Câinele, Pisica, Dragonul şi Femeia Egoistă

„-Dragonule, spune-ne o poveste, te rugăm! – stărui Pisica, privindu-l cu ochi mari, în timp ce Câinele se agita, clămpănind să prindă un fluture, printre flori şi buruieni.

Dragonul o privi cu ochii lui scânteietori şi îşi coborî capul în semn de încuviinţare. Apoi se ridică semeţ, privind în zare, peste dealuri şi începu să povestească pe un ton cald, nefiresc unui dragon:

-Era o zi de vară, frumoasă... ca aceasta, dacă nu mă înşel.

-Hai, Dragonule, nu eşti atât de bătrân – se miorlăi Pisica.

-Nu sunt, dar după un număr de ani, începi să crezi că toate zilele sunt la fel – oftă Dragonul. În orice caz, era o zi frumoasă de vară, pentru că era câmpul plin de maci şi oamenii sclipeau printre ei ca gemele mărunte de sticlă. Îi priveam de sus, din zbor, iar ei se speriau de umbra mea.

-Oamenii chiar sunt de sticlă – conchise Pisica, mustăcind. Sunt foarte fragili...

-Ba... chiar... deloc – gâfâi în sfârşit şi Câinele, sătul să-şi alerge himera colorată. Eu ştiu... mai bine decât voi... oamenii îmi sunt cu toţii prieteni. Ei îmi dau mâncare şi ne jucăm împreună şi mă apără de frig şi ploaie şi zăpadă.

-Însă toate acestea vin cu un preţ – adăugă Pisica, pe un ton afectat.

-Nu este un preţ – zâmbi Dragonul – dacă îl plăteşti bucuros, aşa cum îl plăteşte Câinele. El este fericit între oameni şi chiar dacă nu e liber ca noi, îi iubeşte şi apreciază compania lor altfel decât am aprecia-o noi, Pisico.

-Prea bine – încuviinţă şi mai gravă Pisica.

-Şi cum spuneam... era o zi frumoasă de vară şi oamenii mişunau pe câmpuri şi prin curţile lor.

-Cu tot cu câini!? – sări Câinele, curios.

-Cu tot cu câini, amice – aprobă la fel de calm Dragonul, zâmbind. Desigur, făceau cu toţii hărmălaie mare când mă vedeau, dar sunt obişnuit. Însă mai mare hărmălaie au făcut mai târziu, când s-a întâmplat grozăvia...

-Care grozăvie!? – întrebă Pisica, făcând o grimasă. Oamenii ăştia se supără numai dacă le laşi un fir de păr pe haine sau o urmă de noroi în casă... totul este o problemă serioasă la ei – îşi domoli puţin tonul, de parcă s-ar fi aprobat singură.

-Problemele nu sunt serioase – spuse Câinele. Doar oamenii sunt serioşi în privinţa lor.

Tovarăşii lui, uimiţi de înţelepciunea Câinelui, tăcură pentru câteva clipe... era ciudat pentru ei un animal care era în stare să-şi alerge coada şi care putea da astfel de răspunsuri totodată. Dar în fond, ei înşişi erau un grup ciudat – un câine, un dragon şi o pisică...”

Mai citi o dată cu atenţie, apoi aşeză hârtia în teancul de lângă maşina de scris, sub o carte aşezată peste ele ca greutate, să nu le zboare vântul prin fereastra deschisă. Zâmbi, gândindu-se că nuvela pe care o scria era aproape gata. Era o ficţiune, incontestabil, dar era totuşi o ficţiune pe care autoarea o trăise, sub o formă sau alta. Gândea că ea s-ar fi asemuit Pisicii, egoistă şi mizantropă cum era. Şi gândurile o purtau departe...

Zâmbi din nou. Se ridică de sub fereastra uriaşă din mansardă, păşi pe vârfurile picioarelor desculţe şi se opri în faţa oglinzii. Îşi strânse cu grijă buclele roşcate într-un coc, apoi îşi dezveli uşor unul dintre umeri. Fără să simtă, pielea i se colorase într-o nuanţă uşor aurie sub razele soarelui care intrau cu voioşie prin fereastra deschisă sub care scrisese câteva ore în continuu. Privi înapoi, prin ea, spre cerul albastru de vară şi auzi freamătul valurilor.

Se întoarse la oglindă şi îşi puse la gât un medalion, imaginându-şi că era o prinţesă care îşi primea podoabele regale. Pielea fină şi catifelată se făcu precum pielea de găină sub atingerea rece a metalului, dar avea un aspect la fel de preţios. Îşi admiră cerceii discreţi în formă de fluturi şi rochia albă, simplă, apoi coborî în grabă treptele şi ieşi în verandă. Privi spre plajă şi oftă. Tot ce îşi mai dorea era un apus cu aromă de cafea şi coniac bun...