Pastel

Dimineaţa aprinde privirea din ochii tăi negri,

Şi când îi văd nu mă pot abţine să îi sărut.

Tu mă întrebi dacă aş fi preferat să fie albaştri,

Dar ochi ca ai tăi, până acum, n-am mai văzut.

Soarele palid ca tenul tău sclipeşte pe cer,

Cu raze albe şi calde precum zâmbetul tău.

Mă întreb dacă eşti om sau dacă eşti înger,

Dacă te merit sau doar mă repari pentru că-s rău.

Cerul e încă roz, la fel ca buzele tale moi

Şi mai avem destul timp până să plecăm,

Timp în care să uităm tot, să fim numai noi

Şi dacă tot nu ne ajunge, putem să îl furăm.

Pe cer sunt nori pufoşi precum părul tău ciocolatiu

Şi în grădină se aşterne un covor de flori roşii,

Ca unghiile tale, a căror atingere îmi este viciu,

Iar noi ne-mbrăţişăm pe sub aşternuturile argintii.

Aş vrea să îmi fii verdele crud al primăverii,

Să îmi oferi persistenţa fiecărui crepuscul,

Să mă săruţi în serenitatea albăstrie a serii

Şi să îmi umpli fiecare atriu şi ventricul...

Aş vrea să îmi fii galbenul soarelui,

Să îmi luminezi toate dimineţile aurii,

Să mă îmbrăţişezi cu portocaliul focului

Şi să-mi arăţi fiecare dintre culorile fericirii.

Aş vrea să mă aprinzi în fiecare noapte,

Să mă chemi de la capătul lumii cu un gând,

Să mă citeşti dintr-o privire, vorbind în şoapte

Şi să mă porţi în inimă oriunde şi oricând.

Aş vrea să îmi fii dulcele curcubeu,

Podul către comoara secretă a iubirii,

Să fii scara către rai a sufletului meu

Şi împreună să trăim cele mai dulci bucurii.

Mai mult

Ceaţă

Dimineaţa s-a conturat sinuos peste dealurile plumburii îmbrăcate în brumă. Aerul rece mângâie cu gheaţă firele de iarbă şi doar şoaptele vântului care-l poartă tulbură liniştea izvorului. Apa se scurge pe căi necunoscute, printre crăpături îngheţate şi adâncite de secetă şi încercări. Petale şi tulpini putrede, de flori, se scaldă în picături de apă şi amintiri, ascunse în umbra ierbii şi buruienilor. Şi tot din iarbă se colorează ochii ei de sticlă...

Ea se lasă aşteptată, iar întoarcerea ei pare vizita unei regine din epoca de gheaţă, plimbată prin toată lumea – pe jos, pe sus, înainte, înapoi, la fel şi invers... Dincolo de apus, bezna nopţii încă stăpâneşte pământul însetat de ploaie şi în urma ei respiraţia rece a anotimpului mângâie uşor bretonul pădurii. Frunzele uscate îi învelesc picioarele cu atingeri delicate, dar fără căldură. Şi tot din pădure se colorează părul ei de aramă...

Vântul îi stinge şoaptele şi îi înghite cuvintele, dar vocea ei rămâne în văzduh, la fel de inefabilă precum îi este surâsul. Chemarea ei plină de entuziasm se risipeşte în discuţii despre nimic, însă nu este pierdută – chiar imaginea ei invită la apropiere, braţele ei sunt pline de afecţiune, coastele ei emană un parfum ameţitor şi degetele ei răsfiră plăceri. Nimic nu poate fi mai presus de aceste daruri, de sufletul ei alb, nemodificat, plin de sensibilitate...

Realizez că poartă noaptea în sânul ei, dar radiază fericire în jurul ei. O privesc de la fereastra mea şi mă gândesc să o strig. Dar ea nu mă aude – dintre atâtea voci, numai a mea nu are ecou. Iar ea nu este a mea şi trebuie să îşi urmeze calea, către cei care au nevoie de ea. Ştiu că se va întoarce, cândva, de la capătul lumii şi atunci am s-o întreb: „crezi că între mine şi tine se sfârşeşte timpul sau se sfârşeşte marea?”

Mai mult

Cinemateca Viselor

Prin ceaţă de secrete, sub nori de gânduri discrete, pe aripi de şoapte, printre valuri în noapte, sub razele lunii argintii şi veghea stelelor purpurii, pluteşte şi se joacă  pe mare – o barcă. Aşa începe filmul nopţii care adeseori durează până dimineaţa, când cerul trandafiriu şi timidul, roşu soare îndrăznesc să tulbure liniştea deplină a crăiesei întunericului.

Din neant se desprinde un tablou şi Zburătorul planează asupra-i, Luceafărul se învârte în jurul Soarelui şi Luna roşeşte geloasă, cerul se perforează ca un baldachin străpuns de timp şi stelele se aruncă în mare, pământul freamătă sub paşii prinţeselor desculţe şi apele fierb în oglinda chipurilor lor, vântul rostogoleşte tainicele şoapte şi păianjenii ţes o lume nouă, luminată de licurici zglobii şi ochi de pisică aprinşi.

Din cer se desprinde o pereche de ochi ce închide tot albastrul în strălucirea lor şi se înconjoară delicat cu ten trandafiriu şi obraji de bujor, mângâiaţi de plete de mătase cârlionţată ce se aruncă pătimaşe pe umerii goi, îmbrăţişând în drumul lor gâtul ce zvâcneşte de dorinţă şi sfială. Şi toate capată un chip suav cu buze dulci şi un zâmbet de cristal ce pluteşte în eter, chemând la el toată suflarea fiinţei.

Din trup se desprinde spiritul şi zboară, dansând cu stelele şi îmbrăţişând Luna, şoptindu-i Soarelui să nu se mai ascundă şi comandând stihiilor, răscolind pământ şi apă în căutarea fericirii şi aruncând în urmă zâmbete şi praf de timp. Iar timpul se supune, acceptându-şi soarta efemeră, sortit să treacă fără să se întoarcă, să ducă şi să aducă, să poarte şi să lase fără să păstreze măcar un grăunte pentru sine.

Din minte se desprinde un gând ce creşte apoi într-o idee şi se-mpreunează într-un plan. Printr-un labirint aleargă, căutând mistere, întrecându-se cu timpul ca să afle rezultate, scotocind prin minte să descopere greşeli ori aruncând cenuşă peste ele pentru a aprinde un cărbune de speranţă. Iar în cursa lor nebună stârnesc râsete şi aplauze, fluierături şi promisiuni şi imaginaţia neobosită, să le însoţească.

Toate acestea încap într-o barcă plutind pe oceanul umplut de roua dimineţii şi promisiunile zilei de mâine, aşteptând cuminţi răsăritul să le aducă la viaţă. Fiori înflăcăraţi le însufleţesc până ce Soarele le arde şi le preface în scrumul realităţii, ca din cenuşă precum Phoenix-ul să renască poate altă dată. Toate rulează pentru o singură noapte, într-un spectacol maraton, numai la Cinemateca Viselor.

Mai mult

Îmbrăţişând Apusul

Un gând chinuit şi o amintire prăfuită

Umpleau cu porţelan albastru fragila inimă,

Dar vara le-a dus şi au luat şi toamna de aramă,

Lăsând stelele să cadă cu praful lor în urmă.

Pe bucăţi de pânză se cerne magie curată,

Praf de şoapte tainice şi gingaşe flori de gheaţă

Şi se cos cu fir de argint în tablouri de poveste

În timp ce Soarele în vârf de munte se-odihneşte.

O muzică veche şi-un glas candid

Departe răzbat îmbietor prin geamul aburit,

Căutând în cele patru colţuri un chip luminos,

Chemându-l să rămână etern în acest loc frumos.

În linişte construcţiile se ridică, piezişe,

Cu farmec, piese de domino şi bucăţi de vise,

Unite să-i ofere sufletului cochilie

Şi blând să îl acopere cu aripi de molie.

Ore întregi se scurg în multe îmbrăţişări scurte

Cuvintele se aprind cu sentimentele pure

Şi cerul stă martor peste şoaptele de pe buze

Într-o zi însorită după atâtea apuse.

Mai mult

Ploaie de Meteoriţi

Iubirea te loveşte, de obicei, pe neaşteptate, ca un meteorit picat din cer. Apare de nicăieri împreună cu persoana care îţi fură inima şi tot împreună pun stăpânire pe tine. Şi chiar dacă se spune că iubirea e oarbă, că ascunde defectele oamenilor şi că repară unele răni şi suferinţe, există oameni care pretind că iubesc mai multe persoane şi chiar fac comparaţii între persoanele pe care le iubesc pentru a stabili care le merită iubirea sau care prezintă mai multe avantaje pe termen lung – astfel apar adulterul, despărţirile şi divorţurile.

Dacă iubeşti şi faci comparaţii între persoanele pe care le iubeşti, nu iubeşti. Pragmatismul nu e un sentiment. Nu poţi iubi pe cineva în timp ce te îndrăgosteşti de altcineva şi nu te poţi îndrăgosti de cineva dacă iubeşti deja o persoană. Nu poţi iubi doar când e frumos, când sentimentul e reciproc şi totul e roz, iar când apare o minciună, o complicaţie ori altcineva, dispari din peisaj. Iubirea nu se risipeşte la primul semn şi nu se aruncă la primul obstacol, chiar dacă nu trebuie să tolerezi nimic din toate acestea şi nu te obligă nimeni să suferi.

Oamenii care se iubesc sunt cei care rămân. Nu sunt aceia care rămân acolo de unde sunt respinşi ori care doresc să sufere, ci sunt aceia care rămân acolo unde furtunile vin şi trec. Toată lumea se simte bine când e soare şi vreme frumoasă, dar atunci când construieşti ceva, fie casă, fie relaţie, îţi asumi unele riscuri şi alegi să construieşti în mod responsabil. Dacă apare o crăpătură în pereţi, nu te muţi din casă pentru că e instabilă, ci o repari. Le repari şi pe următoarele, dacă apar. Şi pleci doar când ai reparat suficient, dar crăpăturile se repetă sau când realizezi că nu ai ales corect... Iubirea e fără termen, construcţia – nu.

Nu te leagă nimic de persoana pe care o iubeşti, dar nici nu poţi orbita în jurul ei. Dacă nu aveţi traiectorie comună, îi poţi lăsa cale liberă. Dar pentru a afla asta trebuie să îi acorzi o şansă, să încerci, să te străduieşti. Altfel nu poţi şti cum ar sta lucrurile între voi. Riscuri sunt în ambele situaţii, însă nu ambele opţiuni spun acelaşi lucru despre tine. De exemplu, eviţi o persoană pentru că se îmbracă diferit, pentru că are o vârstă diferită, o percepţie diferită ori pur şi simplu o diferenţă evidentă, dar majoră pentru tine – păstrând proporţii fireşti, desigur, pentru că există şi limite între care diferenţele sunt tolerabile. Dar cu ce este această „evitare” mai bună decât discriminările, pe care mulţi le condamnă? Dacă rişti ca acea persoană să îţi frângă inima şi să te dezamăgească, nu rişti asta şi cu cei pe care îi urmăreşti toată viaţa, dar rareori îţi acordă o şansă? Care este diferenţa dintre un străin şi un cunoscut care te dezamăgesc?

Câteodată, iubirea e ca o ploaie de meteoriţi. O vezi sus pe cer, departe de posibilităţile tale, dar îţi pui o dorinţă. Şi pentru ca acea dorinţă să se îndeplinească, un meteorit se desprinde din acea ploaie, special pentru tine, ca să îţi lumineze viaţa şi să îţi încălzească inima. Dar iubirea nu are măsură şi uneori sentimentele sunt în exces. Asta înseamnă că acel meteorit te poate strivi şi îţi poate demola casa. Dar nu trebuie să însemne sfârşitul şi nicidecum să rămâi în ruine, în urma lui. Lucrurile se pot repara – aşa cum nimic nu se pierde şi totul se transformă. Iar între nimic şi un meteorit, cine şi cum poate spune care e mai bun, mai sigur sau mai inofensiv?

Mai mult

Dictatură

Îmi amintesc că te-am găsit ieri

Pe-o geană căzută de alaltăieri

Care îmi promitea solemn că mâine

Tu vei fi încă alături de mine.

Pe atunci te plimbai în lumea ta

Şi erai ca o prinţesă, sigură de ea,

Căci ea îţi promitea că mă vei găsi,

Voi fi prinţul tău, şi mă vei iubi.

Dacă, totuşi, mă gândesc mai bine,

Lumea ta nu cred că îţi aparţine,

Nu cred şi nici nu văd cum ar putea:

Tu ne-ai lăsat şi pe mine, şi pe ea.

Ţi-ai vândut lumea pentru aşteptări,

Aşteptările le-ai dat pe întrebări,

Dar în loc să le răspunzi, tu taci,

Aşteptând să-ţi dictez ce să faci.

M-ai lăsat şi pe mine mai apoi,

Mi-ai spus că nu mai puteam fi „noi”,

Că altele ţi-ar ţine locul ocupat,

Deşi locul tău în mine nu l-ai aflat.

Nu ai vrut să cauţi în sufletul meu,

Ai preferat să spui că e prea greu,

Că eu nu sunt al tău, ci numai o iluzie

Şi certitudinea ţi-a devenit confuzie.

Azi te roade inima şi te doare sufletul

Şi în zadar încerci să îţi ascunzi plânsul.

Spui că se schimbă şi lumea şi tu şi tot;

Oare pentru tine totul e doar un joc?

Îţi pare rău şi ştii că ai greşit...

Eu te-am iertat, dar la ce a servit?

Acum nici timp nu ne-a mai rămas

Şi mă întreb cine cui a dictat?

Dar nu contează – cuvânt pe cuvânt,

Tocmai ţi-am dictat ultimul meu gând.

Mai mult