Moartea Clovnului

„Draga Octombrie,

Unde ai disparut? Nu stiu cand a trecut anul asta... ieri, alaltaieri, saptamana trecuta, luna trecuta si tot asa, de vreo zece luni incoace... Timpul trece fara mila, stiu, dar tu, Octombrie, unde ai plecat? De ce m-ai lasat in urma? Ai promis ca ma vei lua tine in apusurile tale rozalii... dar promisiunile nu mai au nici o valoare.

Ma intreb de multe ori ce ii face pe oameni sa nu aiba sau sa nu isi exprime parerile. Presupun ca nu voi afla niciodata. Ma uit la ei si imi par toti atat de similari, banali, uniformi, amorfi... parca nu mai au personalitate, nu se mai diferentieaza, nu mai ies in evidenta. Dar se lupta in continuu sa fie in centrul atentiei. Si am incercat, chiar am incercat sa ii educ, sa ii ajut, sa le arat o cale... dar nu am reusit, draga Octombrie... au ignorat monologurile si au ras de ridiculizari pana cand s-au plictisit si au parasit circul. Nici nu stiu de ce au mai venit...

Se spune ca viata e o lunga calatorie la capatul careia ajungem cu totii, fie ca vrem, fie ca nu. Uneori e un drum drept si intins, dar ce bucurii iti poate aduce? Drumurile sinuoase sunt mai bune atat la coborare, cat si la urcare: te incetinesc in cadere, te fac sa apreciezi inaltimea la care ai ajuns si te ajuta sa observi peisajele. Unii se mai ratacesc, apoi cer ajutor. Dar cat de mult trebuie sa sacrificam pentru ai ajuta? Sa ucidem pentru a salva vieti? Sau sa ucidem pentru a demonstra ca avem dreptate? Sa ucidem pentru a supravietui? Sau sa ucidem pentru a face sfarsitul mai usor de suportat? Viata este drumul catre moarte? Sau moartea este salvarea de la viata?

Eu am ajuns la capat, draga Octombrie. Sa imi pastrezi un loc pe cerul tau insorit. Vreau sa pictam impreuna frunzele copacilor si hainele oamenilor, caci m-am saturat de masca vesela de pe fata mea. Sufletul meu tanjeste dupa tine, vrea sa zboare cu vantul printre frunze, sa urce pana la soare si sa se ascunda in ploaie. Vom scrie impreuna poezii melancolice de toamna si vom zambi oamenilor pentru ca ei sa iubeasca acest anotimp asa cum te iubesc eu pe tine. Asteapta-ma, vin!”

Cu greu au putut smulge oamenii hartia pe care erau scrise aceste randuri. Clovnul, desi rece si inert, o stransese in mana ca pe cel mai pretios lucru pe care il avea. Desi sangele ii patase machiajul, zambetul lui nu mai era doar pictat. Zambea atat de sincer si avea o privire atat de senina, incat s-ar fi zis ca era viu. Dar nu mai era...