Îmbrăţişând Apusul

Un gând chinuit şi o amintire prăfuită

Umpleau cu porţelan albastru fragila inimă,

Dar vara le-a dus şi au luat şi toamna de aramă,

Lăsând stelele să cadă cu praful lor în urmă.

Pe bucăţi de pânză se cerne magie curată,

Praf de şoapte tainice şi gingaşe flori de gheaţă

Şi se cos cu fir de argint în tablouri de poveste

În timp ce Soarele în vârf de munte se-odihneşte.

O muzică veche şi-un glas candid

Departe răzbat îmbietor prin geamul aburit,

Căutând în cele patru colţuri un chip luminos,

Chemându-l să rămână etern în acest loc frumos.

În linişte construcţiile se ridică, piezişe,

Cu farmec, piese de domino şi bucăţi de vise,

Unite să-i ofere sufletului cochilie

Şi blând să îl acopere cu aripi de molie.

Ore întregi se scurg în multe îmbrăţişări scurte

Cuvintele se aprind cu sentimentele pure

Şi cerul stă martor peste şoaptele de pe buze

Într-o zi însorită după atâtea apuse.