Miros de Aprilie

Miros de aprilie în calendarul meu. Primăvara aceasta cireşii şi-au luat angajamentul să înflorească înainte de vreme, de parcă ar şti secretul meu. Totuşi, parcă se vorbeşte prea mult despre cireşi primăvara şi dacă mă gândesc mai bine, prefer magnoliile. Oamenii nu au aşteptări de la ele şi nu sunt atât de supraestimate precum cireşii care înfloresc, apoi sunt privaţi de roadele florilor. De fapt, ce ştiu oamenii despre asta? Ei taie copacii cum îşi taie părul, apoi îi admiră în fotografii, uitând că există şi în natură şi aşteaptă doar să fie admiraţi, să le poată oferi oamenilor oxigenul de care au nevoie.

Miros de aprilie şi în camera mea. Primăvara aceasta mi-am luat angajamentul să o curăţ şi să o ordonez, poate voi reuşi astfel să uit secretul meu. Totuşi, parcă s-a întipărit prea adânc în pereţi şi dacă mă gândesc mai bine, îl pot scoate din cameră, dar nu şi din mine. Pot pretinde că am reuşit orice schimbare, că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar nu pot pretinde că sunt altcineva. Nici nu am cum să pretind că sunt altcineva atât timp cât trăiesc aceeaşi viaţă, în acelaşi trup, cu aceleaşi gânduri, acelaşi suflet şi aceeaşi inimă.

Miros de aprilie peste tot. Primăvara mă simt stingher, de parcă toţi s-ar bucura de viaţă, cu excepţia mea. Totuşi, parcă nu toţi se bucură, pentru că altfel nu ar mai exista astenia de primăvară şi dacă mă gândesc mai bine, am văzut şi câţiva nefericiţi târându-şi durerea la soare. Pentru aceştia nu există diferenţă între primăvară şi iarnă, între ce a fost şi ce va fi, între acum şi atunci. De fapt, ce este atât de frumos la primăvară? Faptul că înfloresc cireşii? Că iubirea se întâlneşte la fiecare pas? Că totul se înnoieşte, se curăţă şi se înfrumuseţează? Frumuseţea e în ochii privitorului, aşteptând să fie observată ca să poată oferi bucurie.

Mirosul ăsta de aprilie devine copleşitor, vetust şi sufocant. Nici timpul, nici anotimpurile nu mai sunt juste. Afară nu e cald, e cât se poate de rece. Atât de rece încât cireşii îşi scutură florile, iar ele cad precum lacrimile mele. Da, de multe ori sufletul îmi plânge, dar nu îl aude nimeni; poate la fel de multe ori inima îmi râde, dar ar vrea să nu o vadă nimeni... Care este, totuşi, secretul meu? Nici dezvăluindu-l nu mă pot elibera de povara lui: sunt un zeu păcătos prizonier în paradis.