Minunile Tale

De la alfa la omega nu e nimeni mai mare,

Nimeni mai puternic sau mai scumpă comoară,

Cu minunile tale nimeni nu se compară...

Picături de sânge divin eliberează sufletele pierdute,

Credinţa nestrămutată despică marea prin virtute,

Dar minunile tale rămân mereu neîntrecute.

De la alfa la omega nu e nimeni mai frumoasă,

Nimeni mai bună sau nimeni mai graţioasă,

Nimeni nu poate face minunile tale – nicio şansă!

Zeiţe cu trupuri sculptate se umplu de gelozie,

Muritorii privesc deopotrivă cu poftă şi invidie,

Dar minunile tale îţi sunt ca frumuseţea vie.

De la alfa la omega poţi fi nenumărat imitată,

Însă oricât s-ar încerca, tu nu poţi fi duplicată;

Minunile tale şi tu sunteţi daruri subapreciate.

Ochiul furtunii călătoreşte prin intemperii,

Vântul mângâie coama spumoasă a mării

Dar minunile tale sunt mai perfecte decât orice ar fi.

De la alfa la omega nimeni nu va putea înţelege,

Nimeni nu va putea afla şi nimeni nu va putea concepe

Cum minunile tale au propria ordine şi tu ai propria lege.

Eu te venerez cu dorinţa mea de-o viaţă încoace,

Primind ce îmi doresc, ce ştiu că nu îmi poate displace,

Căci minunile tale sunt ceva ce pur şi simplu se face.

De la alfa la omega ai putea avea pe toţi şi totul,

Totuşi m-ai ales pe mine, dintre toţi doar unul,

Să-mi oferi minunile tale, cerându-mi doar zâmbetul.

Cine ar putea face tot ce faci tu pur şi simplu?

Cine ar putea înţelege şi cine ţi-ar depăşi cuvântul?

Cine ar mai putea face minunile tale, să bucure pământul?

De la alfa la omega ai fi putut fi orice şi oricine,

Dar tu ai ales să fii tu şi ai ales să fii cu mine

Şi minunile tale îmi sunt cea mai de preţ posesiune...

Mai mult

Iluzia Profunzimilor (sau Intermedierea Umanităţii)

Precum oglinda apei reflectă cerul, ochii omului ar trebui să reflecte sufletul. Însă orice reflexie presupune întoarcerea undelor reflectate în mediul din care provin – de aici şi expresia „frumuseţea este în ochii privitorului”. Iar când vine vorba despre oameni, ei pot oglindi atât de multe lucruri încât devin imprevizibili chiar atunci când par cei mai deschişi. Însă oamenii nu se limitează doar la propria persoană în relaţiile cu ceilalţi – se pot folosi de orice fel de pârghii, de la măştile construite cu atenţie în funcţie de situaţia care le impune până la terţe persoane care acţionează voluntar sau involuntar ca pioni pentru interesele celor dintâi.

Cum apele liniştite sunt adânci, oamenii liniştiţi ascund profunzimi nebănuite care sunt impenetrabile chiar şi celor mai avansate cercetări. Însă nici oamenii joviali şi amabili nu se lasă mai prejos şi ascund intenţii dintre cele mai variate. Caracterele celor din aceste două categorii se construiesc cu grijă şi atenţie, minuţiozitatea definind fiecare dintre acţiunile pe care le întreprind şi fiecare dintre măştile pe care le pot purta în funcţie de context. Această minuţiozitate se relevă abia în momentul în care ei fie şi-au atins scopurile, fie au omis un detaliu critic care a dereglat întregul lor plan. Ceea ce nu funcţionează, de obicei nu funcţionează pentru că la capătul opus se află o persoană cu aceeaşi experienţă ori aceleaşi scopuri.

Fără minuţiozitate sau măşti, oamenii se pot folosi de intermediari. Fie că necesită accesul într-o anumită poziţie cheie, fie că pur şi simplu au nevoie de o „mână dreaptă”, se vor alia cu oricine pentru a-şi atinge scopurile, încercând să obţină cât mai multe beneficii prin cât mai puţine eforturi. Uneori intermediarii sunt unelte şi rămân la fel de surprinşi după ce sunt folosiţi precum păgubiţii. Dar tot intermediarii pot fi la fel de minuţioşi şi neprevăzuţi precum cei cărora le servesc. Iar dacă în primul caz naivitatea este cea care provoacă cele mai multe pagube, în cel de-al doilea ea nu este nici măcar necesară, întrucât beneficiarii şi intermediarii ar putea păcăli chiar şi persoanele cu experienţă.

Realitatea este doar atât de adevărată pe cât este percepută de oameni. Iar dacă această percepţie este manipulată cu îndemânare, realitatea poate căpăta forme, contururi şi profunzimi ireale, transformându-se într-o iluzie verosimilă extrem de periculoasă. Totul poate fi simulat, de la superficialitate până la cel mai incredibil vis aplicat în planul real. De multe ori, profunzimile sunt echivalente cu suprafaţa care le acoperă, însă oamenii au nevoia să creadă că ele există şi că pot ascunde comori nebănuite. Pentru asta există măştile, interesele ascunse şi intermediarii care pot transforma totul doar pentru interesele păpuşarilor care trag sforile din spate.

Astfel, unii oameni pot trăi printre ceilalţi întreaga viaţă bucurându-se de tot ce doresc şi fiind capabili să dezamăgească persoanele care nu s-ar fi aşteptat chiar şi după ani întregi de relaţii apropiate. Prietenul din copilărie poate deveni obstacolul din propria casă, persoana cea mai dragă poate deveni inamicul cel mai neîndurător, amicul cel mai apropiat poate deveni concurentul cel mai acerb şi aşa mai departe. În războiul cu acest gen de persoane totul poate fi transformat într-o armă şi totul poate fi folosit împotriva celor naivi sau care nu bănuiesc pericolul, pentru că profunzimile sunt doar iluzii ale superficialităţii şi umanitatea se vinde atât de uşor, încât şi intermediarii profită...

Mai mult

Labirintul

Astăzi clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei măsurându-şi forţele în joacă. Timpul a avut întotdeauna două feţe – aceea care se vede, compusă din secunde, ore, zile, nopţi şi anotimpuri şi aceea care nu se vede, compusă din trecut, prezent şi viitor. Astăzi feţele lui au ieşit la vedere împreună şi se lasă admirate. Dar eu nu am timp să admir feţele timpului.

Sunt în faţa unei porţi uriaşe. E închisă, aşa că bat cu putere, aşteptând să se deschidă. Se deschide cu un scârţâit prelung şi de dincolo de ea răzbat o lumină albă, orbitoare, o muzică divină şi o duhoare nedesluşită de cadavru. Păşesc cu încredere şi teamă prin poartă şi mă uimeşte fiecare pas pe care îl fac pe cărările întortocheate – odată calc pe un nor, odată calc pe iarbă verde şi odată calc pe pământul uscat şi crăpat, pârjolit de secetă.

După câţiva paşi, florile şi arbuştii încep să se strângă în jurul meu, mai înalte decât mine, pe marginile potecilor, iar undeva în faţa mea se zăreşte o pădure şi se aude susurul unei ape curgătoare. Pe deasupra mea zboară libelule cu ochi de pisică, muşte cu conduri albi şi fluturi cu aripi de lilieci. Animale curioase mă privesc timide – crocodili cu blănuri de iepure, lupi cu capete de miei, urşi cu ciocuri de păsări, peşti cu aripi şi păsări cu mâini. Din când în când, câte un viezure mârâie ameninţător, arătându-şi colţii ca pumnalele, dar îl potoleşte rapid câte o şopârlă cu zâmbetul blând.

Ajung la apa curgătoare, şerpuită şi ea, dar nu este o apă, ci un râu de lapte şi miere pe care bătrânul Charon mă aşteaptă în luntrea lui putrezită. Un pic mai jos se vede un pod de curcubeu rupt de la mijloc şi căzut în întunericul pădurii. Nu am ce să îi plătesc luntraşului care îşi scarpină chelia, aşa că îi fac un semn, dar el îmi zâmbeşte şi mă invită în luntrea lui. Ramele vâslelor s-au rupt de mult şi una dintre vâsle e doar un băţ, însă asta nu îl opreşte pe bătrânul Charon să despice cursul râului cu vârful putrezit al luntrei.

Cu greu traversăm râul şi pădurea pare să se aştearnă pe tot malul opus. De cum pun piciorul pe mal, copacii încep să şuşotească şi toate frunzele lor mă privesc cu ochi de sus, arătând cu vârfurile ramurilor spre mine. Veveriţe cu capete de bufniţe şi cozi de păuni îşi aruncă ouăle spre mine, pe când ciorile cu capete de porumbei îmi aduc flori şi miere. Albinele cu aripi de fluturi presară cenuşă parfumată peste mine, iar o vulpe cu rât de porc se tăvăleşte în faţa mea în semn de joacă. Un iepure cu cap de măgar îmi face semn să îl urmez prin pădure, apoi mă poartă printre copaci, departe de potecă.

Îl urmăresc până într-o poiană unde toate animalele pădurii stau în cerc şi aplaudă sau huiduiesc ceea ce pare a fi o luptă. Soarele străluceşte puternic şi din senin se iscă o ploaie cu stropi mari şi reci şi un vânt puternic, dar lupta continuă ca pulsul unei inimi. Furtuna amestecă stropii de ploaie cu razele soarelui şi doboară frunzele şi copacii uscaţi precum lacrimile se amestecă pe obrajii plânşi şi îi spală. Cu toţii au nevoie de lacrimi uneori. Privesc spre lupta din mijlocul poienii: clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei... realizez imediat că încă nu am evadat din labirintul sufletului tău...

Mai mult

Între Soare şi Ploaie

Astăzi îmi este atât de sete de tine, încât aş sorbi cerul şi toată ploaia lui aşa cum sorb din cana mea de ceai în faţa ferestrei deschise, ascultând aceeaşi ploaie nesfârşită. A trecut atât timp şi încă va mai trece, poate calm sau poate în disperare, totul în aşteptare. Poveşti plouă şi poveşti se cern în anotimpuri – iarnă şi primăvară, toamnă şi vară. Fiecare îşi are locul bine definit pe străzile oraşului şi pe străzile sufletului deopotrivă. Doar chipul tău nu îşi are locul în compania mea...

Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât aş demola temple şi ruine, pline de strălucire sau de ruşine, doar pentru că am nevoie să te construiesc în inima mea. Nu îmi trebuie nuditate, nici senzualitate, caracter, stil ori excelenţă. Ţelul meu suprem este simplitatea. Te voi ilustra aşa cum mi te amintesc, citindu-mi un poem din cartea acoperită cu dantelă, la lumina veiozei, într-o seară ploioasă precum cea în care ai plecat. Însă din retrospectiva mea vor lipsi petalele scuturate de ploaie, cerul negru brăzdat de fulgere şi ţigareta pe care te străduiai să o menţii aprinsă, în pofida ploii.

Astăzi îmi este atât de dor de tine, încât tablourile din casă par cuprinse de tremur la gândul că te-ai putea întoarce. Iar în jur e o amuţire plină de apăsare şi rugăminte – rugămintea de a te întoarce, îndrăgostită, cu surâsul tău care lumina casa. Pentru o clipă, tremurul le este întrerupt de o bătaie în uşă sau poate în inimă. Însă e doar o amăgire, căci te-ai lăsat cuprinsă de înstrăinare şi îmi pare că pot doar să regret brusca despărţire. E o capcană de minciuni în care parcă şi timpul s-a topit, deşi număr cu reverie secundele în care am fost împreună. Timpul mi s-a împrăştiat cu amintirile pe asfaltul udat de imperfecţiune.

Astăzi îmi lipseşti atât de mult, încât sunt în incapacitatea de a dispreţui cuvintele pentru care cerneala s-a consumat ca sângele jertfit al unui martir. Ştim amândoi că ai mai multe temeri decât cuvinte şi de oricât de departe ai fi îmi vorbesc ecourile absenţei tale. Rămân, totuşi, cu speranţe, mai mult întrebător, aşteptând răspunsuri care nu vor veni vreodată, cum ar fi motivul pentru care oamenii cumpără cu bani care nu sunt ai lor lucruri pe care nu şi le doresc pentru a impresiona oameni pe care nu îi agreează.

Astăzi te visez atât de frumoasă, încât din zâmbetul tău cad meteoriţi şi se nasc stele. Din degetul tău curg râuri şi curcubee, iar ochii tăi scânteiază ca două stele. La piciorul tău se întind câmpii cu maci şi oceane de azur, iar pe umărul tău răsare luna. Pe buzele tale sclipesc razele soarelui chihlimbarul mierii, iar pe pieptul tău se scurg roua dimineţii şi nectarul celor mai rare flori. Sub toate acestea, eu sunt o simplă gâză în vârful unui fir de iarbă, tânjind să sorb cerul între soare şi ploaie.

Mai mult

Câinele, Pisica, Dragonul şi Femeia Egoistă

„-Dragonule, spune-ne o poveste, te rugăm! – stărui Pisica, privindu-l cu ochi mari, în timp ce Câinele se agita, clămpănind să prindă un fluture, printre flori şi buruieni.

Dragonul o privi cu ochii lui scânteietori şi îşi coborî capul în semn de încuviinţare. Apoi se ridică semeţ, privind în zare, peste dealuri şi începu să povestească pe un ton cald, nefiresc unui dragon:

-Era o zi de vară, frumoasă... ca aceasta, dacă nu mă înşel.

-Hai, Dragonule, nu eşti atât de bătrân – se miorlăi Pisica.

-Nu sunt, dar după un număr de ani, începi să crezi că toate zilele sunt la fel – oftă Dragonul. În orice caz, era o zi frumoasă de vară, pentru că era câmpul plin de maci şi oamenii sclipeau printre ei ca gemele mărunte de sticlă. Îi priveam de sus, din zbor, iar ei se speriau de umbra mea.

-Oamenii chiar sunt de sticlă – conchise Pisica, mustăcind. Sunt foarte fragili...

-Ba... chiar... deloc – gâfâi în sfârşit şi Câinele, sătul să-şi alerge himera colorată. Eu ştiu... mai bine decât voi... oamenii îmi sunt cu toţii prieteni. Ei îmi dau mâncare şi ne jucăm împreună şi mă apără de frig şi ploaie şi zăpadă.

-Însă toate acestea vin cu un preţ – adăugă Pisica, pe un ton afectat.

-Nu este un preţ – zâmbi Dragonul – dacă îl plăteşti bucuros, aşa cum îl plăteşte Câinele. El este fericit între oameni şi chiar dacă nu e liber ca noi, îi iubeşte şi apreciază compania lor altfel decât am aprecia-o noi, Pisico.

-Prea bine – încuviinţă şi mai gravă Pisica.

-Şi cum spuneam... era o zi frumoasă de vară şi oamenii mişunau pe câmpuri şi prin curţile lor.

-Cu tot cu câini!? – sări Câinele, curios.

-Cu tot cu câini, amice – aprobă la fel de calm Dragonul, zâmbind. Desigur, făceau cu toţii hărmălaie mare când mă vedeau, dar sunt obişnuit. Însă mai mare hărmălaie au făcut mai târziu, când s-a întâmplat grozăvia...

-Care grozăvie!? – întrebă Pisica, făcând o grimasă. Oamenii ăştia se supără numai dacă le laşi un fir de păr pe haine sau o urmă de noroi în casă... totul este o problemă serioasă la ei – îşi domoli puţin tonul, de parcă s-ar fi aprobat singură.

-Problemele nu sunt serioase – spuse Câinele. Doar oamenii sunt serioşi în privinţa lor.

Tovarăşii lui, uimiţi de înţelepciunea Câinelui, tăcură pentru câteva clipe... era ciudat pentru ei un animal care era în stare să-şi alerge coada şi care putea da astfel de răspunsuri totodată. Dar în fond, ei înşişi erau un grup ciudat – un câine, un dragon şi o pisică...”

Mai citi o dată cu atenţie, apoi aşeză hârtia în teancul de lângă maşina de scris, sub o carte aşezată peste ele ca greutate, să nu le zboare vântul prin fereastra deschisă. Zâmbi, gândindu-se că nuvela pe care o scria era aproape gata. Era o ficţiune, incontestabil, dar era totuşi o ficţiune pe care autoarea o trăise, sub o formă sau alta. Gândea că ea s-ar fi asemuit Pisicii, egoistă şi mizantropă cum era. Şi gândurile o purtau departe...

Zâmbi din nou. Se ridică de sub fereastra uriaşă din mansardă, păşi pe vârfurile picioarelor desculţe şi se opri în faţa oglinzii. Îşi strânse cu grijă buclele roşcate într-un coc, apoi îşi dezveli uşor unul dintre umeri. Fără să simtă, pielea i se colorase într-o nuanţă uşor aurie sub razele soarelui care intrau cu voioşie prin fereastra deschisă sub care scrisese câteva ore în continuu. Privi înapoi, prin ea, spre cerul albastru de vară şi auzi freamătul valurilor.

Se întoarse la oglindă şi îşi puse la gât un medalion, imaginându-şi că era o prinţesă care îşi primea podoabele regale. Pielea fină şi catifelată se făcu precum pielea de găină sub atingerea rece a metalului, dar avea un aspect la fel de preţios. Îşi admiră cerceii discreţi în formă de fluturi şi rochia albă, simplă, apoi coborî în grabă treptele şi ieşi în verandă. Privi spre plajă şi oftă. Tot ce îşi mai dorea era un apus cu aromă de cafea şi coniac bun...

Mai mult

Ploaia

Iubitule, lasă-mă să-ţi cad necontenit la fereastră,

Să mă plângă norii grei peste lumea ta zile în şir,

Să mă preling pe sticlă şi să mă adun în glastră,

Să cresc într-o delicată floare şi să te admir.

Lasă-mă să cobor din cer precum Luceafărul,

Să strălucesc şi să fiu misterioasă deopotrivă,

Să cad la fereastra ta şi să opresc o clipă timpul,

Să mă iei de mână şi să plutim pe cer în derivă.

Lasă-mă să mă lupt cu morile de vânt şi cu ţărâna,

Să scriu cu foc pe ziduri tot ce simt pentru tine,

Să amestec amintiri cu vise şi să le fac totuna,

Să te apăr de frig şi să te îmbrac cu sărutări fine.

Iubitule, lasă-mă să îţi spăl cu grijă umerii goi,

Să te sărut cu răcoare şi să îţi ating inima,

Să şterg toate tristeţile de pe obrajii tăi moi,

Să îţi pictez gândurile şi să îţi colorez lumea.

Lasă-mă să-ţi curg pe fiecare linie a trupului,

Să simt cum arzi de dorinţă şi tremuri de frică,

Să aud cum pulsezi la fiecare frântură a gândului,

Să văd cum mă adori şi să te veghez ca o zeiţă antică.

Lasă-mă să plâng nopţi şi zile la rând de bucurie,

Să nu cred că poţi exista şi să nu îţi găsesc privirea,

Să înec pământul în lipsa ta şi să te aştept în reverie,

Să ascult vântul căutându-te şi să îmi spună povestea ta.

Iubitule, lasă-mă să te iubesc în toate aceste feluri,

Să te aştept o mie de ani închisă şi doar tu să ai cheia,

Să te caut în zbor peste mări, munţi, câmpii şi dealuri,

Să dansez cu tine desculţă şi să fiu mereu iubita ta, ploaia.

Mai mult

Secrete

Câţi te-au întrebat şi nu le-ai spus

Ce păstrezi în sufletul tău, ascuns?

Câţi au navigat pe marea din ochii tăi

Şi ţi s-au pierdut pe ale privirilor căi?

Câţi, oare, ţi-au aflat secretele

Şi câtora le-ai frânt, oare, inimile?

Câte inimi te-au dorit cu stăruinţă

Şi te-au mângaiat pline de dorinţă?

Câţi, oare, ţi-au ascultat şoaptele

Şi câţi, oare, ţi-au gustat buzele?

La câţi te-ai gândit în ceas de noapte

Şi câtora le-ai dăruit comorile-ţi, toate?

Câţi, oare, ţi-au spus aceste cuvinte

Şi câţi, oare, mi-au fost înainte?

Cât ai râs şi cât ai plâns, iubit şi suferit

Şi cât ai lăsat, primit, pierdut şi oferit?

Să nu-mi spui, nu vreau niciun răspuns;

Orice secret păstrezi, păstrează-l ascuns.

Lasă-mă să fiu doar o corabie pe marea ta

Purtată de vânt şi valuri, sfidând furtuna.

Te rog, totuşi, să nu fii temătoare

Iar dacă te laşi cuprinsă de nerăbdare,

Lasă-ţi freamătul de departe să mă aducă,

Şi lasă-ţi braţele libere să mă cuprindă.

În ochii tăi sublimi, sculptaţi din jad,

Vreau să mă pierd, apoi pe buze să-ţi cad,

Să mă îmbăt cu parfumul lor de trandafiri

Şi să mă topesc ca mierea-n ale lor sclipiri.

Nu ştiu ce-mi faci, ce se petrece,

Dar cu tine timpul într-o clipă trece

Şi nu regret, nici că îmi pare rău,

Fiindcă ţie ţi-aş dărui tot timpul meu.

Şi nu ştiu ce-mi faci, nici ce se întâmplă,

Dar de lângă tine lumea e mult mai simplă,

E ca o păpădie spulberată în vânt de un copil,

Ca o pânză în mâinile unui vânzător afabil

Sau o pată de culoare pe un cer cu nori din vată,

Precum ochii tăi verzi ca marea învolburată.

Din privirea ta blândă, cuvinte adun,

Mici sau mari, colorate, în versuri le pun

Le strâng şi le aşez cu grijă în rânduri,

Apoi le învelesc pe toate în gânduri

Şi le arunc să plutească pe mare într-o sticlă,

Sperând ca într-o zi o inimă caldă s-o deschidă.

Să mă ierţi, te rog, de ţi-am greşit,

Am nevoie de tine pentru a fi fericit.

Sunt dependent de zâmbetul tău suav

Căci doar el îmi umple sufletul concav

Şi numai el poate să alunge furtuna,

Fără el – soarele şi ploaia ar fi totuna.

Lângă tine, minutele au povestea lor

Şi muzica vorbeşte altfel inimilor,

Cuvintele se aştern plăcut în vise

Şi zilele par din calendar desprinse.

Câte secrete mai păstrezi, ascunse,

Şi câte sentimente îmi porţi, aprinse?

Mai mult

Cursa Vieţii

„Nu toți cei cu care te lupți îți sunt inamici, așa cum nu toți cei care te ajută îți sunt prieteni.” – asta i-a spus ţestoasa iepurelui, citând un clasic, atunci când a trecut linia de sosire înaintea lui. Abia atunci a înţeles bietul Iepurilă că broasca, deşi îi fusese adversară, îşi dorise o competiţie cinstită, dar mai ales respect din partea lui. Căci el, arogant cum a fost, se vedea pe locul doi tocmai pentru că nu îşi respectase adversara. Iar ea, în felul ei lent, dar cinstit şi consecvent, şi-a văzut de drum şi a cules laurii bine-meritaţi.

Cursele sunt întotdeauna simple: au un punct de plecare şi unul de sosire. Între ele, doar învingători şi învinşi. La plecare nu se poate şti cine va termina primul, aşa cum la sosire nu mai contează cine a plecat ultimul. Unii trişează, alţii demonstrează spirit de echipă sau altruism, iar altora pur şi simplu nu le pasă de altceva cu excepţia victoriei. Pentru toţi, victoria este ţelul suprem, prioritatea; dar victoria se obţine la fel de greu pe cât se păstrează şi dacă cineva câştigă nemeritat, este precum nu ar fi câştigat deloc.

Mulţi concurenţi aleargă în ton cu ceilalţi. Chiar dacă sunt mai rapizi, îşi păstrează rezervele de energie pentru ultima sută de metri. Dacă sunt mai neexperimentaţi, îşi aleg modele dintre cei mai buni concurenţi, cei care au câştigat cele mai multe curse ori au avut cele mai surprinzătoare palmaresuri. Unii dintre ei îşi pot petrece întreaga viaţă alergând în cerc, fără să câştige ceva; alţii se retrag după o singură victorie, chiar dacă înainte au avut parte doar de înfrângeri; iar unii se mulţumesc să privească de pe margine şi să critice ori să dea indicaţii.

Unii concurenţi pot lăsa impresia că îi ajută pe ceilalţi să câştige doar pentru ca în final să se dovedească scopurile ascunse pe care le urmăreau de la început. În schimb, cei mai aprigi adversari se pot ajuta când unul dintre ei cade, chiar dacă asta produce riscul de a pierde cursa pentru amândoi. Dar există şi cei mai aroganţi, asemeni lui Iepurilă, care nu au nici prieteni, nici adversari. Sunt doar ei şi victoria, având convingerea că nimic nu îi poate opri din parcursul către ţelul lor – asta până când însăşi aroganţa lor îi doboară şi le permite celor care îşi respectă adversarii, dar şi competiţia, să se bucure de respectul pe care îl primesc învingătorii.

Aşa se întâmplă şi în viaţă: fiecare individ aleargă în cerc pe o pistă; fiecare aleargă pe culoarul lui, în felul lui, cu viteza lui, cu scopul lui, cu adversarii şi prietenii lui. Când pornim în această cursă, nu ştim ce ne va aştepta înainte, însă nici măcar când trecem linia de sosire nu îi putem învăţa pe ceilalţi despre cum să câştige cursa. De ce? Pentru că fiecare trăieşte în felul său şi nu există un set de reguli care să ne spună cine este descalificat şi cine poate continua. Poate că la un moment dat ne vom desprinde din acest cerc vicios... poate că vom întâlni obstacole... poate că vom alerga şi la maraton, singuri, pentru a ajunge la alţi concurenţi sau pentru a obţine o altă victorie.

La trecerea liniei de sosire, totuşi, după cum a învăţat şi iepurele, nu va conta ce adversari am avut, în ce fel de condiţii am alergat, care a fost scopul sau miza şi ce am riscat. Nu va conta nici măcar dacă am câştigat sau pierdut. Cursa aceasta nu are nici învinşi, nici învingători, chiar dacă are adversari şi prieteni. Ea are doar început şi sfârşit, fără scuze, fără prejudecăţi, fără criterii de selecţie, fără handicapuri şi penalizări. O începem fără a şti ce ne rezervă şi alergăm căpătând experienţă spre victoria dorită, dar cursa noastră se poate sfârşi imprevizibil. Iar la finalul ei va conta doar cum am participat noi în cursa vieţii.

Mai mult

Supereroul Contemporan

Supereroul contemporan este un caracter atipic, chiar dacă la prima impresie nu confirmă aşteptările titlului care i se atribuie. Este un membru de bază al societăţii, dar nu în sensul că societatea se bazează pe el, ci în sensul că se află la baza păturilor sociale. De obicei are nume sonore, precum Dorel, Gigel, Viorel, Gogu, Miţă, Biţă, Florică şi alte astfel de diminutive şi abrevieri. Este uşor de recunoscut prin hainele de muncă murdare şi uzate sau prin „hainele bune”, de import, cu nume de companii cunoscute scrise greşit sau cu ţinte, decoraţiuni strălucitoare, imprimeuri florale şi gulerul ridicat, şi ochelarii de soare cu strat reflectorizant.

Supereroul nu are niciodată timp de pierdut, chiar dacă aparent este în repaus. Are întotdeauna „combinaţii” de realizat, fie că se referă la afacerile sale din care scoate profit cu expertiza unui agent de bursă, fie că se referă la numeroasele idile amoroase, el fiind un adevărat cuceritor. Pe toate acestea le realizează cu o viteză ameţitoare, atât pentru că este abil, cât şi pentru că îi place să zboare, însă nu cu o capă, la fel ca supereroii obişnuiţi, ci în automobilul său de import cu numere de înmatriculare străine, pe care îi place să îl parcheze în mijlocul străzii, cât mai aproape de intrările locurilor unde are de mers ori cât mai accesibil admiraţiei publicului larg.

Întrebat despre activităţile sale, va răspunde într-o cramponeză impecabilă (limba aceea care se vorbeşte pe stadioane şi între susţinătorii echipelor de fotbal, cu organe genitale echivalente cu punctuaţia, înjurături echivalente cu formule de salut ori încheiere şi diverse expresii echivalente activităţilor sexuale cu obiecte, fiinţe vii şi moarte sau chiar divinităţi, care să denote statutul, dar şi puterea celui care le utilizează) că „aseară, în „virgula” lui, deşi era un frig de îi îngheţau „cotele de respect”, a „tergiversat-o” pe „unica femeie” de a lăsat-o „confuză” pentru o săptămână”, ceea ce se traduce, probabil, prin a rămâne cu sechele după ce şi-a imaginat toate ipostazele posibile în care ar fi vrut să abuzeze de un trup feminin  pe care îl admirase cu aviditate în transportul în comun sau din automobil la trecerea de pietoni, pe drumul spre casă.

Va povesti apoi despre cum a păcălit el „sistemul”, în aşa fel încât a reuşit să economisească sume colosale de bani spre a le cheltui ulterior pe seminţe comestibile, băuturi carbogazoase ori alcoolice, televizoare cu diagonale redundante, dispozitive „smart” pe care să le afişeze în public fără a le utiliza la adevăratul potenţial şi „haine de firmă”. Iar dacă tot a deschis discuţia, va continua să povestească despre cum a negociat ca un expert preţul unei achiziţii foarte importante astfel încât să îl determine pe vânzător să creadă că iese în profit, deşi era clar că doar el era cel care scotea profitul maxim. Evident, sumele de bani tranzacţionate sunt întotdeauna într-o valută de circulaţie internaţională, iar achiziţiile – fictive.

Dar supereroului îi place foarte mult să îşi expună poveştile şi experienţa de viaţă celor pe care îi întâlneşte, în speranţa că le va câştiga respectul sau admiraţia. El sărbătoreşte orice, căci nu numai automobilul şi hainele sale sunt de import, ci şi sărbătorile, chiar dacă nu ştie exact la ce se referă ele. Este altruist şi ajută pe oricine la nevoie, dar cu deosebită plăcere va evoca fiecare dintre „faptele bune” pe care le-a înfăptuit – după cum susţine – fără a cere sau aştepta compensaţii, fiecare dintre desele ocazii în care a fost subestimat de către cei a căror vârstă era egală cu anii lui de experienţă de viaţă sau fiecare dintre numeroasele sale călătorii în interes de afaceri prin lume. Pentru a fi sigur de stupefacţia audienţei, va menţiona succint unele personalităţi marcante pe care le-a întâlnit prin coincidenţe de-a lungul itinerariilor sale şi – logic – impresiile bune pe care le-a generat acelora.

Supereroul contemporan este foarte invidiat, ridiculizat şi criticat. Este conştient despre toate cele îndreptate împotriva lui, drept pentru care îşi pune mereu inamicii înaintea aliaţilor şi susţine că „cea mai bună publicitate este antireclama”. Dar el nu se simte nedreptăţit, pentru că nu este în firea lui să analizeze totul, asemeni filosofilor, iar singurul lucru care are sens pentru el este drumul pe care se deplasează. Calea lui este mai simplă: el ia totul ca atare şi chiar dacă este indispus ori aproape de faliment, îşi revine cu uşurinţă pentru că găseşte o nouă întâmplare, ocazie sau „combinaţie” care să îi ridice moralul, să îi regenereze finanţele şi să îi îmbunătăţească starea de spirit. Căci este, totuşi, supererou...

Mai mult

Miros de Aprilie

Miros de aprilie în calendarul meu. Primăvara aceasta cireşii şi-au luat angajamentul să înflorească înainte de vreme, de parcă ar şti secretul meu. Totuşi, parcă se vorbeşte prea mult despre cireşi primăvara şi dacă mă gândesc mai bine, prefer magnoliile. Oamenii nu au aşteptări de la ele şi nu sunt atât de supraestimate precum cireşii care înfloresc, apoi sunt privaţi de roadele florilor. De fapt, ce ştiu oamenii despre asta? Ei taie copacii cum îşi taie părul, apoi îi admiră în fotografii, uitând că există şi în natură şi aşteaptă doar să fie admiraţi, să le poată oferi oamenilor oxigenul de care au nevoie.

Miros de aprilie şi în camera mea. Primăvara aceasta mi-am luat angajamentul să o curăţ şi să o ordonez, poate voi reuşi astfel să uit secretul meu. Totuşi, parcă s-a întipărit prea adânc în pereţi şi dacă mă gândesc mai bine, îl pot scoate din cameră, dar nu şi din mine. Pot pretinde că am reuşit orice schimbare, că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar nu pot pretinde că sunt altcineva. Nici nu am cum să pretind că sunt altcineva atât timp cât trăiesc aceeaşi viaţă, în acelaşi trup, cu aceleaşi gânduri, acelaşi suflet şi aceeaşi inimă.

Miros de aprilie peste tot. Primăvara mă simt stingher, de parcă toţi s-ar bucura de viaţă, cu excepţia mea. Totuşi, parcă nu toţi se bucură, pentru că altfel nu ar mai exista astenia de primăvară şi dacă mă gândesc mai bine, am văzut şi câţiva nefericiţi târându-şi durerea la soare. Pentru aceştia nu există diferenţă între primăvară şi iarnă, între ce a fost şi ce va fi, între acum şi atunci. De fapt, ce este atât de frumos la primăvară? Faptul că înfloresc cireşii? Că iubirea se întâlneşte la fiecare pas? Că totul se înnoieşte, se curăţă şi se înfrumuseţează? Frumuseţea e în ochii privitorului, aşteptând să fie observată ca să poată oferi bucurie.

Mirosul ăsta de aprilie devine copleşitor, vetust şi sufocant. Nici timpul, nici anotimpurile nu mai sunt juste. Afară nu e cald, e cât se poate de rece. Atât de rece încât cireşii îşi scutură florile, iar ele cad precum lacrimile mele. Da, de multe ori sufletul îmi plânge, dar nu îl aude nimeni; poate la fel de multe ori inima îmi râde, dar ar vrea să nu o vadă nimeni... Care este, totuşi, secretul meu? Nici dezvăluindu-l nu mă pot elibera de povara lui: sunt un zeu păcătos prizonier în paradis.

Mai mult