Bizar

(continuare de aici)

Nu am bagat de seama cand ai intrat. Dar de ce ai privirea aceea atat de speriata? Inteleg, tu vezi un tablou care te ingrozeste. Eu vad doar scene fara sens, fara explicatie. Tu ai o problema. Eu m-am obisnuit, sunt deja relaxat. Tu vezi totul in ansamblu. Insa eu vad detaliile care antreneaza mintea. Uita ce ai vazut. Desfa totul, sparge tabloul si priveste cioburile. Nici o grija, nu te vei taia, nu e nimic personal, nu e nici o legatura, nu e nici macar un chip cunoscut.

Ai uitat sa inchizi usa iar acum cosmarul tau iese din incapere. Fusese intemnitat mult timp aici pana sa prinda ocazia sa scape. Realizezi ca acum te va bantui in fiecare noapte, nu? Aceste imagini iti vor fi mai aproape decat pleoapele cand vei inchide ochii si mai puternice decat lumina soarelui cand ii vei deschide. Ti-am zis sa uiti totul, insa tu nu ai vrut sa renunti. Nu ai putut.

Ma gandeam sa incendiez totul. Imi place sa ma joc cu focul pentru ca arde. Totul arde. Iar atunci cand simt arsurile, simt durerea si incerc sa o savurez pe deplin. Ma face sa simt ca inca nu sunt doar o carcasa goala parasita de esenta. Mintea mea are inca multe intrebari de pus si multe raspunsuri de dat. Dar nu tie, in nici un caz! Degeaba ma vei intreba ce inseamna tot ce ai vazut si de ce te bantuie acest cosmar. In zadar iti vei pierde nopti de somn si zile de munca incercand sa dezlegi enigma. Piesele nu se vor potrivi niciodata pentru ca tu abordezi totul mult prea personal. E in firea ta sa faci asta.

Ma vei intreba atunci pentru ce traiesti. Ei bine, farmecul vietii este sa te lasi in voia valurilor, chiar daca ele te izbesc de tarm. Iar daca esuezi, nu-i nimic. Cu totii ne nastem oameni, dar devenim cele mai teribile animale si sfarsim adesea prin a ne sfasia intre noi. Nu, nu te ingrijora, nu am de gand sa fac asta si nu sunt eu autorul cosmarului tau. Eu as putea muri intr-una din zile fara sa insemne ceva. Daca ai muri tu, insa, asta ar schimba totul. Si apoi, e mult mai amuzant sa te lupti pentru viata ta, sa incerci sa iti urmaresti visele chiar daca noaptea nu poti dormi din cauza cosmarurilor.

Vei observa ca repet obsesiv cuvantul „cosmar”. Dar nu este deloc un cosmar. Dintr-un cosmar te poti trezi, dar de ce te temi nu poti fugi la nesfarsit. Iar ceea ce ai vazut nu poate fi sters, uitat sau infrumusetat. Nu exista cale de intoarcere. Odata ce ai intrat, trebuie sa ramai pana la capat, altfel vei cadea prada disperarii. Si nimeni nu s-a intors intreg odata ce i-a cunoscut ghearele ascutite. Iar cel mai grav este ca nici macar disperarea nu iti va oferi raspunsuri ori solutii.

Te-ai manjit cu sange si iti provoaca sila. Mirosul te sufoca. Aburul iti incetoseaza vederea. Zgomotul te asurzeste. Frica iti paralizeaza corpul. Mintea ta incepe sa piarda contactul cu realitatea. Fiecare actor, fiecare rol, fiecare piesa de decor, fiecare detaliu infiorator au patruns adanc in venele tale, in creierul tau si in mintea ta. Efectul lor stupefiant iti da halucinatii, dar nu mai poti constientiza asta. E prea tarziu. Acum deja te-a captivat spectacolul bizar si nu se stie cand sau daca se va mai deschide usa...

Mai mult

Bizar

Un ochi ma priveste din varful lamei unui cutit proptit intre doua carti. Privesc la dara de sange lasata pe maner si prelinsa pe masa, dar nu inteleg: cum naiba s-a cocotat tocmai in varful lamei? Insa nu am timp sa ma mir prea mult, pentru ca un deget doarme invelit cu o ureche pe coltul mesei. El cum a mai ajuns acolo? Si cine l-a invelit?

Orologiul a luat-o razna: limbile i se invart invers si suna la fiecare jumatate de ora, scotand un cuc ragusit din colivia prafuita. O mana se leagana pe una dintre pendule, razand copios. Dedesubt, o ciuperca se plimba la brat cu nasul. Ciudata pereche, a naibii de ciudata! Chiar si buzele rad, ele care dintre toate, arata cel mai straniu fara chipul pe care erau ancorate! Insa chipul e aruncat intr-un cuier, asteptand sa devina masca oricui ar fi interesat de el. Ma uit in jur si incerc sa mai observ ce se intampla, dar nu pot. Vederea imi este obturata de o pereche de aripi care poarta inima. Cine naiba i-a dat drumul din colivie? Nu stia ca face prapad cand scapa?

Maxilarele incearca sa citeasca o poveste urechii somnoroase, dar e prea multa galagie in jur si cartea pe care o citesc este doar cu ilustratii. Un deget incearca sa ajunga la intrerupator si sa stinga lumina, dar ochiul de pe candelabru arunca toate margelele in el. Limba incearca sa faca putina ordine, dar e obosita si coplesita de mizerie si nu reuseste decat sa starneasca rasete in cor. Un plaman pluteste intr-un nor de fum pe langa candelabru, razand de ficatul care zace intr-o balta de alcool langa usa. Craniul jupuit dezaproba. Chiar si sprancenele din biblioteca se incrunta vazand aceste scene abominabile!

Caut conexiunile si in curand, totul imi este clar: creierul zace pe dulap. E bolnav de cativa ani si ceilalti il cam ignora. De data aceasta se pare ca au reusit sa il scoata din peisaj, pentru ca sta ghemuit si tipa de spaima. Alte doua degete canta la chitara, incercand sa rupa corzile. Sinistra compozitie smulge aplauze picioarelor. Evident, doar lor le putea place sunetul grotesc! Cateva coaste, urmand exemplul, bat intr-o toba veche si prafuita. Sub ea zace inert stomacul, satul de tot ce se intampla in jur. Dar cel mai curios este ca toate acestea nu mai sunt legate de nimic. Sangele danseaza pe podea, vibrand cu fiecare zgomot. Si crima este completa, caci sufletul e doar un abur ce pluteste in incapere, cautand iesirea din acest spectacol bizar.

Mai mult

Moartea Clovnului

„Draga Octombrie,

Unde ai disparut? Nu stiu cand a trecut anul asta... ieri, alaltaieri, saptamana trecuta, luna trecuta si tot asa, de vreo zece luni incoace... Timpul trece fara mila, stiu, dar tu, Octombrie, unde ai plecat? De ce m-ai lasat in urma? Ai promis ca ma vei lua tine in apusurile tale rozalii... dar promisiunile nu mai au nici o valoare.

Ma intreb de multe ori ce ii face pe oameni sa nu aiba sau sa nu isi exprime parerile. Presupun ca nu voi afla niciodata. Ma uit la ei si imi par toti atat de similari, banali, uniformi, amorfi... parca nu mai au personalitate, nu se mai diferentieaza, nu mai ies in evidenta. Dar se lupta in continuu sa fie in centrul atentiei. Si am incercat, chiar am incercat sa ii educ, sa ii ajut, sa le arat o cale... dar nu am reusit, draga Octombrie... au ignorat monologurile si au ras de ridiculizari pana cand s-au plictisit si au parasit circul. Nici nu stiu de ce au mai venit...

Se spune ca viata e o lunga calatorie la capatul careia ajungem cu totii, fie ca vrem, fie ca nu. Uneori e un drum drept si intins, dar ce bucurii iti poate aduce? Drumurile sinuoase sunt mai bune atat la coborare, cat si la urcare: te incetinesc in cadere, te fac sa apreciezi inaltimea la care ai ajuns si te ajuta sa observi peisajele. Unii se mai ratacesc, apoi cer ajutor. Dar cat de mult trebuie sa sacrificam pentru ai ajuta? Sa ucidem pentru a salva vieti? Sau sa ucidem pentru a demonstra ca avem dreptate? Sa ucidem pentru a supravietui? Sau sa ucidem pentru a face sfarsitul mai usor de suportat? Viata este drumul catre moarte? Sau moartea este salvarea de la viata?

Eu am ajuns la capat, draga Octombrie. Sa imi pastrezi un loc pe cerul tau insorit. Vreau sa pictam impreuna frunzele copacilor si hainele oamenilor, caci m-am saturat de masca vesela de pe fata mea. Sufletul meu tanjeste dupa tine, vrea sa zboare cu vantul printre frunze, sa urce pana la soare si sa se ascunda in ploaie. Vom scrie impreuna poezii melancolice de toamna si vom zambi oamenilor pentru ca ei sa iubeasca acest anotimp asa cum te iubesc eu pe tine. Asteapta-ma, vin!”

Cu greu au putut smulge oamenii hartia pe care erau scrise aceste randuri. Clovnul, desi rece si inert, o stransese in mana ca pe cel mai pretios lucru pe care il avea. Desi sangele ii patase machiajul, zambetul lui nu mai era doar pictat. Zambea atat de sincer si avea o privire atat de senina, incat s-ar fi zis ca era viu. Dar nu mai era...

Mai mult

Toamna Tarzie

Stii, candva ma gandeam cu tristete la toamna. Era de departe una dintre cele mai triste perioade ale anului. Melancolie, natura amortita, frig, vant si ploaie... toate insemnau apropierea de sfarsit: sfarsitul unui an, unei veri, unui capitol din viata... Insa toamna asta a insemnat altceva pentru mine. Pentru ca toamna asta... te-am cunoscut pe tine, iubito!

Prima frunza care a cazut a fost primul cuvant pe care l-ai rostit. S-a pierdut in aer pentru cateva secunde, apoi a aterizat cu ecou pe timpanul meu. Am privit in sus, catre ramura de pe care a cazut si ti-am zarit zambetul printre alte frunze verzi si galbene. Si cu fiecare frunza care cadea, fosnetul cuvintelor imi rasuna atat de melodios in timpane, incat inima mea dansa pe ritmurile lor si nu o mai puteam opri. Pana cand m-ai luat de mana... atunci m-a atins primul strop de ploaie. Era rece si cristalin, alunecand usor pe pielea mea pana ce s-a oprit ferm intre degete. Iar in privirea ta scaparau razele soarelui...

In clipa in care ti-am zarit zambetul, am stiut ca el este inceputul si sfarsitul. Pentru ca vreau ca el sa imi lumineze diminetile si sa imi aprinda noptile. Vreau ca zambetul tau sa fie cel la care visez si cel pentru care exist. Si mai vreau ca zambetul tau sa fie sincer... pentru ca atunci cand m-ai luat de mana, lumea s-a oprit in loc. Timpul s-a impiedicat si a cazut in fata noastra, iar tu ai scapat un zambet discret. Am stiut atunci ca totul are un alt sens. Intrebarile mele au primit raspunsul pe care il asteptau.

De cand te-am gasit, esti pretutindeni in jurul meu. Frunzele care cad, norii care trec, ploile care cad, vantul care bate, soarele care straluceste, oamenii care trec, toate si fiecare imi amintesc cumva de tine. Esti pretutindeni in jurul meu si mi-e teama ca nu pot rezista invaziei. Da, esti pretutindeni in mine... in gandurile mele, in inima mea, in sufletul meu, in privirile mele, in zambetul meu. Pentru ca zambesc din cauza ta! Si as vrea sa zambesti si tu, din cauza mea.

As vrea sa imi gasesti loc in inima ta pentru ca numai tu stii sa ma intelegi. As vrea sa imi gasesti loc pe cerul tau pentru ca numai tu stii sa ma faci sa zbor. As vrea sa imi gasesti loc in gandurile tale pentru ca numai tu stii sa ma faci sa zambesc. As vrea sa imi gasesti loc in sufletul tau pentru ca numai tu stii sa faci totul mai frumos. Imi zugravesc lumea in culorile toamnei pentru ca frunzele tale sa isi gaseasca locul mai usor. Ma las purtat de mana ta pe aripile vantului si ma imbat cu parfumul tau dulce pentru a pluti printre norii toamnei. Nu ne pasa ca ploua sau ca e frig pentru ca ne incalzim unul pe altul. Si chiar daca totul in jur este ruginiu si amortit, tu vei adauga ritm simfoniei toamnei.

Da, candva ma gandeam cu tristete la toamna... si visam o iubire ca in povesti. Dar, ca toti oamenii, am crescut si am invatat. Am invatat ca toamna e doar un anotimp si nu tine cont de capriciile oamenilor, le are pe ale ei. Mi-ai spus ca vremea vrea sa fie neinteleasa. Si ai avut dreptate. De ce i-ar pasa toamnei de oameni? Si iubirea... iubirea e un vis. Voi sti ca m-am trezit in clipa in care ma vei imbratisa. Dar tie de ce ti-ar pasa de mine? E toamna tarzie... toamna in care te-am cunoscut.

Mai mult

Ordinea Haosului

In anii 1960, matematicianul Edward Norton Lorenz a dezvoltat o teorie conform careia „un fenomen care pare a fi aleator, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Aceasta teorie presupune ca orice sistem dinamic, oricat de complex si haotic ar parea, are o anumita ordine insesizabila a starilor prin care trece. Sistemele dinamice sunt dependente de anumite conditii, iar orice modificare a conditiilor initiale produce rezultate imprevizibile – asa-numitul „efectul fluturelui”.

Orice eveniment, conform determinismului, este cauzat de un lant de evenimente anterioare. Cu alte cuvinte, nimic nu este intamplator si totul are repercursiuni, dupa principiul actiunii si reactiunii. Acestei legi insa nu i se supune miscarea haotica a particulelor, numita si miscare browniana sau agitatie termica. Miscarea browniana este miscarea continua si complet dezordonata, dependenta de temperatura, a unor particule solide aflate in suspensie intr-un fluid. Miscarea browniana nu este determinata de cauze externe si nu inceteaza niciodata, dar se intensifica odata cu cresterea temperaturii. Asadar, nu este nici actiune, nici reactiune, dar are un factor determinant.

Teoria haosului are – evident – multiple aplicatii in diverse ramuri ale stiintei, de la matematica la metafizica. Insa in orice domeniu s-ar aplica, rezultatele sunt mereu aceleasi: in fiecare fenomen aparent haotic exista o anumita ordine logica. Aceasta este valabila chiar si in cazul oamenilor, care sunt cele mai imprevizibile fiinte. Sentimentele lor si chiar intregul lor comportament este intotdeauna determinat de impulsuri generate de factori determinanti, conform teoriei psihoanalizei, dezvoltata de neurologul austriac Sigmund Freud. Impulsurile pot fi latente, determinate de evenimente din trecut, sau spontane, determinate de evenimentele curente.

Oamenii au intotdeauna tendinta de a analiza mediul inconjurator si pe baza informatiilor adunate isi formeaza opinii, teorii, moduri de a gandi si comportamente in anumite situatii. Astfel, apare cunoasterea. Insotita de ratiune, cunoasterea ii face pe oameni constienti, iar pe masura ce ei acumuleaza informatii, pot analiza mai bine anumite situatii si pot prezice anumite tipare logice. Insa oamenii sunt si irationali si se tem de multe lucruri, de la banalele insecte sau locuri intunecate pana la complexul si misteriosul viitor.

Pe masura ce cunosc mai multe lucruri, oamenii au tot mai multe framantari. Regreta trecutul, sunt nemultumiti de prezent si isi fac griji pentru viitor. Intr-un fel, cunoasterea impiedica actiunea: cu cat oamenii stiu mai multe, cu atat se tem mai mult sa ia o decizie si sa actioneze. Se tem de riscuri, de complicatii, de imprevizibil. Nu suporta haosul, dar atunci cand nu au alta scuza, il folosesc ca pe un scut. Astfel, pentru a trece la fapte, oamenii au nevoie de iluzii. Trebuie sa creada ca actiunile lor vor avea un rezultat previzibil si pozitiv, dar tocmai pentru ca oamenii insisi sunt imprevizibili, rezultatele sunt complet diferite in functie de conditii si din logica, ratiune si cunoastere se naste haos. De aceea oamenii trec foarte usor de la extaz la agonie, de la bucurie la groaza, de la satisfactie la regret...

Un mit grecesc spune ca un satir batran, pe nume Silenus, a fost adus beat in fata regelui Midas de catre supusii acestuia. Stiind ca atunci cand sunt beti, satirii au darul profetiei, Midas l-a intrebat pe Silenus ce ar fi cel mai bine pentru oameni. Acesta i-ar fi raspuns: „de ce ma obligi tu sa iti spun aceste lucruri despre care ar fi de mii de ori mai bine sa fii ignorant? Cel mai bine traiesc oamenii care nu stiu ce este necazul; dar cel mai bine pentru oameni este de a nu se fi nascut vreodata, asta ar trebui sa fie prima lor optiune; iar urmatoarea, dupa aceasta, ar fi ca atunci cand s-au nascut, sa moara cat mai curand.” Apoi Midas l-ar fi returnat pe Silenus zeului Dionysos, primind in schimb darul de a transforma tot ce atingea in aur. Insa acest dar i-a adus mare necaz regelui lacom, caci intr-o zi, atingandu-si fiica, a transformat-o intr-o statuie de aur. Asadar, ignoranta insemna fericire, nu cunoasterea si nici bogatiile. Dar ignoranta presupune si haos.

Chiar si Universul este presupus a fi luat nastere din haos iar acum este ordonat in sisteme mai mult sau mai putin complexe, de la galaxii la nebuloase. Insa aceste sisteme ordonate contin aceleasi elemente care au transformat haosul in ordine, dar care acum transforma ordinea in haos: stelele. Atunci cand se sting, stelele distrug totul in jurul lor, transformandu-se prin implozie in gauri negre, singularitati dense care absorb energia si materia din jurul lor. Exista astrofizicieni precum Georges Henri Joseph Édouard Lemaître care sustin ca Universul este in expansiune, expansiune cauzata de o explozie masiva care ar fi avut loc in urma cu aproximativ 13.75 miliarde ani. Atunci, materia, aflata intr-un haos total, s-ar fi concentrat intr-o singularitate primordiala extrem de fierbinte si densa, avand o energie infinita. Nu se stie din ce cauza aceasta singularitate a degenerat intr-o explozie masiva, conform unei teorii a lui George Gamow, numita Teoria Marelui Bum de catre Fred Hoyle. Dar exista ipoteze conform careia aceasta explozie se poate repeta, datorita faptului ca rata de expansiune a Universului nu poate fi mai mare decat atractia dintre elementele lui componente, pentru ca in spatiu, fiecare corp astronomic exercita forte de atractie asupra altor corpuri. Astfel, la un moment dat Universul s-ar putea contracta, distrugand materia si reproducand haosul primordial.

Haosul aparent sau absolut reprezinta un spectacol. Liberul arbitru sau determinismul, logica sau absurdul, cunoasterea sau ignoranta, ratiunea sau instinctul – toate nasc haos sau ordine. Haosul nu se poate transforma decat in ordine, iar ordinea se transforma in haos, pentru ca asa cum haosul are elemente logice, ordinea are elemente aleatorii. Ratiunea are instinctul de a critica, logica respinge absurdul, cunoasterea detesta ignoranta, determinismul nu neaga liberul arbitru, instinctul este suprimat de ratiune, absurdul considera logica absurda, ignoranta pune intrebari cunoasterii, liberul arbitru nu poate determina totul; cunoasterea naste intrebari fara raspuns, raspunsurile poseda cunoastere si acest continuu haos-ordine/ordine-haos pare infinit, asemeni Universului. Asadar, care este ordinea haosului? Daca haosul a fost primul, din ce s-a nascut? Iar daca a fost ordinea, care haos a fost ordonat pentru ca ea sa ia nastere? Si daca Dumnezeu exista, el reprezinta haos sau ordine?

Mai mult

Dimineata de Noiembrie

Ma trezesc de dimineata in lumina fada a soarelui. Imaginea zambetului tau ma bantuie, dar realizez ca a fost un vis si merg sa deschid fereastra, lasand frigul sa patrunda in camera. Ma intorc catre pat si nu e nimic acolo unde erai tu. Ma frec la ochi si totul devine mai clar. Insa pleoapele inca imi sunt grele de somn si ma cearta ca le-am despartit. Visam frumos, ce-i drept, asa ca imi vine sa ma cert singur. Dar nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Am pierdut destule si jurnalul meu e martor.

De cate ori deschid jurnalul meu si citesc, ma intreb de ce mai sunt inca in viata... pentru ce?? Toata lumea are un sens, are un rost, un scop, un drum... eu sunt ca o gaura neagra, un parazit care traieste cu energie, dar nu produce nimic. Cred ca pana si jurnalul meu ma minte. In fiecare zi imi spune ca te vei intoarce, dar tu nu apari. Ai plecat demult fara sa te uiti inapoi. Am ramas singur cu gandurile mele, ca de fiecare data. In iubire iti asumi intotdeauna riscuri. Eu am riscat si am pierdut de fiecare data. Dar de ce trebuie sa risc numai eu? In fine, am spus ca nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Gandesc prea mult si inutil.

Ies sa ma plimb. E ceata, dar razele soarelui incearca sa incalzeasca vaporii stravezii. Cate un nor trece rapid prin fata soarelui, umbrind pamantul pret de cateva secunde. Vantul profita de ocazie si raceste aerul, starnind parca si mai multa ceata, impreuna cu frunzele moarte, desprinse de toamna nemiloasa din copacii amortiti. Iar frigul imi patrunde in oase. Te caut pe strazi pustii, dar gasesc doar urme de pasi. De-as sti care sunt ale tale, le-as urma pana la capatul lumii. Dar stim bine amandoi ca le-as urma degeaba, caci pentru tine ar fi totuna... si ceea ce trebuia sa fie nu va fi vreodata intre noi.

Pentru o clipa, am senzatia ca esti cu mine. Nu ma insel, caci tu esti mereu in inima si in gandurile mele. Si te gasesc. Te gasesc in norii ce acopera soarele, in urmele de pasi pe strazile pustii, in frunzele moarte ravasite de vant, in fiorii care imi ingheata sira spinarii, in frigul care-mi patrunde in oase... in toamna care amorteste natura asa cum mi-a amortit mie sufletul cand ai plecat tu... in locul tau a venit noiembrie si frigul. Langa mine e un loc lipsa pe care nu il va ocupa nimeni. Dar in calendar foile se invart una dupa alta pana ce nici timpul nu va mai sti cat s-a scurs. Doar amintirea va ramane vie in mintea mea, caci sufletul va fi mort deja.

E ciudat cum oamenii care pleaca de langa noi iau cu ei exact ceea ce i-a atras la noi. Si poate la fel de ciudat este ca noi ii lasam sa plece desi stim ca vor pleca luand ceva din noi. Suntem naivi, speram, ne facem atatea planuri si avem atatea vise... insa nu putem fi siguri ca le impartasim intru totul cu ceilalti. Si cand nu se intampla astfel, ei pleaca, asteptandu-se in schimb sa ne fie tot noua mai bine. Dar mai bine le este doar lor, celor care se izoleaza. Noi ramanem cu vina si consecintele, ei sunt liberi sa faca ce doresc, pierzand in cel mai rau caz prietenul pe care il gaseau in noi.

E un joc crud si parca lipsit de reguli... dar sunt obligat sa il joc pana la capat. De ti-as fi ascuns totul, as fi trait cu iluzia. De ti-as fi spus mai devreme, m-ai fi crezut nebun. De nu ai fi plecat, ar fi fost o minciuna dulce-amaruie care s-ar fi terminat urat. Si pentru ca ai plecat, visul s-a sfarsit. Privesc catre orizont intrebandu-ma ce va urma. Dar nici macar Soarele nu ar mai putea incalzi soaptele vantului si frigul prevesteste iarna nemiloasa. Si se spune ca un sfarsit e un nou inceput, dar maine nu mai vine... traiesc mereu aceeasi dimineata de noiembrie.

Mai mult