Singuratatea

Singuratatea. Ce este ea? Dictionarele o definesc ca o stare a celor care se izoleaza de lume sau un loc pustiu, lipsit de oameni si animale. Oamenii o definesc simplu ca situatia de a nu avea pe nimeni langa tine. Insa singuratatea poate fi si altfel.

De multe ori se intampla sa te simti singur pentru ca ceilalti nu te accepta. Incerci sa fii ca ei, sa le faci pe plac, dar totusi ei te resping.

Cel mai des, esti singur atunci cand nu iti gasesti jumatatea, fie chiar si temporar. Esti singur pentru ca nimeni nu te place indeajuns incat sa vrea o relatie cu tine.

Unii sunt singuri pentru ca nu au o familie sau prieteni. Se simt stingheri si fara rost, nu are cine sa ii inteleaga, cine sa aiba grija de ei.

Dar unii oameni pot fi singuri in mijlocul unei multimi de oameni care poate ii plac si ii aprecieaza. Pot fi singuri langa oamenii care ii iubesc sau tin la ei. Pot fi singuri langa familia care a avut mereu grija de ei. Pot fi singuri pentru ca se simt neintelesi. Pentru ca se simt singuri. Pentru ca simt ca indiferent ce ar face, nu exista cineva si pentru ei. Pentru ca oricat de mult ar incerca, nu ii multumesc pe ceilalti sau nici macar pe ei insisi. Pentru ca se simt vinovati de faptul ca sunt diferiti. Pentru ca urasc ca nu pot traversa abisul dintre ei si ceilalti. Pentru ca viata ii trage din ce in ce mai departe de ceilalti, in adancurile ei mizere, intunecate, pustii si reci, din care multi dintre ei nu mai stiu cum sa iasa.

Apoi incep sa se simta si mai vinovati. La inceput, pentru acele diferente. Apoi, pentru dezamagirile cauzate. Pentru esecurile lor. Pentru reusitele care i-au ajutat doar pe ei si poate i-au distrus pe altii... sau din contra, pentru tot ce au facut pentru ceilalti, uitand de propria persoana. Pentru ca depind de altii, iar altii nu dau doi bani pe ei. Pentru ca tanjesc dupa dragoste, dar nu ii invata nimeni cum sa o ofere sau sa o primeasca. Pentru ca detesta viata sau uneori propria persoana mai mult decat orice altceva. Pentru ca iubesc idealurile de care altii habar nu au. Pentru ca sunt constienti de tot ceea ce altii nu vad, nu simt, nu aud sau nu spun. Pentru ca se maturizeaza la varsta la care altii inca mai traiesc in visele nestiutoare ale copilariei. Pentru ca uneori altii ii scarbesc mai mult decat viata. Pentru ca uneori altii le par mai rai decat orice inchipuire. Pentru ca visele lor se termina mereu prea repede, sperantele lor se sting intotdeauna, iar rugaciunile lor raman mereu fara raspuns. Pentru ca viata le cade in spate ca un bolovan pe care ei trebuie sa il poarte indiferent de greutatea lui sau drumul pe care merg. Pentru ca viitorul poate fi schimbat in prezent, insa prezentul este doar o consecinta a trecutului. Pentru ca ar vrea sa schimbe ceva, dar nu stiu ce. Pentru ca ar lua-o de la capat oricand, daca ar avea ocazia, dar nu pot.

Unii dintre acesti oameni reusesc cumva sa se departeze de tot si de toti. Isi creeaza micile lor lumi in care ei sunt stapanii si nu au nevoie de altii alaturi de ei. Ceilalti ar putea spune despre ei ca sunt bolnavi, dar lor nu le pasa. Stiu ca oricum nu ii intelege nimeni, iar omul are tendinta sa condamne ceea ce nu poate intelege. Aberatia e destinul lor si totodata povara lor. Izolarea este sentinta, iar viata le este calaul. Pentru ca oricat de mult ar incerca sa para fericiti singuri, in sufletul si inima lor va exista mereu o urma de regret ca sunt singuri, o staruinta a firii de a gasi un suflet care sa ii inteleaga... o flacara mocnita, care ii va mistui incet.

Dar restul? Cei care nu reusesc sa se distanteze? Unii alearga dupa sperante in aceleasi cercuri sordide ale vietii precum alearga cainii dupa masini. Nu stiu ce ar face cu ele daca le-ar prinde, insa macar asa au un scop, ceva care sa ii mentina in contact cu realitatea. Sufletul lor este pustiu ca un desert, inima lor este goala ca o casa parasita, mintea lor, mintea lor alearga printre ganduri ca un copil speriat printre straini si in ochii lor se citeste dezolarea. Merg pe strada fara ca drumurile lor sa se intalneasca cu drumurile altora. Asculta ce spun altii desi nu vorbesc despre ei. Intind o mana de ajutor fara sa primeasca macar o multumire inapoi uneori. Se bucura pentru ca altii le vorbesc fara ca pe ei sa ii asculte cineva. Ii inteleg pe ceilalti fara ca ceilalti sa ii inteleaga pe ei. Nutresc sentimente pentru cei carora de cele mai multe ori le sunt indiferenti. Le ofera cu drag totul celor care nu vor decat sa profite de ei. Le pasa de altii, chiar daca pe ei nu ii intereseaza nici macar atat. Plang dupa cei care poate nici nu i-au cunoscut, dar le-au fost dragi. Ar da tot ce au in viata doar ca sa aiba un suflet aproape, care sa ii inteleaga, sa tina la ei si sa fie acolo cand au nevoie de cineva. Si de multe ori se pierd in neant fara ca cineva sa observe macar.

Singuratatea este ca o infectie... pune stapanire pe suflet, minte, inima... in timp le seaca, le goleste, le ascunde din ochii plictisiti ai altora. Le umple cu desertaciunea promisiunilor nerespectate, cu amaraciunea minciunilor, cu suspinele dezamagirilor... Ineaca sperantele cu lacrimi si transforma dorintele in cenusa cu flacarile antipatiilor. Ucide visele cu otrava amara a realitatii si totusi, realitatea ei e doar o iluzie: cand aduce o persoana noua in viata cuiva, nu face altceva decat sa il atraga intr-o noua alegorie groteasca, asemeni unui diavol care ademeneste oamenii sa-si vanda sufletul. Si oamenii singuri si-ar vinde sufletul ca sa nu mai fie astfel. Dar cine ar cumpara sufletele lor?