Ceaţă

Dimineaţa s-a conturat sinuos peste dealurile plumburii îmbrăcate în brumă. Aerul rece mângâie cu gheaţă firele de iarbă şi doar şoaptele vântului care-l poartă tulbură liniştea izvorului. Apa se scurge pe căi necunoscute, printre crăpături îngheţate şi adâncite de secetă şi încercări. Petale şi tulpini putrede, de flori, se scaldă în picături de apă şi amintiri, ascunse în umbra ierbii şi buruienilor. Şi tot din iarbă se colorează ochii ei de sticlă...

Ea se lasă aşteptată, iar întoarcerea ei pare vizita unei regine din epoca de gheaţă, plimbată prin toată lumea – pe jos, pe sus, înainte, înapoi, la fel şi invers... Dincolo de apus, bezna nopţii încă stăpâneşte pământul însetat de ploaie şi în urma ei respiraţia rece a anotimpului mângâie uşor bretonul pădurii. Frunzele uscate îi învelesc picioarele cu atingeri delicate, dar fără căldură. Şi tot din pădure se colorează părul ei de aramă...

Vântul îi stinge şoaptele şi îi înghite cuvintele, dar vocea ei rămâne în văzduh, la fel de inefabilă precum îi este surâsul. Chemarea ei plină de entuziasm se risipeşte în discuţii despre nimic, însă nu este pierdută – chiar imaginea ei invită la apropiere, braţele ei sunt pline de afecţiune, coastele ei emană un parfum ameţitor şi degetele ei răsfiră plăceri. Nimic nu poate fi mai presus de aceste daruri, de sufletul ei alb, nemodificat, plin de sensibilitate...

Realizez că poartă noaptea în sânul ei, dar radiază fericire în jurul ei. O privesc de la fereastra mea şi mă gândesc să o strig. Dar ea nu mă aude – dintre atâtea voci, numai a mea nu are ecou. Iar ea nu este a mea şi trebuie să îşi urmeze calea, către cei care au nevoie de ea. Ştiu că se va întoarce, cândva, de la capătul lumii şi atunci am s-o întreb: „crezi că între mine şi tine se sfârşeşte timpul sau se sfârşeşte marea?”