Complicatul Simplu

Era o seară rece şi întunecoasă. Pâlcuri de ceaţă se abăteau răzleţ peste străzile pustii, iar Luna îşi ascundea, timidă, chipul după norii zdrenţuiţi. Pe acoperişuri, siluete întunecate priveau impasibil cu ochi aprinşi trecătorii răzleţi, grăbiţi şi înfriguraţi. De jos, de prin coteţe şi curţi lătrau ameninţător spre ele dulăi cu mai multă blană decât minte şi mai multe labe decât scopuri în viaţă. Din când în când se mai aprindea câte o lumină, se mai deschidea câte o fereastră sau câte o uşă şi o voce răguşită şi somnoroasă tempera bestiile cu câte un pantof aruncat razant pe lângă siluetele maiestoase provocatoare de zarvă.

Pe lângă cimitir, domnul Escu, un motan alb, simandicos, îşi flutura mustăţile în vântul rece în căutarea deşeurilor comestibile cu aromă de carne. Cunoştea bine locul şi ştia că oricât de pustiu ar părea, întotdeauna se găsea câte o şunculiţă atârnată într-un cârlig, câte un os aruncat la nimereală, câte un şoric părăsit în dezgust sau, de ce nu, cina vreunei potăi neatente, ocupată cu urmărirea confraţilor felini. Însă fix când domnul Escu luase urma unei arome interesante, o poartă se deschise în faţa lui şi un om grăbit se împiedică de el, şifonându-i serios preţioasa blană.

- Ce faci, prietene?! – strigă motanul, indignat, în timp ce îşi zburlea blana spre a o scutura.

- Mă scuzaţi, orbecăi omul, nu v-am văzut. Aveţi nevoie de ajutor?

Motanul îşi lingea blana dezinteresat. Omul se ridică, privi în jurul său, apoi îl văzu:

- Tu... adică dumneavoastră, pardon, vorbiţi!? – îl întrebă mirat.

- Să zici mersi că sunt calm de fel şi nu am făcut mai mult – pufni motanul cu dezgust.

- Asta este uimitor – îi replică omul. Permiteţi-mi să mă prezint: eu sunt Costică, dar toţi îmi spun Pierde-Vară. Îmi cer scuze pentru neplăcerea pricinuită, mă grăbeam să ies şi nu am gândit că aţi fi în trecere.

- Pisic Escu mă numesc şi din câte ştiu nu am altă poreclă, dacă nu cumva luăm în considerare „pis pis”-urile prin care mă mai cheamă câte unii.

Omul începu să râdă, însă motanul continuă la fel de grav:

- Ia spune, Costică, mereu ieşi ca o furtună pe porţile oamenilor?

- Nu, domnule Pisicescu – răspunse omul, oprindu-se din râs.

- Escu – îl întrerupse motanul. Şi de ce ai ieşit aşa mai devreme?

- Vedeţi dumneavoastră, stimate domn, am avut o discuţie cu iubita mea... de fapt, cred că îi pot spune „fosta mea iubită”... şi ne-am supărat...

- Dar ce s-a întâmplat? – întrebă motanul, mânat de curiozitatea-i specifică felinelor.

- Vedeţi dumneavoastră, domnule Pisic... Escu (se corectă omul), iubita mea nu prea are aceleaşi concepţii ca mine. S-a supărat pentru că m-am aşezat pe masă şi m-am suit în pat.

- Păi de ce, măi, Costică? Tu nu ştii că nu e voie să faci astea?

- Aşa o fi, domnule, dar eu când merg la cineva, aşa vreau: să mă sui pe masă, să sar în pat, să cotrobăi prin sertare...

- Interesant ce spui – îl întrerupse motanul, mângâindu-şi mustăţile. Şi ea ce-a făcut?

- Ea... mi-a dat papucii.

- Adică v-aţi despărţit?

- Nu, domnule, mi-a dat papucii ca să cobor din pat şi să nu mai umblu desculţ prin casă.

- Aşa, deci, umblai şi desculţ...

- Da, domnule, pentru mine nu contează germenii, microbii şi alte prostii. Dumneavoastră trăiţi în aer liber şi printre gunoaie – iertat să-mi fie – şi nu aveţi nicio problemă. Noi, oamenii, de ce nu am putea măcar să umblăm fără papuci şi alte inutilităţi?

- Nu ştiu, Costică, voi ştiţi.

- Sau să vedeţi: într-o zi scuturam covorul şi am vrut să o îmbrăţişez în fugă când trecea pe lângă mine. Ştiţi ce mi-a spus?

- Ştiu dacă îmi vei spune.

- Mi-a spus: „ce faci, dragă, baţi covorul şi pui mâna pe mine?”

- Dar de ce băteai covorul, măi, Costică?

- Păi nu v-am spus? Îl scuturam de praf, tot la insistenţele ei, că vrea curăţenie...

- Îmi pare că avea dreptate femeia; nu erai murdar?

- Aşa e, domnule Escu, eram, dar nu m-am gândit că ar deranja-o.

- Bun... şi v-aţi despărţit aşa, pentru că ai sărit în pat?

- A, nu, mai este.

- Ce mai este?

- După ce ne-am certat cu papucii, am mers la frigider.

- Ţi-era foame?

- Da, domnule. Şi ce să vedeţi?

- Ce să văd?

- Frigiderul era gol.

- Păi de ce, măi, Costică?

- Pentru că nu l-a umplut nimeni, domnule. Şi ştiţi ce mi-a spus? Că dacă vreau mâncare, să aduc în casă, nu să cer.

- Dar ai spus că nu era casa ta, nu-i aşa?

- Aşa e, domnule Escu. Şi am întrebat-o de ce stă cu frigiderul gol. Ştiţi ce mi-a răspuns?

- Ştiu dacă îmi vei spune.

- Mi-a spus că ţine o dietă nouă – anume că un frigider colorat, chiar dacă-i gol, te umple de bucurie şi uiţi de mâncare, dacă puteţi crede aşa ceva!

- Cred, Costică, sigur că cred. Poţi să contrazici femeia?

- Am uitat că dumneavoastră nu distingeţi culorile.

- Disting, Costică, cum să nu disting? Poate nu pe toate câte le disting oamenii, dar suficiente.

- Şi ziceţi că are dreptate?

- Aşa cred.

- Mi-am adus aminte: am mers cu ea la restaurant săptămâna trecută. Totul a fost bine şi frumos până a venit mâncarea. Eu mâncam liniştit şi încercam să fac conversaţie, iar ea ştiţi ce făcea?

- Ce făcea?

- Ea îşi verifica riguros telefonul mobil!

- Păi trebuia să o ignori şi tu, Costică.

- Nu pot, domnul Escu. Ştiţi cum e? Ce facem altora, ne facem de fapt tot nouă. Dacă eu o ignoram şi ea mă ignora, unde ajungeam?

- Atunci de ce ai continuat să o vezi?

- Ei bine, domnule Escu, eu cred că lucrurile frumoase sunt ca seminţele: le poţi planta oriunde, că ele cresc; sigur, poate unele vor creşte mai frumos printre pietre decât cele din grădini, dar se vor trece la fel de repede pe cât de frumos au crescut. Am crezut că ea e o grădină... Şi apoi, când iubeşti, iubeşti totul, nu doar o parte din om.

- Aşa o fi, Costică. Eu nu am de unde să ştiu. Dar eu îţi spun că dacă întinzi o labă – pardon, un deget – unui om, te va lua şi pe tine cu toată lăcomia lui.

- Ei, domnule Escu, femeia a fost făcută pentru a fi egală bărbatului. Şi toate lucrurile se fac cu paşi mărunţi, nu în salturi, ca la dumneavoastră. Dar câteodată cred că mi-era mai bine singur şi Pierde-Vară. Nu degeaba se spune că dacă sacrifici tot ce ai, vei descoperi că ţi-e dor de lucrurile pe care le urai. Viaţa asta e simplă, dar a naibii de complicată... de fapt, aşa sunt şi eu, poate de la asta vine Costică: complicatul simplu.

- Prietene, îţi mai spun ceva şi te părăsesc. Mă aşteaptă cina, dar fără iubită, papuci, frigidere colorate şi alte nebunii. Ia-o ca pe un sfat – eu nu ştiu cât de complicat ori simplu eşti, dar ştiu aşa: dacă nu te bucuri de viaţă, de ce mai trăieşti?