Dimineata de Noiembrie

Ma trezesc de dimineata in lumina fada a soarelui. Imaginea zambetului tau ma bantuie, dar realizez ca a fost un vis si merg sa deschid fereastra, lasand frigul sa patrunda in camera. Ma intorc catre pat si nu e nimic acolo unde erai tu. Ma frec la ochi si totul devine mai clar. Insa pleoapele inca imi sunt grele de somn si ma cearta ca le-am despartit. Visam frumos, ce-i drept, asa ca imi vine sa ma cert singur. Dar nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Am pierdut destule si jurnalul meu e martor.

De cate ori deschid jurnalul meu si citesc, ma intreb de ce mai sunt inca in viata... pentru ce?? Toata lumea are un sens, are un rost, un scop, un drum... eu sunt ca o gaura neagra, un parazit care traieste cu energie, dar nu produce nimic. Cred ca pana si jurnalul meu ma minte. In fiecare zi imi spune ca te vei intoarce, dar tu nu apari. Ai plecat demult fara sa te uiti inapoi. Am ramas singur cu gandurile mele, ca de fiecare data. In iubire iti asumi intotdeauna riscuri. Eu am riscat si am pierdut de fiecare data. Dar de ce trebuie sa risc numai eu? In fine, am spus ca nu vreau sa pierd inca o zi degeaba. Gandesc prea mult si inutil.

Ies sa ma plimb. E ceata, dar razele soarelui incearca sa incalzeasca vaporii stravezii. Cate un nor trece rapid prin fata soarelui, umbrind pamantul pret de cateva secunde. Vantul profita de ocazie si raceste aerul, starnind parca si mai multa ceata, impreuna cu frunzele moarte, desprinse de toamna nemiloasa din copacii amortiti. Iar frigul imi patrunde in oase. Te caut pe strazi pustii, dar gasesc doar urme de pasi. De-as sti care sunt ale tale, le-as urma pana la capatul lumii. Dar stim bine amandoi ca le-as urma degeaba, caci pentru tine ar fi totuna... si ceea ce trebuia sa fie nu va fi vreodata intre noi.

Pentru o clipa, am senzatia ca esti cu mine. Nu ma insel, caci tu esti mereu in inima si in gandurile mele. Si te gasesc. Te gasesc in norii ce acopera soarele, in urmele de pasi pe strazile pustii, in frunzele moarte ravasite de vant, in fiorii care imi ingheata sira spinarii, in frigul care-mi patrunde in oase... in toamna care amorteste natura asa cum mi-a amortit mie sufletul cand ai plecat tu... in locul tau a venit noiembrie si frigul. Langa mine e un loc lipsa pe care nu il va ocupa nimeni. Dar in calendar foile se invart una dupa alta pana ce nici timpul nu va mai sti cat s-a scurs. Doar amintirea va ramane vie in mintea mea, caci sufletul va fi mort deja.

E ciudat cum oamenii care pleaca de langa noi iau cu ei exact ceea ce i-a atras la noi. Si poate la fel de ciudat este ca noi ii lasam sa plece desi stim ca vor pleca luand ceva din noi. Suntem naivi, speram, ne facem atatea planuri si avem atatea vise... insa nu putem fi siguri ca le impartasim intru totul cu ceilalti. Si cand nu se intampla astfel, ei pleaca, asteptandu-se in schimb sa ne fie tot noua mai bine. Dar mai bine le este doar lor, celor care se izoleaza. Noi ramanem cu vina si consecintele, ei sunt liberi sa faca ce doresc, pierzand in cel mai rau caz prietenul pe care il gaseau in noi.

E un joc crud si parca lipsit de reguli... dar sunt obligat sa il joc pana la capat. De ti-as fi ascuns totul, as fi trait cu iluzia. De ti-as fi spus mai devreme, m-ai fi crezut nebun. De nu ai fi plecat, ar fi fost o minciuna dulce-amaruie care s-ar fi terminat urat. Si pentru ca ai plecat, visul s-a sfarsit. Privesc catre orizont intrebandu-ma ce va urma. Dar nici macar Soarele nu ar mai putea incalzi soaptele vantului si frigul prevesteste iarna nemiloasa. Si se spune ca un sfarsit e un nou inceput, dar maine nu mai vine... traiesc mereu aceeasi dimineata de noiembrie.