns?
- Ştiu dacă îmi vei spune.
- Mi-a spus că ţine o dietă nouă – anume că un frigider colorat, chiar dacă-i gol, te umple de bucurie şi uiţi de mâncare, dacă puteţi crede aşa ceva!
- Cred, Costică, sigur că cred. Poţi să contrazici femeia?
- Am uitat că dumneavoastră nu distingeţi culorile.
- Disting, Costică, cum să nu disting? Poate nu pe toate câte le disting oamenii, dar suficiente.
- Şi ziceţi că are dreptate?
- Aşa cred.
- Mi-am adus aminte: am mers cu ea la restaurant săptămâna trecută. Totul a fost bine şi frumos până a venit mâncarea. Eu mâncam liniştit şi încercam să fac conversaţie, iar ea ştiţi ce făcea?
- Ce făcea?
- Ea îşi verifica riguros telefonul mobil!
- Păi trebuia să o ignori şi tu, Costică.
- Nu pot, domnul Escu. Ştiţi cum e? Ce facem altora, ne facem de fapt tot nouă. Dacă eu o ignoram şi ea mă ignora, unde ajungeam?
- Atunci de ce ai continuat să o vezi?
- Ei bine, domnule Escu, eu cred că lucrurile frumoase sunt ca seminţele: le poţi planta oriunde, că ele cresc; sigur, poate unele vor creşte mai frumos printre pietre decât cele din grădini, dar se vor trece la fel de repede pe cât de frumos au crescut. Am crezut că ea e o grădină... Şi apoi, când iubeşti, iubeşti totul, nu doar o parte din om.
- Aşa o fi, Costică. Eu nu am de unde să ştiu. Dar eu îţi spun că dacă întinzi o labă – pardon, un deget – unui om, te va lua şi pe tine cu toată lăcomia lui.
- Ei, domnule Escu, femeia a fost făcută pentru a fi egală bărbatului. Şi toate lucrurile se fac cu paşi mărunţi, nu în salturi, ca la dumneavoastră. Dar câteodată cred că mi-era mai bine singur şi Pierde-Vară. Nu degeaba se spune că dacă sacrifici tot ce ai, vei descoperi că ţi-e dor de lucrurile pe care le urai. Viaţa asta e simplă, dar a naibii de complicată... de fapt, aşa sunt şi eu, poate de la asta vine Costică: complicatul simplu.
- Prietene, îţi mai spun ceva şi te părăsesc. Mă aşteaptă cina, dar fără iubită, papuci, frigidere colorate şi alte nebunii. Ia-o ca pe un sfat – eu nu ştiu cât de complicat ori simplu eşti, dar ştiu aşa: dacă nu te bucuri de viaţă, de ce mai trăieşti?

marți, 25 martie 2014

Valoarea Unei Cărţi

Ce i-ar lipsi unei lumi fără cărţi? „Bibliotecile”, ar răspunde unii, siguri pe ei; „iluziile”, ar surâde optimiştii; „totul”, s-ar îngrijora pesimiştii; ar avea dreptate fiecare în parte, în aceeaşi măsură în care ar greşi cu toţii. O lume fără cărţi nu ar găsi rostul bibliotecilor, pentru că nu ar avea ce şi pe cine să adune acolo; nu ar mai avea visele şi iluziile oferite de poveştile nemuritoare ascunse între paginile cărţilor, pentru că nu şi-ar mai imagina cineva ceea ce ar fi citit; dar numai pentru că nu ar mai exista cărţi, lumea nu ar înceta să existe la rândul ei; cu siguranţă, o astfel de lume ar fi total diferită faţă de cea cunoscută.
Totuşi, ce sunt cărţile? Legături de coli de hârtie aranjate într-o anumită ordine, mânjite cu cerneală şi culori şi aşezate pe un raft spre a atrage cititorii ori a păstra în timp învăţăturile conţinute. Pentru cei care le scriu, sunt mănunchiuri din paginile vieţii şi legături cu cei care le citesc. Pentru cei care le citesc, pot fi chiar poveştile propriilor vieţi sau, din contră, lumi fantasmagorice în care totul este altfel. În fapt, cărţile, legăturile acelea de coli, reprezintă mulţimi infinite de posibilităţi ale căror uşi le deschid atât scrisul, cât şi imaginaţia.
Scrisul în sine nu este o artă, ci o impresie: impresia pe care o lasă cerneala scursă din toc sau tiparniţă pe coala de hârtie; impresia pe care o lasă mirosul unei cărţi fie proaspăt ieşită de la tipar, fie veche de zeci sau sute de ani; impresia pe care o lasă scriitorul criticilor care nu caută să judece ceea ce s-a scris, ci pe cel care a scris; impresia pe care o lasă ceea ce s-a scris cititorilor; iar în final, este impresia cititorilor despre ceea ce au trăit citind ce s-a scris. Aşadar, scriitorul nu este un artist, ci un simplu impresionist.
O lume fără cărţi nu ar avea biblioteci pentru că nu ar putea găzdui realitatea între pereţii unor clădiri atât de liniştite. Realitatea, asemeni scrisului, nu poate fi constrânsă; poate fi doar uitată. Iar fără cărţi, oamenii nu ar avea nevoie de sobrietatea ori somptuozitatea unei biblioteci fiindcă nu ar mai exista mistere ascunse între pagini pentru a fi descifrate în intimitatea ei. Fără cărţi, cultura nu ar mai avea nevoie de rafturi şi alfabet pentru a fi expusă şi păstrată, dar asta nu ar însemna că ar fi disponibilă pretutindeni. S-ar găsi, poate, în diverse locuri incomparabil mai reci şi mai stranii decât bibliotecile.
Cărţile ar dispărea odată cu toate impresiile pe care le oferă cititorilor, chiar dacă ele ar fi dezgustul ori visurile demne de realizat în viaţă. I-ar lăsa pe aceştia fără imaginaţie şi fără posibilitatea de a-şi crea idealurile pe care să le urmeze poate împotriva tuturor ori poate în imaginea lor. Ar lua după ele şi vocea scriitorilor, care ar rămâne muţi într-o lume oarbă şi surdă, îndiferentă şi solitară. Dar scriitorii nu pot scrie fără a simţi, aşa că dacă nu ar mai putea scrie, nu ar mai putea nici simţi.
O lume fără cărţi ar fi – evident – total diferită. Poate că nu ar fi mai tristă, în ciuda absenţei scrisului şi scriitorilor; poate că şi-ar găsi un alt refugiu şi alte legături care să o poarte prin timp şi istorie.  Dar ar fi o lume mai săracă. Cu cât mai săracă? Exact cu atâtea mulţimi de posibilităţi câte cărţi i-ar lipsi, atâtea lucruri oferite de acele cărţi şi exact cu atâtea vieţi câte au fost schimbate de cărţile citite. Iar fără cărţi, nici istoria nu ar mai fi aceeaşi, nici figurile ei ilustre, căci nu şi-ar mai găsi locul între paginile nemuritoare precum amintirea lor.
Dar cum ar fi lumea, totuşi, fără o carte? S-ar putea crede că absenţa unei singure cărţi, oricare ar fi ea, ar fi o pierdere acceptabilă pentru progresul lumii. Însă această pierdere nu ar însemna simpla lipsă a unei cărţi dintr-o bibliotecă – ar însemna o fiinţă, un suflet, o voce, o impresie, un număr de cititori şi de vieţi schimbate, o mulţime de posibilităţi, toate reduse la nimic. Care este valoarea unei cărţi? Scriitorii, cititorii, criticii, istoria, chiar şi pesimiştii şi optimiştii ar fi de acord asupra răspunsului: este inestimabilă...

duminică, 23 martie 2014

Fata cu Nume de Poezie

Sunt un pesimist convins. Aştept cuvintele cu aceeaşi speranţă a fulgilor de zăpadă care aşteaptă vântul să îi poarte în zbor pentru câteva clipe în plus. Şi cuvintele se cern peste mine la fel de reci şi de evazive precum fulgii de zăpadă. Se aştern pe trup şi pe gânduri şi le îngreunează, le sufocă şi le îngroapă. Apoi mă trezesc într-o dimineaţă răcoroasă şi singurul alb pe care îl văd este cel al aşternuturilor cu parfum floral care mă învelesc.
Îmi amintesc de ea şi zâmbesc. Imaginea ei mă urmăreşte prin casă cu aromă de cafea şi surâs de soare. Nu am ştiut vreodată cum a putut împreuna două stele pe chipul ei, în loc de ochi, dar mai mult ca orice aş vrea să aflu povestea fiecăreia dintre efelidele ei. Totuşi, acestea pălesc în comparaţie cu trupul ei de zeiţă, pe pielea căruia m-aş topi doar ca să-l mângâi şi m-aş lipi ca să îi simt mereu parfumul.
Sunt un pesimist convins. Aştept medicamentele cu aceeaşi nerăbdare a frunzei căzute care aşteaptă zăpada să o îngroape acolo unde aparţine. Şi medicamentele îmi cad în palmă precum cad frunzele uscate. Se opresc pentru o clipă şi se sfărâmă, spulberându-se printre degete. Apoi mă trezesc într-o după-amiază ploioasă şi singurele medicamente pe care le văd sunt stropii de ploaie care curg pe fereastra din faţa mea.
Îmi amintesc din nou de ea şi zâmbesc. Chipul ei îmi zâmbeşte printre nori, cu miros proaspăt de ploaie şi sclipire de curcubeu. Întotdeauna mi-a plăcut să mă pierd în privirea ei, dar şi mai mult mi-a plăcut să îmi aşez capul în poala ei şi să îi las degetele să prindă rădăcini în părul meu. Nici acestea nu ar valora mult pe lângă sărutările dulci ale buzelor ei moi, asupra cărora aş vrea să mă picur în fiecare clipă şi să mă scurg doar cât să le simt gustul.
Sunt un pesimist convins. Aştept sfârşitul cu aceeaşi amărăciune a copacului uscat de pe câmp care aşteaptă în mijlocul furtunii trăsnetul care să-l doboare. Şi sfârşitul se iveşte când mă aştept mai puţin şi dispare precum fulgerul. Străluceşte puternic, îmi arde câte o amintire sau câte un gând şi dispare, lăsând în urmă doar regretul ca un tunet. Apoi mă trezesc într-o seară călduroasă de vară şi singura strălucire pe care o văd este cea a amurgului întârziat care îmi pătrunde adânc în suflet.
Îmi amintesc de ea şi zâmbesc. Ochii ei strălucesc printre stele, cu parfum de trandafiri şi căldură de soare ascuns în mare. Mi-am dorit mereu să îi împletesc părul în râuri, dar şi mai mult să îi dezvelesc umerii şi să îi sărut. Totuşi, acestea nu sunt vreo senzaţie pe lângă râurile ei de şuviţe găsindu-şi calea către mângâierile chipului meu, care le aşteaptă precum deşertul aşteaptă ploaia şi care le-ar opri în oceane întregi dacă nu ar curge mai frumos pe umerii ei.
Sunt un pesimist convins. O aştept în acelaşi delir oniric în care se ivesc zorile după o noapte de iubire. Şi delirul se sfârşeşte doar când mă trezesc în braţele ei. Ele ard şi pulsul lor e mai viu ca niciodată. Apoi adorm într-o noapte rece de iarnă şi singura căldură de care am nevoie este cea a şoaptelor ei. Nu am înţeles vreodată de ce îmi place atât de mult să ascult cuvintele fetei cu nume de poezie...

miercuri, 19 martie 2014

Aniversare

Draga mea, astăzi este o zi specială. Suntem împreună de când ne ştim şi avem atât de multe amintiri frumoase împreună. Cu mulţi ani în urmă, într-o zi frumoasă, după ploaie, am ales aceeaşi baltă în care am sărit împreună în timp ce părinţii strigau ameninţător. Dar a fost atât de frumos... îţi mai aminteşti?
De atunci am rămas uniţi: am alergat printre maşini, am stat până târziu la joacă, ne-am umplut cu nisip pantofii şi l-am dus în casă, am tras câinele de coadă, am cotrobăit prin sertarele încuiate, am sărit în toate paturile, ne-am bătut cu pernele, am ros toate bomboanele, am mâncat toate fursecurile din borcan şi prăjituri înainte de masă, am băut doar apă rece, am probat toate hainele din şifonier, am ascuns toate tacâmurile sub bufet şi am furat toate protezele dentare ale bunicilor.
Mai târziu, când am mai crescut, am început să ne plimbăm prin toate cartierele oraşului, să luăm note mici la şcoală, să călătorim cu toate tramvaiele şi autobuzele, să întârziem acasă, să furăm cataloagele profesorilor, să mâncăm cretă, să plecăm de la ore, să ne certăm cu părinţii, să facem doar ce vrem şi să fim mai uniţi decât scaunul pe care l-am lipit dirigintelui din liceu de pantaloni. Tot cu tine i-am dezamăgit pe toţi cei care ne-au cerut ajutorul sau au avut pretenţii de la noi, pe toţi cei care au avut aşteptări de la noi şi pe toţi cei care ne-au spus că trebuie să ne facem un rost în viaţă. Lumea a încercat mereu să ne înţeleagă relaţia noastră. A încercat...
Draga mea, astăzi vreau să îţi spun cât de specială eşti pentru mine. Atât de specială, încât pentru tine am lăsat-o pe logodnica mea în faţa primarului când ea încă spera că îmi va face patru copii şi se va îngrăşa cât mama ei de fericire alături de mine. Şi tot pentru tine am fugit şi de sora ei care îmi promitea că orice mi-ar fi promis logodnica mea, ea va face dublu pentru mine. Îţi dai seama cu ce m-aş fi ales?
Scumpa mea, eşti atât de specială, încât de astăzi înainte îţi promit că îţi voi dedica întreaga viaţă. Te iubesc atât de mult încât trebuie să îţi pronunţ numele în fiecare secundă, în fiecare limbă şi în fiecare formă posibilă. Chiar dacă voi distruge lumea, îţi voi rămâne fidel până în ultima clipă a existenţei mele. Ştiu, lumea va fi mereu invidioasă pe noi şi pe relaţia noastră specială. Şi mai ştiu că mulţi vor încerca poate chiar cu forţa să ne despartă. Însă mai ştiu şi că te iubesc prea mult şi că mi-ai făcut viaţa atât de frumoasă prin simpla ta existenţă! Aşa că, iubita mea, oricât de complicat ar părea paradoxul iubirii noastre, noi doi vom fi întotdeauna împreună chiar dacă lumea ne va declara război. La mulţi ani, negaţia mea mult iubită!

marți, 18 martie 2014

Biblioteca Vieţii

Dintr-un cuvânt se naşte gândul şi dintr-un gând, ideea. O joacă simplă, aparent banală, scoate la tipar cele mai năstruşnice idei şi literele în sine se îmbrăţişează în dansul cuvintelor pe paginile calde şi primitoare. Se înşiră pe zeci, sute, poate chiar mii de pagini, cu fraze cheie şi finaluri previzibile, cu idei noi sau cu poveşti uitate, cu rugină de istorie sau cu flori de primăvară, cu păr de pisică sau puf de caise, cu aripi de fluture sau elice de avion, cu tot ce vrem sau cu tot ce vor alţii de la noi.
Frunze verzi şi frunze ruginite se răsfoiesc în anotimpuri şi se aştern în uitare odată cu paginile vieţii, derulate cu degetele hotărâte ale timpului care nu permite abateri. Şi fiecare pagină îşi potriveşte ceasul la fix pentru iubire, la ora viselor, la minutul unei noi întâmplări sau la secunda momentului care poate schimba totul. Chiar dacă ceasul are cifre, cărţile adună într-atât de multe litere, încât sute de ceasuri mai târziu, ele încă au ceva de transmis. Literele fac cifrele să treacă mai repede ca vântul peste nisipul unei plaje sub furtună şi mai discret ca pisica într-o grădină la umbra verii.
Totuşi, ce se ascunde între pagini nu are nimic în comun cu lumea care le generează. În scris, o lume poate reprezenta un infinit de universuri paralele, fiindcă literele sunt mute, dar strigă cu milioane de voci; ele nu văd, dar descriu totul mai bine decât mii de perechi de ochi ageri; nu aud, dar pot şopti cele mai frumoase declaraţii; nu au viaţă, dar pot însufleţi cele mai frumoase caractere... şi viaţa, plină sau goală, îşi găseşte locul printre ele aşa cum lucrurile, bune sau rele, îşi găsesc locul între momentele ei. Momentele sunt cele care creează totul, chiar şi viaţa pe care o compun.
Într-un moment, florile se desfac în secret, ascunse privirilor. Vântul mângâie frunzele şi împrăştie aromele departe în zare. Ploaia cade şi sparge picăturile în mii de particule, despărţind fiecare poveste în picăturile ei. Fulgii de zăpadă se nasc în văzduh şi îşi doresc atât de mult să rămână acolo, încât dansează sperând că se vor putea întoarce. Pânze de păianjen se ţes strălucind la soare, iar roua dimineţii le mângâie docil. Pe lângă ele zboară insectele, atrase de mirajul strălucitor şi pândite atent de păsările libere să răzbată cerul, dar fermecate de peisajul înflorit, căci imaginile sunt cele care incită sufletul şi imaginaţia deopotrivă.
Imaginile se desfăşoară în diapozitiv, câte o mie de cuvinte pentru fiecare, câte o mie de poveşti şi o mie de chipuri ascunse în mister. Însă paginile au câte o literă pentru fiecare chip, câte un cuvânt pentru fiecare poveste, câte o frază pentru fiecare cuvânt şi câte un capitol pentru fiecare poveste, formând în final un roman desăvârşit, câte unul pentru fiecare dintre noi. Toate aceste romane se adună cuminţi ori gălăgioase pe rafturile aceleiaşi biblioteci, dorind să rămână poate ascunse ori poate la vedere pentru oricine doreşte să le răsfoiască din pură curiozitate sau din dorinţa arzătoare de a le descifra misterele.
Şi avem atâtea romane în viaţa noastră, poate fără a şti că însăşi viaţa noastră este un roman şi că avem câte un rol în romanele fiecărui om pe care îl întâlnim. Rolurile noastre, poveştile şi ceasurile, toate se întâmplă cu un motiv şi felul în care romanele noastre sunt ţesute este – asemeni pânzelor de păianjen – misterios de logic, atât de misterios încât nici nu realizăm că toate romanele noastre se strâng într-o ordine absolută, poate chiar unul lângă altul în aceeaşi categorie, în timp ce noi avem impresia că am rupt pagini şi capitole întregi pe care le-am uitat sau credem că cineva a călcat cu bocancii murdari povestea noastră. Ele se adună pe acelaşi raft, aşteptând ca alte perechi de ochi să le descifreze tainele, în biblioteca universală a vieţii.

joi, 13 martie 2014

Preludiu Ruginiu

Vânt de nostalgie aşterne zgură grea peste sufletul înlănţuit de păcate. Lacrimi de taine plouă cu picături mari peste inima sfărâmată de iubire. Munţi de vină îşi prăvălesc marmura apăsătoare peste raţiunea fragilă. Stropi de vin se preling desprinşi din ploaia rece peste mintea desculţă. Foi de rugină alunecă de pe gânduri şi vene în sângele coagulat, pe trupul răpus de pasiune interzisă. Totul e vechi şi rece, umed şi pătat, ruginit şi casant. Totul e vechi şi încă totul e nou...
Sufletul nu se mai zbate de mult să se elibereze. Lanţuri grele îl ţintuiesc la pământ, într-o robie la fel de ruginită precum lanţurile. Pământul însăşi e roşiatic şi aspru ca metalul, udat de lacrimi şi acoperit de haos. Gânduri crude îl biciuiesc în treacăt şi nu-i umbră să îl ascundă, nici milă să îl ierte. Totul e scris şi aprobat, pronunţat şi aplicat, definitiv şi neînduplecat. Totul e scris şi încă totul e confuz...
Inima plânge cu lacrimi de sânge, mustrată de raţiune. I-au ruginit băierile şi scârţâie din toate încheieturile, într-o anomalie metalică la fel de plină de amintiri precum sufletul. I-a ruginit şi minţii perna de atât plâns, dar nu e chip să o calmeze, nici gând să o aline. Totul e făcut şi memorat, regretat şi neiertat, amintit şi mustrat. Totul e făcut şi încă totul e nescris...
Raţiunea şi mintea se ceartă încontinuu. Îşi aruncă vorbe grele şi întrebări fără răspuns, într-un dialog la fel de surd ca pământul pe care zac închise în trupul însângerat. Vise ruginite le zboară prin faţă, ademenindu-le cu râs cristalin de copil şi frumuseţe de flori şi nu-i lume să le despartă, nici lumină să le împace. Totul e clar şi împărţit, alb şi negru, bun şi rău. Totul e clar şi încă totul e ascuns...
Trupul e singurul care încearcă să se ridice. Tânjeşte după atingeri, manifestări de afecţiune ori cuvântul unui om, într-o dorinţă la fel de începătoare precum primii nori după secetă. Însângerat şi încovoiat de durere, fără haine, îşi şopteşte rugăciunea, dar mesajul lui îşi găseşte sfârşitul precum frunza ruginită din pom şi nu-i vânt să îl poarte, nici ţărână să-l îngroape. Totul e pustiu şi gol, lovit şi îndurerat, pierdut şi în război. Totul e pustiu şi încă războiul e doar preludiul...

sâmbătă, 8 martie 2014

Impecabila Lovitură a Muştei Călăreţe

Despre moarte şi morţi s-au scris infinite rânduri şi nu sunt lacrimi să plângă regretele celor rămaşi în urmă. Însă nu la fel de mulţi sunt cei care pot spune că s-au împrietenit cu doamna cu trupul descărnat, acoperit de-o pelerină neagră ponosită ca un giulgiu plin de putregai scos dintr-un mormânt antic. Ea şi coasa ei au scris cea mai sinceră şi nealterată istorie şi tot ea şi coasa ei ştiu să o povestească cel mai bine. Ba chiar le face plăcere, în ciuda convingerii generale că doamna în negru ar fi mută ori tăcută.
Însă ca oricare membru funcţional al societăţii, doamna cu coasa are şi duşmani. Desigur, s-ar crede că există mulţi care se tem de ea, dar în acelaşi timp ar vrea să o ştie trecută în nefiinţă, asemeni celor pe care îi răpeşte, la rândul ei, dintre cei vii. E drept că şi asta ar complica puţin lucrurile, pentru că oamenii vor să scape de multe şi mulţi, iar cum trecerea în nefiinţă este calea cea mai simplă şi fără de întoarcere, ar putea renunţa cumva la serviciile doamnei cu coasa?
Într-o vreme de restrişte, când oamenii se temeau din ce în ce mai mult că o vor întâlni şi vor părăsi prea curând împărăţiile lor din această lume, a apărut de nicăieri un aliat neaşteptat: călare pe un cal cu trupul cadaveric, aproape descompus, o muscă propovăduia calea nemuririi şi pretindea că îi poate învăţa pe oameni cum să trăiască veşnic, începându-şi discursurile cu aceeaşi frază: „eu sunt mântuitorul vostru, am venit să readuc speranţa lumii voastre muritoare” – spunea ea, privindu-şi ascultătorii cu blândeţea unui părinte care îşi regăseşte fiii rătăcitori. Evident, o astfel de apariţie, poate mai sumbră decât moartea însăşi, nu prezenta prea multă încredere publicului larg şi nu puţini o trimiteau la ospiciu, la tartorul de dedesubt ori chiar la origini, însă pentru ceilalţi avea putere de convingere tocmai prin prisma faptului că era o muscă – şi nu orice fel de muscă, ci una călare pe un cal care ar fi trebuit să fie de mult oale şi ulcele.
Şi cum viaţa era cea care le aducea fericire oamenilor, mulţi se adunau să îi asculte discursul funerar ca un prohod, dar profund ca o evanghelie, căutând scăparea de ritualul mortuar şi ce presupunea el. Iar musca, bucuroasă, stătea dreaptă în şa, ţinându-şi mârţoaga în frâu, şi le vorbea ca un preot unei gloate adunate în biserică, enumerându-le numeroasele beneficii ale vieţii veşnice şi povestindu-le experienţe şi pilde din propria-i viaţă îndelungată şi – din spusele ei – îndestulată cu tot ce îşi dorise.
Oamenii rămâneau uimiţi de toate câte li se povesteau, dar mai ales de tonul grav şi apăsat al muştei călăreţe – căci, de ce nu, cine ar fi crezut că ceva care mănâncă atâta mizerie poate produce altceva atât de util şi dorit? Iar cu cât ascultau mai multe, cu atât erau mai consternaţi şi mai dornici să afle teribilul secret al muştei. Dar la fiecare întrebare a lor, la fiecare încercare de a-i descoperi secretul, la fiecare rugăminte înlăcrimată şi la fiecare ameninţare de stârpire şi uz de insecticid, musca rămânea neînduplecată: „toate la timpul lor, stimabililor!” – le spunea ea, privindu-i cu aroganţa unui şef de stat.
Şi îi plimba zi de zi după ea şi mârţoaga ei, din oraş în oraş, din sat în sat, din ţară în ţară, adunând tot mai mulţi discipoli. Ba chiar unii oameni pretindeau că musca le dezvăluise lor secretul şi că o urmează doar pentru a-i ajuta pe toţi cei în nevoie, însă asemeni muştei, pretindeau că „toate vor veni la timpul lor”, stârnind şi mai mult curiozitatea celorlalţi. Unii renunţau, văzând că nu rezolvă nimic, alţii chiar îşi aflau sfârşitul din cauze naturale ori din cauza călătoriei îndelungate. La toate acestea, musca le spunea tuturor: „fiţi puternici, stimabililor, vom ajunge noi şi la capătul călătoriei!” – şi îi privea cu mândria unui conducător de armate.
După un timp, musca şi discipolii ei ajunseră la marginea pământului. Acolo se opriră cu toţii, speriaţi, privind la întinderea infinită de apă din faţa lor. Însă musca îşi continua drumul, ţinând hăţurile cu fermitate în timp ce mârţoaga necheza jalnic. „Dragii mei” – spuse întorcându-se spre oameni, „a sosit timpul să vă pun la încercare credinţa voastră; de m-aţi ascultat cu luare aminte până astăzi, păşiţi cu încredere în apă şi nu veţi păţi nimic, iar de nu, faceţi cale întoarsă şi uitaţi că m-aţi văzut vreodată”. Oamenii, speriaţi, nu puteau recunoaşte că nu ascultaseră cuvintele muştei călăreţe şi crezând că vor pierde şansa de a-i afla secretul, începură să o urmeze în apă.
Pe când musca şi mârţoaga ei dispăreau între valuri, oamenii se chinuiau să îi ajungă din urmă înotând. Dar cuvintele muştei se pierdeau în zgomotul valurilor şi o furtună groaznică se apropia rapid din larg. Îngroziţi, oamenii încercau acum să se întoarcă, dar pe cât se străduiau mai tare să ajungă la ţărm, pe atât era mai greu să înfrunte valurile şi ţărmul părea tot mai departe. Strigau către muscă, implorându-i mila şi ajutorul, ba chiar ameninţând-o că îi vor veni de hac dacă nu îi va ajuta, însă musca nici că se sinchisea.
Într-un târziu, cam pe când îi ajungea şi furtuna, musca apăru în mijlocul valurilor şi cu un râset îi pofti să se salveze singuri: „Ajutaţi-vă, stimabililor! Sau oare ce-aţi crezut? Că secretul vieţii veşnice va veni din partea unei muşte călăreţe? Că muştele vă pot suporta toate mizeriile pe veci? Vreţi viaţă veşnică, dar ştiţi oare ce este viaţa? Felicitări, stimabililor, aţi aflat doar ce nu doreaţi să aflaţi: viaţa este aia care a trecut pe lângă voi în timp ce voi vă străduiaţi să strângeţi tot ce nu veţi lua cu voi pe lumea cealaltă!”

vineri, 7 martie 2014

Refren de Primăvară

Un refren curios se repetă în aer sau poate doar în mintea mea. Mă simt vrăjit de el şi ştiu că nu-i pot rezista. L-am auzit prima oară când încă nu mă dezgheţasem şi mi-a şoptit că miroase a primăvară. L-am ignorat şi mi-am văzut de drum prin iarnă, dar el s-a întors să îmi povestească şi a doua oară. A treia oară a avut succes, deja mă rătăcisem. Continuând să îl fredonez, nici nu am realizat că mă încălzisem. Mă topeam încet, dar sigur şi mă prelingeam pe pereţi şi la margini de drum. Iar refrenul mă fermeca şi mă îndemna să îl urmez până i-am găsit capătul – erai tu...
Ai întins mâna ta suavă şi ai dat la o parte vălul de pe ochii mei precum ai vindeca un orb de iluzia întunericului. Mi-ai umplut urechile şi sufletul cu refrenul tău captivant şi m-ai dezgheţat dintr-un sărut precum alungă soarele frigul şi noaptea cu o singură rază. M-ai dezbrăcat încet de secrete şi ai spălat cu grijă gândurile mele murdare de amintiri precum spală ploaia păcatele pământului. M-ai îmbrăţişat cu răbdare şi căldură şi m-ai aşteptat precum un părinte pe odrasla sa. M-ai închis între rândurile cărţilor misterioase pe care le citeai şi mi-ai oferit porţii de fericire precum unui prizonier care îşi aşteaptă cu smerenie libertatea. Şi m-ai eliberat de fiecare dată mai sus, mai frumos şi mai luminos.
O, tu, zeiţă a fericirii! Mă închin înaintea ta precum în faţa unui zid al minunilor, cerându-ţi nimic mai mult decât o picătură în plus de fericire, de zâmbete sincere, de priviri duioase şi de atingeri calde. Căci tu nu eşti ca o picătură într-un ocean, ci eşti oceanul întreg într-o picătură... Şi ti-aş oferi inima mea drept ofrandă, dar numai cu ea te pot iubi; ţi-aş da sufletul meu în schimbul fericirii, dar pe el l-ai primit odată cu mine; ţi-aş da poate trupul meu, dar numai el îmi aminteşte că nu visez... aşa că tot ce îţi pot oferi sunt eu, aşa cum mă vezi, aşa cum te văd...
Te caut ca pe o relicvă demult uitată, enigma care compune însăşi esenţa fericirii, ferită de privirile iscoditoare, dar în văzul tuturor. Te găsesc ca pe o oază în deşert, izvor de apă rece şi limpede care să aline setea şi neliniştea călătorului, un loc umbrit pentru inima mea. Te văd ca pe o auroră boreală care aprinde nopţile polare în diversele culori ale spectrului luminii, un trup feeric de lumină care să-mi lumineze viaţa. Te doresc ca pe o ploaie uşoară pe primul cer de un albastru intens, plin de seninătate, o îmbrăţişare plină de iertare pentru sufletul meu. Te aştept să mă aştern covor de iarbă verde şi flori albe la picioarele tale desculţe, sărutând urmele paşilor tăi. Te ador ca pe o floare rară care a înflorit cu speranţă vie la pieptul meu amorţit. Te iubesc... primăvara nu începe cu tine, tu eşti cireaşa micuţă din vârful ei.

joi, 6 martie 2014

Ciorbă de Cuvinte


Toată lumea ştie că vara nu-i ca iarna,
Dar nu mulţi ştiu că după iarnă vine toamna
Şi asta încă nu ar fi nimic în mod anume
Dacă nu ar fi deja un tipar în această lume,
Căci da, e atât de crudă şi nebună lumea
Încât nici şosetele nu îşi găsesc perechea...

Desigur, sunt lucruri care nu interesează pe mulţi,
Şi dacă le strigi în piaţa mare, le strigi către surzi;
Nici măcar scriind nu atragi atenţia cititorilor,
Că nimic nu vinde mai bine decât trilogia tigăilor;
Şi nu te gândi că te admiră cineva – sunt iluzii,
Toate păsările se visează canari, dar sunt canalii...

Simbolurile au decăzut, nimeni nu mai e mare,
Sfinţii şi martirii coboară din icoane în penitenciare
Şi e în natura omului să fie şi erou, şi rege,
Dar între ele e bufon sau cerşetor prin lege
Şi te întrebi: dacă îşi iubesc oamenii a lor natură,
Oare câţi ecologişti se şterg, pe tron, cu celuloză pură?

Războaiele se sfârşesc pentru că încep altele
Şi doar atacurile rezolvă ameninţările şi crizele;
Numai cu tancurile şi cuvintele nu poţi face pace,
Aşa cum nici timpul şi pierderile nu le poţi întoarce
Şi e suficient să te destăinui pentru o clipă
Ca să ţi se spună că ai o afecţiune stereotipă...

Nu ai cum să scapi de afecţiuni, şi dragostea e boală
Chiar dacă te trezeşti lângă ea ori într-o cameră goală
Şi deja eşti vulnerabil numai dacă povesteşti,
Căci ei te vor puternic indiferent de ce păţeşti;
Dar nimeni nu înţelege că te naşti, prin ironia sorţii,
Virgin şi gol, şi te prezinţi obsedat şi îmbrăcat în faţa morţii...

Desigur, nimic nou, de neînţeles sunt multe,
Aşa cum toţi aud, dar nimeni nu vrea să asculte
Şi când se mai ridică, unul câte unul, mântuitorii
Sunt trimişi să salveze paturile şi pereţii din sanatorii;
În fond, ce rost are să tulburi degeaba a ta minte?
Toate sunt nimic mai mult decât o ciorbă de cuvinte...