Cursa Vieţii

„Nu toți cei cu care te lupți îți sunt inamici, așa cum nu toți cei care te ajută îți sunt prieteni.” – asta i-a spus ţestoasa iepurelui, citând un clasic, atunci când a trecut linia de sosire înaintea lui. Abia atunci a înţeles bietul Iepurilă că broasca, deşi îi fusese adversară, îşi dorise o competiţie cinstită, dar mai ales respect din partea lui. Căci el, arogant cum a fost, se vedea pe locul doi tocmai pentru că nu îşi respectase adversara. Iar ea, în felul ei lent, dar cinstit şi consecvent, şi-a văzut de drum şi a cules laurii bine-meritaţi.

Cursele sunt întotdeauna simple: au un punct de plecare şi unul de sosire. Între ele, doar învingători şi învinşi. La plecare nu se poate şti cine va termina primul, aşa cum la sosire nu mai contează cine a plecat ultimul. Unii trişează, alţii demonstrează spirit de echipă sau altruism, iar altora pur şi simplu nu le pasă de altceva cu excepţia victoriei. Pentru toţi, victoria este ţelul suprem, prioritatea; dar victoria se obţine la fel de greu pe cât se păstrează şi dacă cineva câştigă nemeritat, este precum nu ar fi câştigat deloc.

Mulţi concurenţi aleargă în ton cu ceilalţi. Chiar dacă sunt mai rapizi, îşi păstrează rezervele de energie pentru ultima sută de metri. Dacă sunt mai neexperimentaţi, îşi aleg modele dintre cei mai buni concurenţi, cei care au câştigat cele mai multe curse ori au avut cele mai surprinzătoare palmaresuri. Unii dintre ei îşi pot petrece întreaga viaţă alergând în cerc, fără să câştige ceva; alţii se retrag după o singură victorie, chiar dacă înainte au avut parte doar de înfrângeri; iar unii se mulţumesc să privească de pe margine şi să critice ori să dea indicaţii.

Unii concurenţi pot lăsa impresia că îi ajută pe ceilalţi să câştige doar pentru ca în final să se dovedească scopurile ascunse pe care le urmăreau de la început. În schimb, cei mai aprigi adversari se pot ajuta când unul dintre ei cade, chiar dacă asta produce riscul de a pierde cursa pentru amândoi. Dar există şi cei mai aroganţi, asemeni lui Iepurilă, care nu au nici prieteni, nici adversari. Sunt doar ei şi victoria, având convingerea că nimic nu îi poate opri din parcursul către ţelul lor – asta până când însăşi aroganţa lor îi doboară şi le permite celor care îşi respectă adversarii, dar şi competiţia, să se bucure de respectul pe care îl primesc învingătorii.

Aşa se întâmplă şi în viaţă: fiecare individ aleargă în cerc pe o pistă; fiecare aleargă pe culoarul lui, în felul lui, cu viteza lui, cu scopul lui, cu adversarii şi prietenii lui. Când pornim în această cursă, nu ştim ce ne va aştepta înainte, însă nici măcar când trecem linia de sosire nu îi putem învăţa pe ceilalţi despre cum să câştige cursa. De ce? Pentru că fiecare trăieşte în felul său şi nu există un set de reguli care să ne spună cine este descalificat şi cine poate continua. Poate că la un moment dat ne vom desprinde din acest cerc vicios... poate că vom întâlni obstacole... poate că vom alerga şi la maraton, singuri, pentru a ajunge la alţi concurenţi sau pentru a obţine o altă victorie.

La trecerea liniei de sosire, totuşi, după cum a învăţat şi iepurele, nu va conta ce adversari am avut, în ce fel de condiţii am alergat, care a fost scopul sau miza şi ce am riscat. Nu va conta nici măcar dacă am câştigat sau pierdut. Cursa aceasta nu are nici învinşi, nici învingători, chiar dacă are adversari şi prieteni. Ea are doar început şi sfârşit, fără scuze, fără prejudecăţi, fără criterii de selecţie, fără handicapuri şi penalizări. O începem fără a şti ce ne rezervă şi alergăm căpătând experienţă spre victoria dorită, dar cursa noastră se poate sfârşi imprevizibil. Iar la finalul ei va conta doar cum am participat noi în cursa vieţii.