Era o seară rece şi întunecoasă.
Pâlcuri de ceaţă se abăteau răzleţ peste străzile pustii, iar Luna îşi
ascundea, timidă, chipul după norii zdrenţuiţi. Pe acoperişuri, siluete
întunecate priveau impasibil cu ochi aprinşi trecătorii răzleţi, grăbiţi şi
înfriguraţi. De jos, de prin coteţe şi curţi lătrau ameninţător spre ele dulăi
cu mai multă blană decât minte şi mai multe labe decât scopuri în viaţă. Din
când în când se mai aprindea câte o lumină, se mai deschidea câte o fereastră
sau câte o uşă şi o voce răguşită şi somnoroasă tempera bestiile cu câte un
pantof aruncat razant pe lângă siluetele maiestoase provocatoare de zarvă.
Pe lângă cimitir, domnul Escu, un
motan alb, simandicos, îşi flutura mustăţile în vântul rece în căutarea deşeurilor
comestibile cu aromă de carne. Cunoştea bine locul şi ştia că oricât de pustiu
ar părea, întotdeauna se găsea câte o şunculiţă atârnată într-un cârlig, câte
un os aruncat la nimereală, câte un şoric părăsit în dezgust sau, de ce nu,
cina vreunei potăi neatente, ocupată cu urmărirea confraţilor felini. Însă fix
când domnul Escu luase urma unei arome interesante, o poartă se deschise în
faţa lui şi un om grăbit se împiedică de el, şifonându-i serios preţioasa
blană.
- Ce faci, prietene?! – strigă motanul,
indignat, în timp ce îşi zburlea blana spre a o scutura.
- Mă scuzaţi, orbecăi omul, nu v-am
văzut. Aveţi nevoie de ajutor?
Motanul îşi lingea blana
dezinteresat. Omul se ridică, privi în jurul său, apoi îl văzu:
- Tu... adică dumneavoastră, pardon,
vorbiţi!? – îl întrebă mirat.
- Să zici mersi că sunt calm de fel
şi nu am făcut mai mult – pufni motanul cu dezgust.
- Asta este uimitor – îi replică
omul. Permiteţi-mi să mă prezint: eu sunt Costică, dar toţi îmi spun
Pierde-Vară. Îmi cer scuze pentru neplăcerea pricinuită, mă grăbeam să ies şi
nu am gândit că aţi fi în trecere.
- Pisic Escu mă numesc şi din câte
ştiu nu am altă poreclă, dacă nu cumva luăm în considerare „pis pis”-urile prin
care mă mai cheamă câte unii.
Omul începu să râdă, însă motanul
continuă la fel de grav:
- Ia spune, Costică, mereu ieşi ca o
furtună pe porţile oamenilor?
- Nu, domnule Pisicescu – răspunse
omul, oprindu-se din râs.
- Escu – îl întrerupse motanul. Şi de
ce ai ieşit aşa mai devreme?
- Vedeţi dumneavoastră, stimate domn,
am avut o discuţie cu iubita mea... de fapt, cred că îi pot spune „fosta mea
iubită”... şi ne-am supărat...
- Dar ce s-a întâmplat? – întrebă
motanul, mânat de curiozitatea-i specifică felinelor.
- Vedeţi dumneavoastră, domnule
Pisic... Escu (se corectă omul), iubita mea nu prea are aceleaşi concepţii ca
mine. S-a supărat pentru că m-am aşezat pe masă şi m-am suit în pat.
- Păi de ce, măi, Costică? Tu nu ştii
că nu e voie să faci astea?
- Aşa o fi, domnule, dar eu când merg
la cineva, aşa vreau: să mă sui pe masă, să sar în pat, să cotrobăi prin
sertare...
- Interesant ce spui – îl întrerupse
motanul, mângâindu-şi mustăţile. Şi ea ce-a făcut?
- Ea... mi-a dat papucii.
- Adică v-aţi despărţit?
- Nu, domnule, mi-a dat papucii ca să
cobor din pat şi să nu mai umblu desculţ prin casă.
- Aşa, deci, umblai şi desculţ...
- Da, domnule, pentru mine nu
contează germenii, microbii şi alte prostii. Dumneavoastră trăiţi în aer liber
şi printre gunoaie – iertat să-mi fie – şi nu aveţi nicio problemă. Noi,
oamenii, de ce nu am putea măcar să umblăm fără papuci şi alte inutilităţi?
- Nu ştiu, Costică, voi ştiţi.
- Sau să vedeţi: într-o zi scuturam
covorul şi am vrut să o îmbrăţişez în fugă când trecea pe lângă mine. Ştiţi ce
mi-a spus?
- Ştiu dacă îmi vei spune.
- Mi-a spus: „ce faci, dragă, baţi
covorul şi pui mâna pe mine?”
- Dar de ce băteai covorul, măi,
Costică?
- Păi nu v-am spus? Îl scuturam de
praf, tot la insistenţele ei, că vrea curăţenie...
- Îmi pare că avea dreptate femeia;
nu erai murdar?
- Aşa e, domnule Escu, eram, dar nu
m-am gândit că ar deranja-o.
- Bun... şi v-aţi despărţit aşa,
pentru că ai sărit în pat?
- A, nu, mai este.
- Ce mai este?
- După ce ne-am certat cu papucii, am
mers la frigider.
- Ţi-era foame?
- Da, domnule. Şi ce să vedeţi?
- Ce să văd?
- Frigiderul era gol.
- Păi de ce, măi, Costică?
- Pentru că nu l-a umplut nimeni,
domnule. Şi ştiţi ce mi-a spus? Că dacă vreau mâncare, să aduc în casă, nu să
cer.
- Dar ai spus că nu era casa ta, nu-i
aşa?
- Aşa e, domnule Escu. Şi am
întrebat-o de ce stă cu frigiderul gol. Ştiţi ce mi-a răspuns?
- Ştiu dacă îmi vei spune.
- Mi-a spus că ţine o dietă nouă –
anume că un frigider colorat, chiar dacă-i gol, te umple de bucurie şi uiţi de
mâncare, dacă puteţi crede aşa ceva!
- Cred, Costică, sigur că cred. Poţi
să contrazici femeia?
- Am uitat că dumneavoastră nu
distingeţi culorile.
- Disting, Costică, cum să nu
disting? Poate nu pe toate câte le disting oamenii, dar suficiente.
- Şi ziceţi că are dreptate?
- Aşa cred.
- Mi-am adus aminte: am mers cu ea la
restaurant săptămâna trecută. Totul a fost bine şi frumos până a venit
mâncarea. Eu mâncam liniştit şi încercam să fac conversaţie, iar ea ştiţi ce
făcea?
- Ce făcea?
- Ea îşi verifica riguros telefonul
mobil!
- Păi trebuia să o ignori şi tu,
Costică.
- Nu pot, domnul Escu. Ştiţi cum e?
Ce facem altora, ne facem de fapt tot nouă. Dacă eu o ignoram şi ea mă ignora,
unde ajungeam?
- Atunci de ce ai continuat să o
vezi?
- Ei bine, domnule Escu, eu cred că
lucrurile frumoase sunt ca seminţele: le poţi planta oriunde, că ele cresc;
sigur, poate unele vor creşte mai frumos printre pietre decât cele din grădini,
dar se vor trece la fel de repede pe cât de frumos au crescut. Am crezut că ea e o grădină... Şi apoi, când
iubeşti, iubeşti totul, nu doar o parte din om.
- Aşa o fi, Costică. Eu nu am de unde
să ştiu. Dar eu îţi spun că dacă întinzi o labă – pardon, un deget – unui om,
te va lua şi pe tine cu toată lăcomia lui.
- Ei, domnule Escu, femeia a fost
făcută pentru a fi egală bărbatului. Şi toate lucrurile se fac cu paşi mărunţi,
nu în salturi, ca la dumneavoastră. Dar câteodată cred că mi-era mai bine
singur şi Pierde-Vară. Nu degeaba se spune că dacă sacrifici tot ce ai, vei
descoperi că ţi-e dor de lucrurile pe care le urai. Viaţa asta e simplă, dar a
naibii de complicată... de fapt, aşa sunt şi eu, poate de la asta vine Costică:
complicatul simplu.
- Prietene, îţi mai spun ceva şi te
părăsesc. Mă aşteaptă cina, dar fără iubită, papuci, frigidere colorate şi alte
nebunii. Ia-o ca pe un sfat – eu nu ştiu cât de complicat ori simplu eşti, dar
ştiu aşa: dacă nu te bucuri de viaţă, de ce mai trăieşti?
Citind textul, prima concluzie a fost: mă asemăn cu o felină atunci când vine vorba de curiozitate.
RăspundețiȘtergereMergând mai departe cu înțelegerea textului, mi-am adus aminte de un citat: ”Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” (Rebreanu), făcând referire la faptul că ar trebui să iubești o persoană fără să aștepți să te iubească. Și dragostea se face cu ”pași mărunți”. Trebuie să o iei încet, să fii prudent pentru că la un cuvânt greșit totul se poate prăbuși, iar pentru a reconstrui îți trebuie săptămâni, luni... poate ani. E mai ușor să dărâmi decât să construiești.
Viața poate fi așa cum ne-o facem noi. Putem fi nepăsători, deci vom avea o viață ușoară, sau putem fi mereu îngrijorați, ajungând să avem o viață complicată, stresantă, plină de griji și probleme.
Întrebarea din final a pisicuței este interesantă prin prisma faptului că mulți nu ar ști ce să răspundă. Dacă nu reușești să te bucuri de viață, înseamnă că nu știi să apreciezi ceea ce ai. Pisicuța (chiar dacă e motănel) îmi pare că știe să se bucure de viață, chiar dacă nu are poate tot ceea ce își dorește, pe ea făcând-o fericită chiar și simpla găsire a mâncării.
Însă bărbatul care are porecla de ”Pierde-Vară”, nu reușește să se bucure de viață, chiar dacă poate avea tot ceea ce-și dorește.
Cred că foarte mulţi oameni sunt curioşi; curiozitatea nu este doar în natura pisicilor, ci a tuturor vieţuitoarelor. Dacă nu am fi curioşi, nu am cunoaşte şi nu am învăţa.
ȘtergereCu siguranţă nici iubirea nu se construieşte peste noapte şi cu aşteptări, nici viaţa. Pentru nenea Escu, bucuriile mărunte sunt cele care îi aduc satisfacţie, căci aşa cum susţine, el nu caută complicaţiile menţionate de Costică, ci pur şi simplu ceea ce îi trebuie, ceea ce ştie că îl face fericit. Costică degeaba caută toate acele lucruri, pentru că lui îi trebuie mereu mai multe pentru a fi fericit.
Îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru comentariul cuprinzător şi surprinzător de structurat.
Mă bucur că ți-a plăcut :).
ȘtergereCu plăcere!
Oricui i-ar plăcea o părere pertinentă. :)
Ștergere