În
anotimpul ăsta e o linişte de gheaţă care sufocă totul până la punctul în care chiar
razele Lunii îngheaţă şi totul pare neînsufleţit. Iar când Luna nu se vede,
răsuflarea îngheţată a vântului aminteşte că ea se ascunde undeva deasupra
norilor, palidă şi statică precum e ea mereu. Însă eu ştiu că materia, oricât
de imobilă şi neînsufleţită pare, e compusă din nenumărate particule aflate
într-o continuă mişcare…
În anotimpul ăsta e o tăcere tăioasă care
pătrunde totul până la punctul în care chiar şuieratul vântului se stinge între
crengile amorţite ale copacilor adormiţi. Iar când vântul nu se aude, încleştarea
ascuţită a gheţii aminteşte că el zboară mereu liber prin eter, nebun şi rece
precum e el mereu. Însă eu ştiu că vântul, oricât de inepuizabil şi neplăcut
pare, reflectă doar anotimpul şi se opreşte când nu mai e nevoie de el…
În
anotimpul ăsta oamenii aprind focuri pentru a-şi încălzi trupurile şi lumini
pentru a-şi încălzi sufletele. Îşi fac cadouri pentru a-şi aminti că sunt
oameni şi îşi fac planuri pentru a nu uita să fie mai buni. Şi vorbesc
întotdeauna despre vreme, căci aşa cum vara îşi doresc să fie mai rece, acum
îşi doresc să fie mai cald. Oamenii sunt întotdeauna nemulţumiţi de ceea ce nu
pot schimba…
În
anotimpul ăsta, însă, mie nu îmi mai pasă de oameni. Căci ce sunt ei, dacă nu
simple legături între goluri şi obiecte, între umbre şi lumini, între aici şi
dincolo? În anotimpul ăsta totul este o călătorie peste vălurile albe de zăpadă
şi lamentările lor specifice… În anotimpul ăsta nici nu îmi pasă ce anotimp e. Îmi
văd de drumul meu spre tine, spre noi, şi îi las pe oameni să creadă în continuare în organica
iluzie a anotimpului neînsufleţit desprinsă cu grijă din imobilul calendar
mucegăit pe perete…
