Cum Ar Fi Fost Daca?

Oamenii sunt considerati maturi sau imaturi dupa momentul in care gandesc si analizeaza actiunile proprii. Astfel se poate spune ca exista doua feluri de oameni: cei care gandesc si analizeaza o actiune inainte de a o intreprinde – maturi – si cei care gandesc si analizeaza rezultatele actiunilor lor spontane – imaturi. Rezultatele pot fi aceleasi pentru ambele categorii sau pot varia. Pot fi nule daca actiunea nu se produce sau pot fi nule sau neasteptate daca actiunea se produce, insa nu in modul in care fusese anticipata. De asemenea pot fi necunoscute daca actiunea nu este analizata la momentul potrivit, indiferent daca se analizeaza inainte sau dupa ce se intampla.

Cu totii avem o lupta interioara intre garsoniera sufletului – inima – si apartamentul mintii – creierul. Este ca si cum acest locatar al trupului, sufletul, se razvrateste mereu impotriva oricui. Este mereu in razboi cu noi si ataca necontenit. Lupta pe orice front: cu oamenii, cu natura, cu firea sau cu mintea. Stie totul chiar daca nu ii spunem nimic si ne mustra chiar si cand avem impresia ca nu am gresit. Are si aliati: constiinta, subconstientul, alti oameni care sunt de acord cu opiniile pe care noi nu le agream, religia, ceea ce invatam la scoala sau din interactiunile cu ceilalti ori pur si simplu sentimentul de vina.

Poti gasi o mie de motive pentru care sa faci ceva si doar un motiv care sa te opreasca, iar atunci te vei opri, sau, din contra, poti gasi o mie de motive care nu iti permit sa faci ceva si doar un motiv pentru care sa faci acel lucru iar atunci il vei face. Sau poti sa nu cauti aceste motive si sa faci acel lucru fara sa stii cat de bine sau de rau este. Rezultatele vor fi oricum aceleasi. Dar nu toti le vor aprecia la fel. Ceea ce unii vad bun, altii vad rau. Unii vor rationaliza, altii vor simti. Iar ceea ce e bun sau rau pentru altii nu e la fel si pentru noi. Daca traim toata viata intrebandu-i pe altii ce trebuie sa facem sau lasandu-i sa ne controleze, suntem marionetele lor. La un moment dat ei nu ne vor mai spune ce sa facem, iar atunci vom incepe sa ne intrebam singuri. Iar daca toata lumea aprecieaza marionetele intr-un spectacol, in lipsa papusarului ele devin simple obiecte inanimate, frumoase sau sinistre, dand impresia de viata si totusi fiind moarte.

Ce ar fi fost eroii negativi daca nu erau eroi negativi? Sau daca cei buni ar fi fost de fapt rai? Cum ar fi fost privite faptele rele daca ar fi fost bune? Sau daca cele bune ar fi fost rele? Ce am fi facut daca am fi facut tot ce voiam, dar nu puteam? Sau daca am fi facut tot ce puteam, dar nu voiam? Cine am fi fost daca nu eram asa cum suntem? Sau daca am fi fost asa cum ne dorim sa fim? Ce am fi primit daca am fi primit tot ce ne doream? Sau daca am fi primit tot ce am refuzat? Ce am fi primit daca am fi primit tot ce am dat altora? Sau daca nu am fi dat nimic? Pe cine am fi acceptat daca i-am fi acceptat pe altii? Sau cine ne-ar fi acceptat daca altii nu ne-ar fi respins? Ce am fi stiut daca nu stiam tot ceea ce stim? Sau daca am fi stiut totul? Unde am fi ajuns? De ce? Si ce urmari ar fi existat? Nici sufletul si nici mintea nu pot raspunde tuturor intrebarilor. Cu toate astea, avem nevoie de raspunsuri. Si atunci si mintea si sufletul se lupta sa ne dea raspunsul corect.

Fara raspunsuri la intrebari calatorim pe intuneric, fara sa vedem locurile prin care trecem. Raspunsurile ne aduc lumina, dar tot ele ne pot cufunda si mai mult in intuneric. Putem gasi dintr-o data raspunsul pe care il asteptasem toata viata si atunci totul capata sens. Sau ne putem insela cand credem ca raspunsul nostru este cel mai bun si atunci cadem si mai mult in bezna. Si nici cele mai luminate minti nu pot raspunde celor mai ascunse intrebari ale sufletului.

Daca nu analizam cu mintea ceea ce urmeaza sa facem, exista o sansa ca mai tarziu sa regretam asta in adancul sufletului. Iar daca nu facem nimic, mai mult ca sigur vom trai cu intrebarea „cum ar fi fost daca?”. Si cum ar fi fost daca sufletul ar fi fost mereu de acord cu mintea? Sau mintea cu sufletul? Si cum ar fi fost daca sufletul nu ar fi existat? Sau daca mintea nu ar fi existat?

Mai mult

A Sosit Timpul

Primavara. Anotimpul renasterii naturii. Anotimpul care aduce din nou caldura soarelui dupa iarna aspra si rece. Anotimpul care aduce vantul jucaus printre frunzele tinere ale copacilor abia infloriti. Anotimpul culorilor si miresmelor de flori gingase. Anotimpul in care pasarile se intorc si isi cladesc cuiburile ce vor insemna pentru ele si puii lor „acasa” pentru cateva luni. Anotimpul in care insectele revin la viata.

Primavara este cel mai agitat si plin de viata anotimp. Totul este in freamat, totul se coloreaza, se curata, se innoieste, se zbate sa inceapa o noua viata. Si de ce ar fi vorba doar despre natura? De ce sa nu se bucure si oamenii de toate acestea? De ce sa nu inceapa si ei o viata noua odata cu venirea primaverii? Sa iasa din melancolia pe care frigul si ploile sau zapezile le-au lasat asupra lor, sa iasa din apatia indusa de lipsa caldurii si a soarelui, sa simta razele soarelui si flacara iubirii, sa se bucure de viata si de micile intamplari fericite din care se compune adevarata fericire. A sosit timpul pentru optimism.

Mai mult

Mesaj intr-o Sticla

Am vrut sa iti scriu de multe ori si totusi nu am putut. Gandurile mele se opreau in fata foii de hartie si fugeau rusinate inapoi in minte, speriate ca le-ai putea afla. Am vrut de multe ori sa iti spun cateva cuvinte, dar m-am oprit. Stiam ca la primul cuvant pe care l-as fi auzit de la tine, toate cuvintele mele s-ar fi intors in jos pe gat si in locul lor ar fi urcat inima ce imi bate atat de tare cand ma gandesc la tine.

A trecut atata timp si parca totusi ar fi fost ieri tot ce a fost intre noi. De atunci nu ti-am mai tinut mana, nu ti-am mai atins buzele, nu ti-am mai mangaiat parul, nu ti-am mai privit chipul... cel putin nu in afara granitelor mintii mele. De atunci nu ti-am mai adus vreun zambet pe buze sau vreo lacrima in ochi... de atunci nu ti-am mai simtit bratele in jurul meu... nu am mai simtit caldura corpului tau langa mine... nu ti-am mai simtit privirea curioasa ori admirativa... nu ti-am mai simtit buzele moi... nu ti-am mai simtit inima batand cu intensitate... nu te-am mai simtit nicicand, niciunde.

Ai plecat de mult, dar ai luat cu tine si mai mult. Si ai lasat la fel de mult. Ai luat tot ce era mai bun si ai lasat tot ce era mai rau. Nu te invinovatesc, nu am de ce sa te condamn. Oricine ar fi facut la fel. Ai luat cu tine toate acele zambete, toate acele rasete, toate acele saruturi, toate acele priviri ascunse, toate acele imbratisari, toate acele ganduri copilaresti, implinirea si emotiile iubirii. Ai lasat in urma toate regretele, toate sperantele desarte, toate iluziile, toate deceptiile, toata realitatea si toate neimplinirile. Dragostea le ascunde pe toate, dar tot ea ti le arunca in fata. Ironic, nu? Asa cum imi spuneai mereu ca sunt si eu...

Privim acelasi apus, dar ma separa de tine intunericul ce ii urmeaza. Privim aceleasi stele, dar soarele diminetii imi destrama visele in care esti mereu cu mine. Privim aceeasi luna, dar razele ei imi racesc si mai mult inima ce tanjeste dupa flacara iubirii. Privim acelasi rasarit, dar fiecare rasarit stinge si mai multe sperante de a te regasi. Privim acelasi orizont, dar niciodata nu apari in zare. Mergem pe aceleasi drumuri, dar totusi spre destinatii diferite.

Nu stiu daca vei citi vreodata mesajul asta. Nu am avut curajul sa ti-l adresez. Nu am vrut un raspuns. Nu am vrut nici vreun repros. Nu am vrut sa schimb nimic. Nu am vrut nici sa ramana totul asa. L-am pus intr-o sticla si l-am aruncat in marea uitarii. Nu stiu cine va fi pe celalalt tarm, poate tu sau poate un strain. Poate il veti citi sau poate veti arunca sticla mai departe, catre si mai multa uitare. Poate il veti citi cu lacrimi in ochi sau poate cu nepasare. Poate ma veti recunoaste intre randurile lui sau poate veti rade cu pofta de stangacia anonimului scriitor. Poate... poate iti vei aminti si tu de mine.

Nu stiu ce mai cred, ce mai gandesc, ce mai spun, ce mai simt... Te iubeam, dar acum urasc ca nu te pot uita. Iti spuneam ca esti frumoasa dar acum nu mai aud ca nu ma crezi. Ma gandesc insa mereu la tine. Credeam ca te cunosc...

Mai mult

Falsitatea Pastelui

Toata lumea se poarta altfel in perioada Pastelui si inaintea ei. Oamenii tin post, se roaga, merg la biserica, se spovedesc, se impartasesc, fac fapte bune...

Insa dupa ce tin post, se imbuiba cu aceleasi alimente de la care s-au abtinut, unii pana ajung la spital chiar. Dupa ce se roaga si merg la biserica, revin la viata lor obisnuita din care Dumnezeu lipseste pana la urmatoarea sarbatoare religioasa. Dupa ce se spovedesc, revin la pacatele pe care nici nu sunt constienti ca le fac. Dupa ce se impartasesc, isi umplu din nou trupul si sufletul de impuritatile care ii intoxica in fiecare zi. Si dupa ce fac cateva fapte bune, revin la rautatile lor nevinovate. Merg la slujbe, dar apoi se injura si se imbrancesc pentru ceea ce li se ofera. Spun ca sunt credinciosi, insa credinta lor e la fel de puternica precum flacara unei lumanari in bataia vantului. Nu se mai saluta pana nu spun „Hristos a inviat!”, raspunzand cu „Adevarat a inviat!”, desi nimeni nu poate confirma sau infirma aceasta afirmatie. Cu totii iau lumina de la biserica, dar uita de intunericul din sufletele lor.

Televiziunile, ziarele, internetul, toata mass-media vorbeste despre insemnatatea Pastelui si a Invierii Domnului, apoi revin la scandalurile cotidiene, la filmele cu violenta sau nuditate, la emisiunile de barfe si la stirile pline de evenimente negative. Chiar si divertismentul ieftin pe care il promoveaza face referire la Paste sau Inviere intr-un fel sau altul, dar asta nu ii schimba caracterul. Si ca de obicei, fiecare sarbatoare este transformata in afacere, nefacand exceptie nici Pastele. Orice traditie legata de Paste costa iar cine poate profita de asta.

Pastele este cea mai falsa sarbatoare dintre toate. Oamenii se mint ca sunt mai buni, mai evlaviosi, mai smeriti si mai apropiati de Dumnezeu. Insa odata cu Pastele se pierd si iluziile acestea si devin aceiasi pacatosi dependenti de pacatele lor. Nu pot trai fara vicii, dar nici cu ele nu pot trai. Nu pot fi sfinti, dar nici diavoli. Nu pot fi oi, dar nici pastori. Nu pot avea propria opinie, dar nici pe ale altora nu le accepta. Si atunci, compromisul lor este ca o data pe an sa fie Paste. Sa fie lumina...

Mai mult

Mostenirea

Dimineata. O noua zi incepe. O zi obisnuita, neinteresanta. Dar de ce trebuie sa fie toate zilele obisnuite? Si cine spune ca sunt neinteresante?

Nu incepea o noua zi obisnuita, neinteresanta, ci din contra, una destul de aglomerata. O zi aglomerata in trafic, ca atatea altele. Oameni tristi, posomorati, vreme pe masura si cozi interminabile la semafoare care pareau sa ajute si mai mult la starea generala de letargie. O zi aglomerata si la cursuri, plina de materii dificile. O zi aglomerata si la serviciu, plina de munci si atributii noi. O zi aglomerata si in buletinele de stiri, care anuntau diverse intamplari mai mult sau mai putin fericite. O zi aglomerata chiar si pe bloguri, plina de postari, subiecte, intrigi, diverse teorii expuse, dar din pacate, fara prea multe concluzii, ci mai mult intrebari.

Si printre toate aceste aglomeratii, s-au distins totusi cateva intamplari si informatii: oamenii vorbesc intotdeauna despre vreme – asta s-a mai stabilit deja, dar devine din ce in ce mai evident; unii oameni ar face orice sa se razbune, chiar daca asta inseamna sa isi distruga nu doar propria viata, ci si pe a altora; unii oameni lasa totul pe maine, inclusiv educatia propriilor copii; oamenilor le place sa utilizeze cuvinte mari desi nu le inteleg intotdeauna sau daca le inteleg, nu le folosesc in scopul pentru care au fost rostite sau scrise; oamenii incep sa faca tot mai rar distinctia intre bine si rau.

Daca s-a stabilit ca oamenii vorbesc intotdeauna despre vreme, pare putin important ca asta se intampla de cele mai multe ori cand vremea este neplacuta. La fel cum pare si faptul ca vremea nu se schimba dupa bunul lor plac. Si totusi, exista oameni care se bucura de vreme, cei care o transforma in afacere – vand umbrele pe timp de ploaie, haine in functie de anotimp, anvelope de iarna, echipamente de schi etc. De ce ar trebui sa se bucure doar ei de vreme? De ce nu si restul?

Oamenii ar face orice sa se razbune. Astfel ca uneori, iau decizii care lor li se par corecte, pentru ca se simt prejudiciati. Insa cei care sunt in masura sa judece faptele lor vor spune aproape intotdeauna ca prejudiciul lor a fost „reparat” printr-un alt prejudiciu adus altora. Si chiar daca astfel de decizii par egale cu dauna produsa care cere razbunare, pedepsiti sunt de multe ori tot cei care razbuna. Unii aleg sa distruga tot si apoi din lasitate isi iau viata. Dar nu se gandesc la ceea ce lasa in urma lor. Nu se gandesc la ce vor spune cei care vor afla despre faptele lor, nu se gandesc la cat de mult sunt si altii afectati de distrugerile lor, nu se gandesc la nimic altceva decat razbunare, propria persoana si propria dreptate.

Unii oameni amana pe cat posibil ceea ce au de facut. Se feresc de decizii pentru ca nu vor sa isi asume raspunderea pentru ele. Astfel se ajunge ca atunci cand trebuie sa ia decizii cu privire la educatia copiiilor, lasa totul fie pe seama scolii, fie pe seama celuilalt parinte (atunci cand celalalt este dispus sa ia acele decizii), fie chiar pe seama copilului, considerand ca el poate decide ce e mai bine pentru el. Si in vreme ce nu toate deciziile sunt la fel de importante, toate rezultatele lor sunt. Pentru ca acei copii cresc si la randul lor ajung sa ia decizii. Si daca vor urma exemplul parintilor si vor amana, unde se va ajunge cu toata delasarea aceasta? Iar daca nu vor urma exemplul parintilor si vor alege singuri, vor fi capabili sa ia cea mai buna decizie? Si oare aceste decizii ii vor privi doar pe ei sau si pe cei din jurul lor?

Oamenilor le place sa utilizeze cuvinte mari, chiar daca scopul este acelasi sau nu cu cel original. Un exemplu ar fi chiar „scopul scuza mijloacele”, citat din Niccolo Machiavelli. Forma originala era „scopul scuza mijloacele atunci cand este nobil”, Machiavelli facand referire la regimurile politice ale vremii sale. Insa oamenii au preferat sa vada doar ceea ce era mai convenabil si astfel au renuntat la partea inutila. De altfel, cui ii foloseste nobletea? Astfel, oamenii folosesc diverse cuvinte spuse sau scrise de catre filosofi, savanti sau simpli cugetatori fara sa le mai atribuie intotdeauna sensul si scopul intiale, ci cele pe care le doresc ei. Ajung sa copieze ceea ce li se pare util doar ca sa se ajute pe sine, desi de multe ori, acele cuvinte erau menite sa ajute pe oricine are nevoie de ele.

Oamenii incep sa faca tot mai rar distinctia intre bine si rau. Dupa analogia pe care o folosesc deseori fetele bisericesti, binele si raul pot fi privite ca doua drumuri. Binele devine un drum din ce in ce mai ingust, mai anevoios, mai ocolit si mai obositor, a carui destinatie este necunoscuta si extrem de indepartata. Raul, in schimb, devine un drum tot mai larg, mai intins, mai rapid si mai aglomerat, pentru ca atrage prin vitezele ametitoare, peisajele inselatoare si destinatia aparent optionala pentru fiecare. Asadar, de ce ar mai alege oamenii drumul mai lung si mai prost, cand au in fata autostrada intinsa si primitoare?

Rareori se gandesc oamenii la ceea ce lasa cu adevarat in urma. Se poate spune ca ramane in urma lor doar ceea ce au agonisit de-a lungul vietii. Insa de multe ori, se cearta si pentru acele lucruri cu cei care le-au fost candva alaturi si care acum le pretind. Se poate spune ca ramane in urma lor ceea ce au facut sau spus in diverse momente ale vietii, pentru ca asa isi aminteste lumea de ei. Dar de multe ori, lumea are o alta perceptie asupra acelor fapte si cuvinte, astfel incat isi poate aminti altceva sau poate judeca acele lucruri. Se poate spune ca raman in urma lor cei care le-au fost fie alaturi, fie odrasle. Dar de multe ori, acei oameni nu au nimic in comun cu defunctii. Adevarata mostenire nu inseamna nimic din toate astea, ci totul in ansamblu. Mostenirea pe care o lasa oamenii nu se rezuma doar la imaginea lor, averea lor, familia lor, cunoasterea lor sau priceperea lor. Fiecare din toate acestea poate schimba ceva doar daca si restul sunt privite cu aceiasi ochi, pentru ca omul judeca totul prin prisma propriei cunoasteri. Fiecare inseamna mai mult decat valoarea ce i se atribuie pentru ca fiecare aduce sau nu multumire atat celui care realizeaza, cat si celui care estimeaza. Si mostenirea pe care o lasa fiecare face lumea un pic mai buna sau un pic mai rea, chiar si daca nu exista. Lumea devine mai buna cand amprenta pe care o lasa oamenii este luata ca exemplu pozitiv si mai rea atunci cand exemplul pozitiv este rau. Devine mai rea atunci cand ceea ce au facut oamenii are repercusiuni chiar si dupa trecerea lor in nefiinta. Si totusi, raman in istorie ca elemente negative. Dar la fel, lumea devine mai rea atunci cand oamenii aleg sa nu se implice in evolutia ei. Pentru ca ce poate fi mai rau decat sa nu iti lasi propria amprenta asupra lumii?

“If you would not be forgotten, as soon as you are dead and rotten; Either write things worthy of reading, or do things worthy of writing.” - Benjamin Franklin, 1738

Mai mult

Necunoscut

Oamenii au mereu impresia ca stiu totul, mai ales despre cei cu care intra des in contact sau cu care au diverse relatii. Au impresia ca ii cunosc foarte bine si ca pot anticipa orice actiune a celorlalti. Cred ca au vazut totul la ceilalti si ca ii pot manipula sau din contra, ii pot ataca prin ceea ce stiu despre ei. Cati nu au simtit vreodata ca o persoana destul de apropiata nu ii cunoaste atat cat si-ar dori ei sau cat pretinde acea persoana? Cati nu au primit cadouri care nu au fost nici pe departe pe placul lor sau nu le-au fost utile? Cati nu au aflat lucruri pe care ceilalti le credeau despre ei desi nu erau adevarate? Cati nu au fost pusi in situatii mai mult sau mai putin jenante pentru ca altii au crezut ca s-ar descurca?

De ce simt oamenii nevoia sa clasifice totul cu impresia ca astfel invata ceva? S-a dovedit de multe ori ca diverse tipologii nu se aplica intru totul categoriilor vizate. Un exemplu ar fi astrologia, care clasifica oamenii dupa zodie, desi nu toti oamenii sunt la fel, chiar si daca s-au nascut in aceeasi zi. Cu toate acestea, fiecare zodie contine niste norme despre nativii ei care stabilesc elemente de comportament si tipare fizice si psihologice care se aplica acelor indivizi. S-a ajuns atat de departe incat se poate intocmi o compatibilitate intre zodii. Si totusi unele persoane pot coopera sau convietui chiar daca apartin - teoretic - unor zodii incompatibile. Insa oamenii nu tin cont de aceste  situatii si le considera exceptii care confirma regula. Desi exceptiile ar trebui sa infirme regula, pentru simplul fapt ca exista, ceea ce conduce la ideea ca regula este totusi gresita sau incompleta. Exista stiinte care intocmesc reguli ce admit exceptii in anumite situatii, insa ele nu se ocupa intotdeauna cu aceste clasificari facute de oameni pentru a considera ca stiu, cunosc acele lucruri. Si chiar daca oamenii au impresia ca stiu totul, exista multe domenii cum ar fi istoria, antropologia si astronomia in care ceea ce stiu se bazeaza total sau partial pe presupuneri, descoperiri sau experiente anterioare, lucruri care nu reflecta intotdeauna realitatea si nu pot fi total confirmate sau infirmate. Cu toate acestea, oamenii nu renunta la tendinta de a clasifica totul sau a considera ca stiu totul.

In timp ce in domeniile de studiu sunt acceptate acele clasificari, in relatiile dintre oameni, de cele mai multe ori clasificarile au tendinta de a se transforma in prejudecati. Unii oameni nu pot accepta prezenta altora diferiti fata de ei. Nu pot accepta ca nu toti oamenii au aceleasi caracteristici fizice, psihologice sau sociale si tind sa ii marginalizeze pe cei care sunt altfel, chiar daca nu cunosc acele persoane sau alte persoane apartinand clasei pe care o discrimineaza. Asta desi exista institutii si grupuri care se ocupa de perceptia si toleranta fata de oameni in general, indiferent de caracteristicile lor, care educa oamenii spre toleranta sau ii pedepsesc atunci cand discriminarea lor ii afecteaza pe cei discriminati. Apoi, oamenii care discrimineaza cred ca stiu totul despre cei vizati, avand impresia ca toti cei care apartin acelei clase sau grup sunt la fel.

Cei care cred ca stiu totul despre cei care intra in contact cu ei sunt insa deseori omisi de catre orice grup sau institutie sociala. Nu se poate spune ca discrimineaza pentru ca de multe ori nu sunt constienti de faptul ca nu cunosc cu adevarat acele persoane. Dar raman cu impresia ca le cunosc pentru ca intra in contact cu ele si au timp sa le observe, sa le studieze. Astfel ca unii pot considera ca stiu totul despre amicii lor, persoanele iubite, familie sau colegi pentru simplul fapt ca au avut timp sa ii studieze, nu pentru ca au si invatat ceva despre acele persoane din studiile lor. Studii care de cele mai multe ori nu sunt relevante pentru ca oamenii nu fac aceleasi lucruri mereu si pot ascunde unele caracteristici sau actiuni astfel incat sa le dezvaluie doar in anumite momente sau doar anumitor persoane. De asemenea oamenii pot trata acest aspect cu indiferenta sau superficialitate si astfel ajung sa vada doar lucruri pe care altii le dezvaluie la o prima privire, desi prin analiza atenta se pot observa lucruri ascunse sau mai putin evidente. Dar superficialitatea nu permite celui care observa sa observe mai mult decat suprafata obiectelor studiate, interiorul fiind de multe ori protejat si implicit, necunoscut.

Toata lumea poate crede ca stie totul despre o persoana care participa in aceleasi activitati sociale, se exprima folosind acelasi vocabular ca si restul, are un aspect asemanator cu al celorlalti si in esenta, pare la fel ca altii. Asa se poate ajunge la relatii - chiar si la distanta - intre doi oameni care doar au impresia ca se cunosc. Si poate ca uneori, in timp chiar ajung sa se cunoasca. Iar daca ceea ce observau la celalalt este totusi parte din personalitatea lui, vor pastra acea relatie fericiti, indiferent ca este vorba de o iubire intensa pornita la prima vedere sau o simpla amicitie legata prin corespondenta la distanta. Daca totusi ceea ce observau la cealalalta persoana era doar in aparenta parte din personalitatea ei si personalitatea ei este de fapt alta, intervine dezamagirea. Si de multe ori, aceasta deceptie este data de ideea ca cealalalta persoana s-a schimbat, nicidecum ca persoana dezamagita nu a incercat indeajuns sa o cunoasca pe cea care a dezamagit-o. Astfel ca oamenii se considera victime. Si daca pentru discriminare exista pedepse, pentru astfel de situatii, care este pedeapsa?

Exista si situatia in care ceilalti se schimba, iar cel care ii cunoaste nu observa. Ramane cu impresia ca ii cunoaste tocmai pentru ca pana in acel moment s-au comportat intr-un anumit mod si au exprimat anumite sentimente si idei apreciate de el. Iar in momentul in care observa si el schimbarea, intervine din nou dezamagirea. De data aceasta, vina nu mai este insa doar a celui care crede ca cunoaste persoana care se schimba. De multe ori oamenii se schimba, dar chiar daca nu mai au aceleasi idei cu restul, nu incearca sa renunte la ei sau macar sa ii anunte, ci continua sa relationeze cu ei intr-un fel care ii prejudiciaza pe acestia in cele din urma, fie si prin simpla deceptie. Dar indiferent de postura lor, nici cei care cred ca ii cunosc pe altii sau ii discrimineaza, nici cei care ii dezamagesc pe cei care ii cunosteau nu se scuza si nu incearca sa repare prejudiciul intotdeauna.

Asadar, data viitoare cand ne mai gandim ca stim totul despre cineva, sa ne intrebam cu totii ce stim cu adevarat si ce credem ca stim. Sau ce credeam ca stim. Sa ne intrebam daca cei pe care ii discriminam chiar sunt vinovati de imaginea care li se atribuie. Sa ne intrebam de ce am dat altora impresia ca am fi cumva cand de fapt, suntem altfel. Sa ne intrebam cum ii putem iubi pe cei pe care nu ii cunoastem cu adevarat. Sau cum ne pot iubi ei, daca nu ne cunosc. Cu siguranta, raspunsurile ne vor pune mult timp pe ganduri.

Mai mult

Urmele Vietii

Oamenii pierd si castiga multe de-a lungul vietii. Unii pierd mai mult decat castiga, altii castiga mai mult decat pierd, altii nu stiu cat pierd sau cat castiga, altora nu le pasa... dar la sfarsit, cert e ca nimeni nu ia ceva cu el. Cu totii trec prin viata fie ca lasa in urma ceva sau nimic. In schimb, viata lasa urme asupra tuturor. Pe unii ii face mai frumosi, pe altii mai urati, pe unii mai slabi, pe altii mai puternici, pe unii mai orgoliosi, pe altii mai altruisti si asa mai departe. Instrumentele cu care lasa urme sunt in general tot oamenii, fie propria persoana a celui in cauza, fie cei cu care interactioneaza. Insa din acele urme pot invata lectii si pot afla raspunsuri la intrebarile pe care si le pun.

Cand pierd ceva, oamenii sesizeaza mai usor decat atunci cand castiga, desi e posibil sa nu sesizeze fiecare pierdere in parte, ci numai cand suma lor devine prea mare sa bage de seama ca nu mai au ceva. E usor de observat cand pierzi un om sau obiect important, cu care ai o legatura stransa. Insa persoanele si obiectele auxiliare nu sunt greu de trecut cu vederea la inventar. Multi uita ca cineva sau ceva i-a ajutat candva si poate ajutorul acela a insemnat foarte mult, chiar daca nu pe moment. Poate fi orgoliul cel care ii face sa nu vada asta. Sau din contra, altruismul. Fiecare dintre aceste doua trasaturi are tendinta de a acapara oameni. Unii reusesc sa le limiteze sau chiar elimine, altii poate nu stiu ca le au, insa pe cei mai multi ii imping la extreme. Orgoliosii se vor deda la orice pentru a fi ei cei mai importanti, pe cand altruistii vor uita, eventual, cu totul de propria persoana. Insa nu doar orgoliul si altruismul ii fac pe oameni sa uite ce au avut. Pot uita multe pentru simplul fapt ca nu sunt constienti de tot ce li se intampla. Fie sunt copilarosi, imaturi, fie sunt prea ocupati cu altele cum ar fi familia, cariera, prietenii etc.

Unii oameni pot gasi ce au avut. Sau pot reface totul asa cum era. Nu neaparat pentru ca au destule resurse, daca nu au, le gasesc pentru ca sunt motivati si isi doresc asta foarte mult. Alti oameni insa nu pot gasi ce au pierdut oricat de motivati ar fi pentru ca ceea ce au pierdut era unic. Ar putea gasi ceva mai bun, insa de obicei se blazeaza si nu mai cauta nimic doar pentru ca li se pare ca nu mai au ce gasi.

Cand castiga ceva, oamenii se bucura. Uneori prea mult, alteori prea putin. Sau poate nici nu isi dau seama ca au castigat. Iar ceilalti ii judeca sau se bucura odata cu ei. Ii judeca pentru cum au obtinut ce au obtinut, cu sau fara dreptate. Si in vreme ce unii sunt cinstiti si muncesc pentru ce isi doresc sa posede, altii profita de ceilalti ca sa obtina ce doresc. Profita de munca altora, de sentimentele altora, de numele altora, de tot ceea ce le poate servi. Acest gen de oameni sunt cei care distrug lumea sistematic, pana cand nu va mai fi nimic de distrus. Alearga dupa tot ce pot obtine pana cand nu va mai fi nimic de obtinut. Si in tot acest timp ii schimba pe ceilalti. Pentru ca nimanui nu ii place sa se profite de el. Unii incep sa ii copieze pe cei care profita, altii nu mai pot avea incredere in nimeni din cauza lor sau poate pur si simplu devin atat de indiferenti incat nu le mai pasa de nimic. Si cu fiecare om pe care il schimba, lumea se strica putin cate putin. Devine mai rea, mai saraca si mai avida de rautati.

Viata nu anunta cand da sau ia ceva, nici nu ofera totul pe tava. Viata nu profita de oameni, dar nici nu ii lasa sa profite de ea. Ii poate obisnui cu lapte si miere si apoi le da o portie dubla de venin si otrava amara. Dar nu ii omoara, ii otraveste incet si sigur pana cand ii lasa pustii inauntru, fara sa mai stie cine sunt, ce vor si de ce mai traiesc. Poate face asta prin tot ceea ce pare frumos: vise, iubire, relatii intre oameni si altele. Poate transforma visul cel mai frumos in cosmarul cel mai negru. Poate transforma iubirea cea mai pura in ura cea mai crunta. Poate transforma prietenul cel mai bun in cel mai inversunat dusman. Poate face toate astea si multe altele in acelasi timp, sau din contra, le poate enumera treptat, pentru ca totul sa fie si mai grav. Uneori iti poate da o zi cu soare dupa un an de vreme rea... si soarele acela sa fie apoi doar o iluzie care sa faca totul si mai rece. Sau poate aduce un an de vreme buna spre surprinderea tuturor.

Indiferent ce ar face, viata ia oamenii prin surprindere. Si ii lasa cu multe intrebari. Unii afla raspunsurile repede din urmele vietii. Altii insa nu le pot afla pana cand viata nu le ofera si puterea de a le intelege. Si chiar daca afla raspunsurile, nu toti invata lectia. Unii pot repeta la infinit aceleasi greseli, chiar daca stiu ca ceea ce fac nu e bine. Altii ii pot impinge pe cei din jurul lor sa greseasca. Unii incearca sa transmita din experienta lor pentru ca cei care ii asculta sa nu faca aceleasi greseli. Insa nu toti inteleg exact prin ce trece cineva pana nu patesc la fel. Si atunci, ce fac? Ceea ce au auzit sau ceea ce cred ei ca e bine? Sau nu fac nimic? Oamenii nu se lasa ajutati pentru ca sunt egoisti. Vor sa fie meritul lor pentru ce fac. Sau sa ajute doar ei. Iar daca fac ceva, iese totul bine? Sau pot strica si mai rau? Si daca invata toate lectiile vietii, pot ajunge sa o controleze? Sau din contra, doar vor avea impresia ca o controleaza? Viata ii ispiteste mereu si ei cedeaza. Daca invata sa nu mai cedeze, pot spune ca o controleaza? Tot ea ii controleaza pe ei. Dar daca sunt optimisti, vor spune ca e bine si asa. Si ce ajuta mai mult, optimismul sau pesimismul? Fiind optimist, vezi doar partea buna. Dar daca nu e nici o parte buna, ce sa vezi? Si daca esti pesimist si nu e nimic rau in viata ta, ce sa faci? Sa schimbi totul in rau ca sa ai dreptate sau sa te schimbi tu si sa nu mai crezi ca ai dreptate? Care e mai usor de realizat? Si chiar si asa, e vreodata viata cu adevarat usoara? Sunt urmele ei doar frumoase?

Mai mult

Singuratatea

Singuratatea. Ce este ea? Dictionarele o definesc ca o stare a celor care se izoleaza de lume sau un loc pustiu, lipsit de oameni si animale. Oamenii o definesc simplu ca situatia de a nu avea pe nimeni langa tine. Insa singuratatea poate fi si altfel.

De multe ori se intampla sa te simti singur pentru ca ceilalti nu te accepta. Incerci sa fii ca ei, sa le faci pe plac, dar totusi ei te resping.

Cel mai des, esti singur atunci cand nu iti gasesti jumatatea, fie chiar si temporar. Esti singur pentru ca nimeni nu te place indeajuns incat sa vrea o relatie cu tine.

Unii sunt singuri pentru ca nu au o familie sau prieteni. Se simt stingheri si fara rost, nu are cine sa ii inteleaga, cine sa aiba grija de ei.

Dar unii oameni pot fi singuri in mijlocul unei multimi de oameni care poate ii plac si ii aprecieaza. Pot fi singuri langa oamenii care ii iubesc sau tin la ei. Pot fi singuri langa familia care a avut mereu grija de ei. Pot fi singuri pentru ca se simt neintelesi. Pentru ca se simt singuri. Pentru ca simt ca indiferent ce ar face, nu exista cineva si pentru ei. Pentru ca oricat de mult ar incerca, nu ii multumesc pe ceilalti sau nici macar pe ei insisi. Pentru ca se simt vinovati de faptul ca sunt diferiti. Pentru ca urasc ca nu pot traversa abisul dintre ei si ceilalti. Pentru ca viata ii trage din ce in ce mai departe de ceilalti, in adancurile ei mizere, intunecate, pustii si reci, din care multi dintre ei nu mai stiu cum sa iasa.

Apoi incep sa se simta si mai vinovati. La inceput, pentru acele diferente. Apoi, pentru dezamagirile cauzate. Pentru esecurile lor. Pentru reusitele care i-au ajutat doar pe ei si poate i-au distrus pe altii... sau din contra, pentru tot ce au facut pentru ceilalti, uitand de propria persoana. Pentru ca depind de altii, iar altii nu dau doi bani pe ei. Pentru ca tanjesc dupa dragoste, dar nu ii invata nimeni cum sa o ofere sau sa o primeasca. Pentru ca detesta viata sau uneori propria persoana mai mult decat orice altceva. Pentru ca iubesc idealurile de care altii habar nu au. Pentru ca sunt constienti de tot ceea ce altii nu vad, nu simt, nu aud sau nu spun. Pentru ca se maturizeaza la varsta la care altii inca mai traiesc in visele nestiutoare ale copilariei. Pentru ca uneori altii ii scarbesc mai mult decat viata. Pentru ca uneori altii le par mai rai decat orice inchipuire. Pentru ca visele lor se termina mereu prea repede, sperantele lor se sting intotdeauna, iar rugaciunile lor raman mereu fara raspuns. Pentru ca viata le cade in spate ca un bolovan pe care ei trebuie sa il poarte indiferent de greutatea lui sau drumul pe care merg. Pentru ca viitorul poate fi schimbat in prezent, insa prezentul este doar o consecinta a trecutului. Pentru ca ar vrea sa schimbe ceva, dar nu stiu ce. Pentru ca ar lua-o de la capat oricand, daca ar avea ocazia, dar nu pot.

Unii dintre acesti oameni reusesc cumva sa se departeze de tot si de toti. Isi creeaza micile lor lumi in care ei sunt stapanii si nu au nevoie de altii alaturi de ei. Ceilalti ar putea spune despre ei ca sunt bolnavi, dar lor nu le pasa. Stiu ca oricum nu ii intelege nimeni, iar omul are tendinta sa condamne ceea ce nu poate intelege. Aberatia e destinul lor si totodata povara lor. Izolarea este sentinta, iar viata le este calaul. Pentru ca oricat de mult ar incerca sa para fericiti singuri, in sufletul si inima lor va exista mereu o urma de regret ca sunt singuri, o staruinta a firii de a gasi un suflet care sa ii inteleaga... o flacara mocnita, care ii va mistui incet.

Dar restul? Cei care nu reusesc sa se distanteze? Unii alearga dupa sperante in aceleasi cercuri sordide ale vietii precum alearga cainii dupa masini. Nu stiu ce ar face cu ele daca le-ar prinde, insa macar asa au un scop, ceva care sa ii mentina in contact cu realitatea. Sufletul lor este pustiu ca un desert, inima lor este goala ca o casa parasita, mintea lor, mintea lor alearga printre ganduri ca un copil speriat printre straini si in ochii lor se citeste dezolarea. Merg pe strada fara ca drumurile lor sa se intalneasca cu drumurile altora. Asculta ce spun altii desi nu vorbesc despre ei. Intind o mana de ajutor fara sa primeasca macar o multumire inapoi uneori. Se bucura pentru ca altii le vorbesc fara ca pe ei sa ii asculte cineva. Ii inteleg pe ceilalti fara ca ceilalti sa ii inteleaga pe ei. Nutresc sentimente pentru cei carora de cele mai multe ori le sunt indiferenti. Le ofera cu drag totul celor care nu vor decat sa profite de ei. Le pasa de altii, chiar daca pe ei nu ii intereseaza nici macar atat. Plang dupa cei care poate nici nu i-au cunoscut, dar le-au fost dragi. Ar da tot ce au in viata doar ca sa aiba un suflet aproape, care sa ii inteleaga, sa tina la ei si sa fie acolo cand au nevoie de cineva. Si de multe ori se pierd in neant fara ca cineva sa observe macar.

Singuratatea este ca o infectie... pune stapanire pe suflet, minte, inima... in timp le seaca, le goleste, le ascunde din ochii plictisiti ai altora. Le umple cu desertaciunea promisiunilor nerespectate, cu amaraciunea minciunilor, cu suspinele dezamagirilor... Ineaca sperantele cu lacrimi si transforma dorintele in cenusa cu flacarile antipatiilor. Ucide visele cu otrava amara a realitatii si totusi, realitatea ei e doar o iluzie: cand aduce o persoana noua in viata cuiva, nu face altceva decat sa il atraga intr-o noua alegorie groteasca, asemeni unui diavol care ademeneste oamenii sa-si vanda sufletul. Si oamenii singuri si-ar vinde sufletul ca sa nu mai fie astfel. Dar cine ar cumpara sufletele lor?

Mai mult

Ce Ne Spunem Atunci Cand Nu Comunicam?

Toata lumea se cearta, cu sau fara un motiv intemeiat, cu sau fara dreptate, cu sau fara merit, cu sau fara vina. Fratii, surorile, sotii, parintii si copiii, chiar si cei mai buni prieteni se cearta uneori. Subiectele sunt diverse si nenumarate. Insa scenariul e mai mereu acelasi: unul sau amandoi se supara fiecare pe celalalt, fiecare crede ca are dreptate, fiecare arunca acuzatii si cuvinte grele si daca nu se impaca pe loc, ramane o perioada in care nici unul nu ii vorbeste celuilalt.

Unii oameni nu isi mai vorbesc din cauza orgoliului sau a egoismului. Poate cred ca ei au avut dreptate si asteapta ca si altii sa le dea dreptate. Sau poate cred ca ei au fost cei prejudiciati si asteapta scuze de la ceilalti. Poate se simt prea vinovati ca sa mai poata spune ceva. Sau poate vor sa se abtina de la a mai spune si alte cuvinte si mai urate. Poate vor sa nu para slabi si sa cedeze. Sau poate au cedat de prea multe ori. Astfel se ajunge ca indiferent de relatiile dintre ei, oamenii sa se comporte ca niste straini fata de cei apropiati.

Se spune ca intr-o relatie dintre doi oameni, aproape indiferent de natura ei, cel mai important lucru este comunicarea. Atunci cand se cearta oamenii comunica, dar de cele mai multe ori, fara succes. Pentru asta refuza apoi comunicarea, cel putin dinspre ei spre restul. Ce arata prin asta, doar ei stiu, pentru ca de cele mai multe ori ceilalti nu ii inteleg. Din moment ce s-au certat, evident ca nu au reusit sa isi impuna punctul de vedere si nu au sanse astfel. In cazurile fericite, isi dau seama ca au gresit si reinitiaza tot ei comunicarea. Dar in cele mai multe cazuri, mai putin fericite, tot ceilalti trebuie sa faca un compromis si sa accepte situatia, chiar daca nu sunt multumiti. Sigur, gresesc si unii si altii pentru ca nici o problema nu se rezolva prin certuri. Dar daca nici certurile nu gasesc rezolvare, lipsa comunicarii cu ce ajuta? Ce imbunatateste? Ce ne spunem cu adevarat atunci cand nu comunicam?

Mai mult

Vina

Nu mai stia cu cati ani in urma il vazuse ultima data. Cat de antipatic ii paruse atunci… si cat de mult si-ar fi dorit sa nu fie ultima data cand il vedea. Iar acum? Cu ce curaj isi permitea sa apara la usa ei!? Ca si cand nu se intamplase nimic? Era foarte indignata si nervoasa. Ii trantise usa in nas, dar acum se intreba daca nu ar fi putut afla mai multe de la el. Era curioasa ce a mai facut, cum decursese viata lui fara ea… pe undeva voia sa stie daca i-a fost la fel de rau si lui pe cat ii fusese ei, insa spera ca totusi el sa fi fost fericit in toata aceasta perioada.

Incerca sa se gandeasca acum la ce a fost. Revedea in minte acele momente in care se despartisera, in care isi spusesera acele cuvinte grele pe care desi stia ca amandoi le regretau, nu le putea uita. Ii parea rau ca a fost atat de orgolioasa incat sa nu il mai caute niciodata, ii parea rau ca nici el nu facuse pasul asta mai devreme. Ii parea rau ca mersese la usa sa deschida, ii parea rau ca nu plecase in oras asa cum isi propusese. Poate asa nu ar fi ajuns in aceasta situatie. Insa apoi isi spuse ca asa i-a fost sortit. Dar nu se putea linisti. Deloc.

Cand l-a vazut in fata usii, si-ar fi dorit sa fie doar unul dintre multele astfel de vise pe care le avea des, sa i se para sau macar sa il confunde. Insa era EL! Acelasi el care atunci ii spusese ca nu o va mai deranja vreodata! Acelasi el care o suparase de atatea ori, incat nu mai stia daca il va ierta vreodata complet. Acelasi el care ii spusese de atatea ori ca o iubeste numai ca apoi sa o ia de la capat cu toate certurile. Acelasi el pe care il ura din tot sufletul, dar il iubea din toata inima. Cum putea sa il mai iubeasca inca? Chiar si acum, dupa atata timp? Dupa atatea lucruri care se intamplasera intre ei? Era atat de confuza, incat nu mai stia nimic.

Trecusera doua zile de cand o vizitase. Doua zile in care ea nu a facut nimic altceva decat sa se gandeasca la ce a fost si mai ales, la el. Ar fi facut orice sa si-l scoata din minte, sa nu se mai gandeasca la el, sa nu mai auda numele lui, sa nu i se mai para ca il zareste printre trecatori, sa nu mai tresara de fiecare data cand suna telefonul si nu recunostea numarul, sa nu i se mai para ca aude vocea lui strigand-o, sa nu mai planga pentru el… dar de cate ori adormea, el era in visele ei; de cate ori se trezea, el era in gandurile ei; de cate ori pleca, el parea sa ii iasa in cale; de cate ori se intorcea, spera sa il gaseasca in camera ei, acolo unde il primise de atatea ori cu atat de multa bucurie. Si totusi, nu era el niciodata, ci doar imaginatia ei. Se gandea ca e obsedata de el si isi amintea ca si el i-a spus asta candva, poate doar glumind, sau poate chiar crezand asta. Se intreba daca va scapa vreodata de el si de urmele lui pe care le lasase peste tot in viata ei…

Acum ii parea rau ca vizita fusese atat de scurta, ca a intrerupt-o atat de brusc. Era prima data cand imaginatia ei nu ii mai juca feste si el era la usa ei. Nu se schimbase deloc, era asa cum si-l amintea. Avea acelasi ton grav in vocea lui joasa, vorbea la fel de incet si zambea la fel de vag ca si atunci cand inca erau impreuna. Ii spusese ca vrea sa o vada si sa discute cu ea iar ea, ce a facut? I-a trantit usa in nas, fara sa ii spuna vre-un cuvant! Indignarea ei crescu si mai mult, insa acum se indrepta impotriva propriei persoane. Cum a putut sa-l lase sa plece asa!? De ce nu a deschis din nou usa, desi el insista sa ii deschida? De ce a privit din spatele perdelei cum el se departa incet de bloc, cu capul plecat si trist? Ar fi putut sa il strige, sa il opreasca, sa afle macar daca mai are acelasi numar de telefon… Ar fi vrut sa afle ce voia el sa discute cu ea, sa afle de ce abia acum o cauta, de ce venise la usa ei cu atat curaj, de ce? De ce? De ce? De ce??? Toate aceste intrebari ramaneau fara raspuns inca… singurul care se mai misca in toata casa era ceasul. Insa ceasul nu putea vorbi, oricat de multe limbi ar fi avut. Il privea atenta acum, si cu fiecare ora care trecea, spera sa auda din nou soneria… sau macar telefonul sunand. Numai ca singurul sunet pe care il auzea era ticaitul ceasului.

Prin fereastra intrau razele rosiatice ale soarelui ce apunea. Isi aminti cum priveau apusul impreuna, imbratisati. Nici apusul nu ii mai parea la fel, stia ca urmeaza intunericul… cand era cu el, nu ii era teama de intuneric. Se refugia in bratele lui, unde era atat de cald si bine. Acum insa toate noptile erau reci si intunecate, iar ea nu mai avea unde sa se refugieze. Ii era teama pentru ca stia ca iar nu va dormi de dorul lui, ca in fiecare noapte. Se intreba mereu in bratele cui doarme el? Oare ii era la fel de bine pe cat ii fusese cu ea? Sau ii era si mai bine acum? Geloasa a fost mereu, insa de cand nu mai erau impreuna, se consola cu gandul ca nu mai are de ce sa fie geloasa, iar daca el minte, o minte pe alta acum. Ii fusese mereu teama ca ar putea fi inlocuita in inima lui oricand, ca el ar putea gasi o alta care sa o intreaca in multe privinte… poate atat de multa teama incat uitase sa mai fie ea. Se gandea ca oricum nu ar conta pentru el si nu are cum sa il multumeasca. Incepu sa zambeasca amintindu-si cum incerca el sa o linisteasca prin diverse complimente care atunci ii pareau exagerate… dar acum tanjea dupa ele. Ar fi promis ca nu va mai rade niciodata si ar crede orice i se spune, doar ca acum… nu mai avea cine sa ii spuna toate acele lucruri.

Se simtea din ce in ce mai vinovata acum pentru ca il respinsese zilele trecute… pentru ca il lasase sa plece, asa cum il lasase de multe ori, desi si-ar fi dorit sa mai stea. Se simtea vinovata pentru ca fusese atat de orgolioasa tot timpul, chiar daca uneori trecea peste orgoliul ei si facea lucruri care ii pareau ca o umilesc in fata lui. Insa il iertase mereu, chiar daca el parea ca nu se corecteaza si nu regreta unele fapte care pe ea o deranjau. Plangea… lacrimi mari si fierbinti ii curgeau din ochii ei mari si caprui. Erau atat de luminosi candva si se luminau si mai mult de cate ori il vedea pe el. Acum erau adanciti in orbite, rosii si stinsi dupa atatea lacrimi varsate. Si lacrimile ei curgeau incet pe obrajii ei uscati si palizi care alta data se inroseau aprins cand privirea ei se intalnea cu a lui. Ajungeau pe buzele ei vinete care tanjeau dupa sarutarile lui. Si ele erau uscate acum, desi lui ii pareau atat de moi cand le saruta. Cadeau lacrimile pe rochia ei aruncata in graba pe umerii reci si goi. Nu se mai uita in oglinda acum… nu mai avea pentru cine sa fie frumoasa. Cand era cu el, era obsedata de aspectul ei si radea ori de cate ori el ii spunea cat de frumoasa este. I se parea o gluma sau ceva spus doar ca sa se simta ea bine. Si cine se mai gandea la binele ei acum?

Tot ce isi dorea acum era sa fie in bratele lui… dar il respinsese atat de brutal! Vina ii coplesise indignarea, orgoliul, repulsia, ura… daca putea fugi si se putea ascunde de el, de vina unde ar fi putut fugi? Unde sa se ascunda? Ce sa faca sa nu o mai gaseasca? Cu cine sa o imparta, daca el nu mai era?

Mai mult