Fata cu Nume de Poezie

Sunt un pesimist convins. Aştept cuvintele cu aceeaşi speranţă a fulgilor de zăpadă care aşteaptă vântul să îi poarte în zbor pentru câteva clipe în plus. Şi cuvintele se cern peste mine la fel de reci şi de evazive precum fulgii de zăpadă. Se aştern pe trup şi pe gânduri şi le îngreunează, le sufocă şi le îngroapă. Apoi mă trezesc într-o dimineaţă răcoroasă şi singurul alb pe care îl văd este cel al aşternuturilor cu parfum floral care mă învelesc.

Îmi amintesc de ea şi zâmbesc. Imaginea ei mă urmăreşte prin casă cu aromă de cafea şi surâs de soare. Nu am ştiut vreodată cum a putut împreuna două stele pe chipul ei, în loc de ochi, dar mai mult ca orice aş vrea să aflu povestea fiecăreia dintre efelidele ei. Totuşi, acestea pălesc în comparaţie cu trupul ei de zeiţă, pe pielea căruia m-aş topi doar ca să-l mângâi şi m-aş lipi ca să îi simt mereu parfumul.

Sunt un pesimist convins. Aştept medicamentele cu aceeaşi nerăbdare a frunzei căzute care aşteaptă zăpada să o îngroape acolo unde aparţine. Şi medicamentele îmi cad în palmă precum cad frunzele uscate. Se opresc pentru o clipă şi se sfărâmă, spulberându-se printre degete. Apoi mă trezesc într-o după-amiază ploioasă şi singurele medicamente pe care le văd sunt stropii de ploaie care curg pe fereastra din faţa mea.

Îmi amintesc din nou de ea şi zâmbesc. Chipul ei îmi zâmbeşte printre nori, cu miros proaspăt de ploaie şi sclipire de curcubeu. Întotdeauna mi-a plăcut să mă pierd în privirea ei, dar şi mai mult mi-a plăcut să îmi aşez capul în poala ei şi să îi las degetele să prindă rădăcini în părul meu. Nici acestea nu ar valora mult pe lângă sărutările dulci ale buzelor ei moi, asupra cărora aş vrea să mă picur în fiecare clipă şi să mă scurg doar cât să le simt gustul.

Sunt un pesimist convins. Aştept sfârşitul cu aceeaşi amărăciune a copacului uscat de pe câmp care aşteaptă în mijlocul furtunii trăsnetul care să-l doboare. Şi sfârşitul se iveşte când mă aştept mai puţin şi dispare precum fulgerul. Străluceşte puternic, îmi arde câte o amintire sau câte un gând şi dispare, lăsând în urmă doar regretul ca un tunet. Apoi mă trezesc într-o seară călduroasă de vară şi singura strălucire pe care o văd este cea a amurgului întârziat care îmi pătrunde adânc în suflet.

Îmi amintesc de ea şi zâmbesc. Ochii ei strălucesc printre stele, cu parfum de trandafiri şi căldură de soare ascuns în mare. Mi-am dorit mereu să îi împletesc părul în râuri, dar şi mai mult să îi dezvelesc umerii şi să îi sărut. Totuşi, acestea nu sunt vreo senzaţie pe lângă râurile ei de şuviţe găsindu-şi calea către mângâierile chipului meu, care le aşteaptă precum deşertul aşteaptă ploaia şi care le-ar opri în oceane întregi dacă nu ar curge mai frumos pe umerii ei.

Sunt un pesimist convins. O aştept în acelaşi delir oniric în care se ivesc zorile după o noapte de iubire. Şi delirul se sfârşeşte doar când mă trezesc în braţele ei. Ele ard şi pulsul lor e mai viu ca niciodată. Apoi adorm într-o noapte rece de iarnă şi singura căldură de care am nevoie este cea a şoaptelor ei. Nu am înţeles vreodată de ce îmi place atât de mult să ascult cuvintele fetei cu nume de poezie...