Biblioteca Vieţii

Dintr-un cuvânt se naşte gândul şi dintr-un gând, ideea. O joacă simplă, aparent banală, scoate la tipar cele mai năstruşnice idei şi literele în sine se îmbrăţişează în dansul cuvintelor pe paginile calde şi primitoare. Se înşiră pe zeci, sute, poate chiar mii de pagini, cu fraze cheie şi finaluri previzibile, cu idei noi sau cu poveşti uitate, cu rugină de istorie sau cu flori de primăvară, cu păr de pisică sau puf de caise, cu aripi de fluture sau elice de avion, cu tot ce vrem sau cu tot ce vor alţii de la noi.

Frunze verzi şi frunze ruginite se răsfoiesc în anotimpuri şi se aştern în uitare odată cu paginile vieţii, derulate cu degetele hotărâte ale timpului care nu permite abateri. Şi fiecare pagină îşi potriveşte ceasul la fix pentru iubire, la ora viselor, la minutul unei noi întâmplări sau la secunda momentului care poate schimba totul. Chiar dacă ceasul are cifre, cărţile adună într-atât de multe litere, încât sute de ceasuri mai târziu, ele încă au ceva de transmis. Literele fac cifrele să treacă mai repede ca vântul peste nisipul unei plaje sub furtună şi mai discret ca pisica într-o grădină la umbra verii.

Totuşi, ce se ascunde între pagini nu are nimic în comun cu lumea care le generează. În scris, o lume poate reprezenta un infinit de universuri paralele, fiindcă literele sunt mute, dar strigă cu milioane de voci; ele nu văd, dar descriu totul mai bine decât mii de perechi de ochi ageri; nu aud, dar pot şopti cele mai frumoase declaraţii; nu au viaţă, dar pot însufleţi cele mai frumoase caractere... şi viaţa, plină sau goală, îşi găseşte locul printre ele aşa cum lucrurile, bune sau rele, îşi găsesc locul între momentele ei. Momentele sunt cele care creează totul, chiar şi viaţa pe care o compun.

Într-un moment, florile se desfac în secret, ascunse privirilor. Vântul mângâie frunzele şi împrăştie aromele departe în zare. Ploaia cade şi sparge picăturile în mii de particule, despărţind fiecare poveste în picăturile ei. Fulgii de zăpadă se nasc în văzduh şi îşi doresc atât de mult să rămână acolo, încât dansează sperând că se vor putea întoarce. Pânze de păianjen se ţes strălucind la soare, iar roua dimineţii le mângâie docil. Pe lângă ele zboară insectele, atrase de mirajul strălucitor şi pândite atent de păsările libere să răzbată cerul, dar fermecate de peisajul înflorit, căci imaginile sunt cele care incită sufletul şi imaginaţia deopotrivă.

Imaginile se desfăşoară în diapozitiv, câte o mie de cuvinte pentru fiecare, câte o mie de poveşti şi o mie de chipuri ascunse în mister. Însă paginile au câte o literă pentru fiecare chip, câte un cuvânt pentru fiecare poveste, câte o frază pentru fiecare cuvânt şi câte un capitol pentru fiecare poveste, formând în final un roman desăvârşit, câte unul pentru fiecare dintre noi. Toate aceste romane se adună cuminţi ori gălăgioase pe rafturile aceleiaşi biblioteci, dorind să rămână poate ascunse ori poate la vedere pentru oricine doreşte să le răsfoiască din pură curiozitate sau din dorinţa arzătoare de a le descifra misterele.

Şi avem atâtea romane în viaţa noastră, poate fără a şti că însăşi viaţa noastră este un roman şi că avem câte un rol în romanele fiecărui om pe care îl întâlnim. Rolurile noastre, poveştile şi ceasurile, toate se întâmplă cu un motiv şi felul în care romanele noastre sunt ţesute este – asemeni pânzelor de păianjen – misterios de logic, atât de misterios încât nici nu realizăm că toate romanele noastre se strâng într-o ordine absolută, poate chiar unul lângă altul în aceeaşi categorie, în timp ce noi avem impresia că am rupt pagini şi capitole întregi pe care le-am uitat sau credem că cineva a călcat cu bocancii murdari povestea noastră. Ele se adună pe acelaşi raft, aşteptând ca alte perechi de ochi să le descifreze tainele, în biblioteca universală a vieţii.