Mostenirea

Dimineata. O noua zi incepe. O zi obisnuita, neinteresanta. Dar de ce trebuie sa fie toate zilele obisnuite? Si cine spune ca sunt neinteresante?

Nu incepea o noua zi obisnuita, neinteresanta, ci din contra, una destul de aglomerata. O zi aglomerata in trafic, ca atatea altele. Oameni tristi, posomorati, vreme pe masura si cozi interminabile la semafoare care pareau sa ajute si mai mult la starea generala de letargie. O zi aglomerata si la cursuri, plina de materii dificile. O zi aglomerata si la serviciu, plina de munci si atributii noi. O zi aglomerata si in buletinele de stiri, care anuntau diverse intamplari mai mult sau mai putin fericite. O zi aglomerata chiar si pe bloguri, plina de postari, subiecte, intrigi, diverse teorii expuse, dar din pacate, fara prea multe concluzii, ci mai mult intrebari.

Si printre toate aceste aglomeratii, s-au distins totusi cateva intamplari si informatii: oamenii vorbesc intotdeauna despre vreme – asta s-a mai stabilit deja, dar devine din ce in ce mai evident; unii oameni ar face orice sa se razbune, chiar daca asta inseamna sa isi distruga nu doar propria viata, ci si pe a altora; unii oameni lasa totul pe maine, inclusiv educatia propriilor copii; oamenilor le place sa utilizeze cuvinte mari desi nu le inteleg intotdeauna sau daca le inteleg, nu le folosesc in scopul pentru care au fost rostite sau scrise; oamenii incep sa faca tot mai rar distinctia intre bine si rau.

Daca s-a stabilit ca oamenii vorbesc intotdeauna despre vreme, pare putin important ca asta se intampla de cele mai multe ori cand vremea este neplacuta. La fel cum pare si faptul ca vremea nu se schimba dupa bunul lor plac. Si totusi, exista oameni care se bucura de vreme, cei care o transforma in afacere – vand umbrele pe timp de ploaie, haine in functie de anotimp, anvelope de iarna, echipamente de schi etc. De ce ar trebui sa se bucure doar ei de vreme? De ce nu si restul?

Oamenii ar face orice sa se razbune. Astfel ca uneori, iau decizii care lor li se par corecte, pentru ca se simt prejudiciati. Insa cei care sunt in masura sa judece faptele lor vor spune aproape intotdeauna ca prejudiciul lor a fost „reparat” printr-un alt prejudiciu adus altora. Si chiar daca astfel de decizii par egale cu dauna produsa care cere razbunare, pedepsiti sunt de multe ori tot cei care razbuna. Unii aleg sa distruga tot si apoi din lasitate isi iau viata. Dar nu se gandesc la ceea ce lasa in urma lor. Nu se gandesc la ce vor spune cei care vor afla despre faptele lor, nu se gandesc la cat de mult sunt si altii afectati de distrugerile lor, nu se gandesc la nimic altceva decat razbunare, propria persoana si propria dreptate.

Unii oameni amana pe cat posibil ceea ce au de facut. Se feresc de decizii pentru ca nu vor sa isi asume raspunderea pentru ele. Astfel se ajunge ca atunci cand trebuie sa ia decizii cu privire la educatia copiiilor, lasa totul fie pe seama scolii, fie pe seama celuilalt parinte (atunci cand celalalt este dispus sa ia acele decizii), fie chiar pe seama copilului, considerand ca el poate decide ce e mai bine pentru el. Si in vreme ce nu toate deciziile sunt la fel de importante, toate rezultatele lor sunt. Pentru ca acei copii cresc si la randul lor ajung sa ia decizii. Si daca vor urma exemplul parintilor si vor amana, unde se va ajunge cu toata delasarea aceasta? Iar daca nu vor urma exemplul parintilor si vor alege singuri, vor fi capabili sa ia cea mai buna decizie? Si oare aceste decizii ii vor privi doar pe ei sau si pe cei din jurul lor?

Oamenilor le place sa utilizeze cuvinte mari, chiar daca scopul este acelasi sau nu cu cel original. Un exemplu ar fi chiar „scopul scuza mijloacele”, citat din Niccolo Machiavelli. Forma originala era „scopul scuza mijloacele atunci cand este nobil”, Machiavelli facand referire la regimurile politice ale vremii sale. Insa oamenii au preferat sa vada doar ceea ce era mai convenabil si astfel au renuntat la partea inutila. De altfel, cui ii foloseste nobletea? Astfel, oamenii folosesc diverse cuvinte spuse sau scrise de catre filosofi, savanti sau simpli cugetatori fara sa le mai atribuie intotdeauna sensul si scopul intiale, ci cele pe care le doresc ei. Ajung sa copieze ceea ce li se pare util doar ca sa se ajute pe sine, desi de multe ori, acele cuvinte erau menite sa ajute pe oricine are nevoie de ele.

Oamenii incep sa faca tot mai rar distinctia intre bine si rau. Dupa analogia pe care o folosesc deseori fetele bisericesti, binele si raul pot fi privite ca doua drumuri. Binele devine un drum din ce in ce mai ingust, mai anevoios, mai ocolit si mai obositor, a carui destinatie este necunoscuta si extrem de indepartata. Raul, in schimb, devine un drum tot mai larg, mai intins, mai rapid si mai aglomerat, pentru ca atrage prin vitezele ametitoare, peisajele inselatoare si destinatia aparent optionala pentru fiecare. Asadar, de ce ar mai alege oamenii drumul mai lung si mai prost, cand au in fata autostrada intinsa si primitoare?

Rareori se gandesc oamenii la ceea ce lasa cu adevarat in urma. Se poate spune ca ramane in urma lor doar ceea ce au agonisit de-a lungul vietii. Insa de multe ori, se cearta si pentru acele lucruri cu cei care le-au fost candva alaturi si care acum le pretind. Se poate spune ca ramane in urma lor ceea ce au facut sau spus in diverse momente ale vietii, pentru ca asa isi aminteste lumea de ei. Dar de multe ori, lumea are o alta perceptie asupra acelor fapte si cuvinte, astfel incat isi poate aminti altceva sau poate judeca acele lucruri. Se poate spune ca raman in urma lor cei care le-au fost fie alaturi, fie odrasle. Dar de multe ori, acei oameni nu au nimic in comun cu defunctii. Adevarata mostenire nu inseamna nimic din toate astea, ci totul in ansamblu. Mostenirea pe care o lasa oamenii nu se rezuma doar la imaginea lor, averea lor, familia lor, cunoasterea lor sau priceperea lor. Fiecare din toate acestea poate schimba ceva doar daca si restul sunt privite cu aceiasi ochi, pentru ca omul judeca totul prin prisma propriei cunoasteri. Fiecare inseamna mai mult decat valoarea ce i se atribuie pentru ca fiecare aduce sau nu multumire atat celui care realizeaza, cat si celui care estimeaza. Si mostenirea pe care o lasa fiecare face lumea un pic mai buna sau un pic mai rea, chiar si daca nu exista. Lumea devine mai buna cand amprenta pe care o lasa oamenii este luata ca exemplu pozitiv si mai rea atunci cand exemplul pozitiv este rau. Devine mai rea atunci cand ceea ce au facut oamenii are repercusiuni chiar si dupa trecerea lor in nefiinta. Si totusi, raman in istorie ca elemente negative. Dar la fel, lumea devine mai rea atunci cand oamenii aleg sa nu se implice in evolutia ei. Pentru ca ce poate fi mai rau decat sa nu iti lasi propria amprenta asupra lumii?

“If you would not be forgotten, as soon as you are dead and rotten; Either write things worthy of reading, or do things worthy of writing.” - Benjamin Franklin, 1738